Eu scriu această satiră după idiomul linguei romano-slavonă, ce se vorbea în secolii trecuţi şi după moralul boierilor acelor timpuri, corciţi cu greci, în care barbarism căzuse românii, desfiinţându-se de fanarioţii greci şcolile naţionale din Iaşi, din Suceava, din Hotin, din Cotnar, din Bacău, aşezate de către domnii vechi: Alexandru cel Bun, înţelepţii Movileşti, elinistul Duca, Iacob Despotul, Vasile Alvanitul, Cantimireştii şi alţii, în a cărora fericite zile înflorea lingua română; această diplomatică au urmat grecii ca să amorţească patriotismul românilor de care ei se temeau, şi ca să înăduşe istoria lor, făr’ de care nu este patrie, şi să introducă în şcoale lingua grecească cu dascălii lor (căci lingua grecească trebuia fanarioţilor, iar nu românească); deci cu acest mod moldovenii rămaseră nici greci, nici moldoveni, pân’ s-au întemeiat iarăşi şcolile naţionale de la 1830, de când vedem propăşind învăţăturile în lingua română, dezvelindu-se istoria naţiei şi înviind patriotismul. (n.a.)

Convorbire între o neneacă, adică mamă cucoană, cu fiul său cuconaş alintat, şi dascălul grec, om onest.

CUCOANA: Dumneata, loghiotate, tocmindu-te dascăl la noi, vrei acum să examinuieşti pe fiul meu, ce au învăţat până acum la şcoala domnească, şi să socotim ce trebuie să-l mai învăţăm ca să fie desăvârşit procopsit ca un cuconaş cilibiu, iar nu ca acei ce învaţă cât trăiesc ca să fie dascăli; însă te rog într-un an să te sileşti ca doar va sfârşi cartea, căci de la anul gândesc să-l însor.

DASCĂLUL: Chiria-mu, fiul dumitale este de douăzeci de ani, precum aud, şi mintea omului la această vârstă este zburdatică, apoi nu cred că într-un an va învăţa mai mult decât ştie astăzi, deci mai bine să-l însori decât să-l mai înveţi. Cu toate aceste, să-l chemăm, ca să vedem ce au învăţat.

CUCOANA (către fata din casă): Fată, mergi de cheamă pe cuconaşul aicea. (Către dascăl.) Nu ştii, loghiotate, ce agerime şi ce ţinere de minte are copilul. El de mititel îndrăgise cartea, dar, fiind gingaş, nu-l prea sileam să meargă la şcoală, căci îndată îl lovea durerea de cap, de care şi acum pătimeşte dacă citeşte măcar jumătate de oră. Cu toate acelea, când era de zece ani, ştia pe de rost cimilituri, păcălituri şi mulţime de fabule, de mă amuza nopţi întregi, iar acum îi în stare să-ţi cânte toate cântecele oraşului cu stihurile lor.

SLUJNICA: Cucoană, am fost la cuconaşul, şi ciocoiul dumisale nu m-au lăsat să întru în odaie, spuindu-mi că este adâncit în citanie...

CUCOANA: Mititelul, iar are să-l lovească durerea de cap. (Către servitoare.) Cu toate acestea, du-te de-l cheamă şi îi spune că-l rog să vie la neneaca şi să mai lase cititul. (Către dascăl.) Dacă citeşte mult sara, îl dor ochii, pentru aceea îl sfătuiesc să se ducă serile la preumblare pe uliţa mare măcar că şi dacă se duce mulţumirea lui este să dea tot ce are pe lângă sine la săraci şi mai ales la bietele văduve, încât deosebit de 100 galbeni leafa lui pe an, de la băbacul său, şi afară de aceea ce-i mai dau eu, apoi alaltăieri au venit acasă făr’ de şal, cu care era încins, şi făr’ de orologhiu, şi numai în antereu, spuindu-mi că le-au dat de pomană unei bătrâne bolnave ce are două nepoţele. Îţi spui drept, dascăle, nu spre laudă, că la compătimire pentru săraci foarte bine îmi samănă mie.

SLUJNICA: Cuconaşul cu mare supărare au deschis uşa şi au zis că va veni, dar m-au suduit şi m-au chişcat...

CUCONAŞUL (intră în casă cu un ochi legat şi întreabă): Ce porunceşte nenecuţa?

CUCOANA: Ah! psihi mu! ce ai la ochi? au doară de multă citanie ţi s-au tulburat ochiul?

CUCONAŞUL: Aşa se vede, nenecuţă; astă-noapte am citit mai pân-în ziuă. (Zicând aceste, îi cad din brâu câteva cărţi de Joc, pe care, plecându-se să le ieie, îi cad mai multe.)

CUCOANA: Dar ce cărţi sunt acele şi de ce le porţi în sân?

CUCONAŞUL: Pentru pasians le-am cumpărat, şi le luasem cu mine ca să le duc la un amic ce ştie feluri de pasiansuri... (Tocmai atunci intră în casă un italian tractirgiu şi cu un arnăut de la agie, zicând către cucoană:)

ARNĂUTUL: Cucoană! Domnul agă m-au trimis să vă spui că acest cuconaş al domniilor voastre, întovărăşinduse cu alţi tineri de treapta lui, în toate nopţile tulbură oraşul, primblându-se pe uliţe cu lăutari, făcând zeiefeturi pe la locuri ruşinate, jucându-se în cărţi pe la tractiruri până în ziuă şi până ce prăpădeşte tot ce are de lângă sine, iar mai ales astă-noapte şi-au dat în biliard şalul, orologhiul şi straiele, rămâind numai în cămeşă; şi tocmai atuncea viind şi tractirgiul, acesta i-au cerut să-i plătească cele ce băuse şi mâncase, iar cilibiul dumitale, în loc de bani, i-au frânt de cap un achiu, de care întâmplare femeia tractirgiului, supărându-se, şi-au adunat oştile sale: patru argate şi două bucătăriţe bine înarmate cu polonice, cociorve, pomotuşe şi alte unelte gospodăreşti, şi cu aceste năpădind pe cilibiul, deosebit de lucruri nu prea mirositoare ce i-au aruncat în obraz, l-au petrecut cu această ceremonie pân’ la curtea dumitale; iar acolea cilibiul, sumeţindu-se, apucase la scărmănat pe tractiriţă; noroc de bucătăriţă că i-au stâmpărat mânia lovindu-l cu polonicul peste ochi, iar celelalte femei cu celelalte unelte l-au strâmtorit atâta, încât dumnealui, cu mare sprinteneală, ca un pelivan, au sărit peste poartă în ogradă la dumneata, dar biruitoarele argate au câştigat câmpul răzbelului. Acum onestul tractirgiu îşi cere onorul femeii şi plata datoriilor de la cilibiul dumitale...

CUCOANA: Eu nu cred minciuni de a tale, curcanule, pentru copilul meu, căci el mi-au spus de întâmplarea ochiului său, asemenea de şal şi orologhiu; iar acel ce au făcut aceste pozne trebuie să fie alt berbant, şi ieşiţi afară cu binişorul dacă nu vreţi să pui ţiganii să vă înterească...

TRACTIRGIUL: Per dio santo, eu mă duc să dau jalbă la vodă, şi cilibiul dumitale, de se va întâlni cu mine undeva, îmi va plăti punşurile şi vinaţurile ce mi-au băut, ori îi voi scoate şi celălalt ochi. (Se duc.)

CUCONAŞUL (făcându-se că plânge): Toate aceste sunt minciuni, nenecuţă; şi se vede că acest blestemat de tractirgiu prepune că aş fi fost eu, dar el, şonţul, spune minciuni, căci eu pe crucea mea mă gur că astă-noapte când citeam am auzit mare calabalâc pe la poarta noastră, şi nu ştiu ce au fost pricina!

CUCOANA: Nu-i nimică, drăguţă, nu te supăra, că eu voi vorbi cu aga vărul Iacovachi, şi-ţi voi cere cinstea de la şarlatanul de tractirgiu pentru năpasta ce-ţi face...

CUCONAŞUL: Dar mata să-i spui că pe tractirgiu îl cheamă Marcu de pe uliţa mare din dreptul caselor Paşcanului...

CUCOANA: De unde îl ştii, dacă zici că n-ai fost astănoapte la dânsul?...

CUCONAŞUL: Cum să nu-l ştiu, dacă mata totdeauna mă iei la primblare cu butca sara pe lună şi stai dinaintea tractirului de mâncăm îngheţată...

CUCOANA: Nu-i nimică, nu-i nimică, psihi mu, eu toate le voi pune la cale şi voi vorbi cu dobitocul de agă, iar acum să vorbim cu dascălul ce ţi-am tocmit astăzi. (Către dascăl.) Te rog fă-i puţină cercare, ca să ştim ce n-au învăţat încă.

DASCĂLUL (către cuconaş): Dumneata de opt ani, de când te afli la şcoala domnească, trebuie să fi învăţat în limba grecească mai tot cursul celor întâi învăţături ce trebuiesc neapărat unui tânăr evghenis, precum gramatica, catehismul religiei, istoria lumii, aritmetica şi geografia, şi ştiind aceste, apoi vom merge mai nainte.

CUCONAŞUL: Ce ai să-ţi baţi capul, loghiotate, să mă mai înveţi, când eu ştiu tot şi sunt cel întâi între toţi şcolerii? Întreabă dascălii de la şcoala domnească să-ţi spuie că eu am învăţat toate cele, schimbându-mi tabla de nu la trei zile, dar la săptămâna negreşit, iar acum, de vro cinci luni, învăţ o engomie grecească să o spui băbacăi la Crăciun.

DASCĂLUL: Eu pe dascăli nu vreau să-i întreb ce ai învăţat, ce pe dumneata aş vrea să te întreb câte ceva...

CUCONAŞUL: Întreabă cât îţi place.

DASCĂLUL: Spune-mi, dacă ai învăţat catihismul, ce lege este a dumitale, căruia te închini, şi ce Dumnezeu slăveşti?

CUCONAŞUL: Eu sunt de legea moldovenească, ca şi toţi oamenii din lume.

DASCĂLUL: Legi şi popule în lume sunt multe feluri, iar Dumnezeul cel adevărat este unul, căruia ne închinăm noi, creştinii.

CUCONAŞUL: Ba să mă ierţi, dascăle, dumnezei sunt trei: Tatul, Fiul şi Duhul Sfânt.

DASCĂLUL: Aceste trei feţe sunt una şi de o fiinţă, şi se cheamă Treime.

CUCONAŞUL: Apoi cum se poate să fie şi trei, şi unul?

DASCĂLUL: Precum se pot multe lucruri materialice, dar mai ales Dumnezeirea, ce toate le poate. De pildă, cărămida îi alcătuită din apă, lut şi foc; ai înţeles acum că din aceste trei lucruri se alcătuieşte cărămida?*.

CUCONAŞUL: Cum să nu înţeleg!

DASCĂLUL: Aşadar, spune-mi acum: din câte feţe se alcătuieşte Troiţa?

CUCONAŞUL: Din apă, lut şi foc. (Către neneacă-sa.) Nu am răspuns bine, precum m-au întrebat acest loghios? Căci dascălii de la şcoala domnească niciodată nu mi-au spus că Treimea este ca şi cărămida; aşa-i, nenecuţă, că învăţ mai degrabă de la dascălul acesta?

DASCĂLUL (zâmbindu-se, zice): Cât pentru ale legii, am înţeles şi eu cât ai învăţat. Aş vrea acum să-mi spui din istoria lumii; ştii dumneata, cilibi, cum l-au chemat pe cel întâi om, şi cine l-au zidit pe dânsul, şi cum au chemat pe fiii lui?

CUCONAŞUL: Mi se pare că Adam. (Către neneaca sa.) Mata mi-ai cumpărat de la ungurii ce umblă cu torba în spate nişte cadre, pe care este zugrăvit Adam într-o livadă mâncând mere domneşti cu femeia sa Eva.

DASCĂLUL: Dar aceşti întâi oameni unde trăiau atuncea, şi cine i-au zidit?

CUCONAŞUL: Eu cred că în Moldova, dar la ce moşie anume nu pot şti; asemenea, nu ştiu cum au chemat pe părinţii lor.