Cu atâta slavă ce ești înfrâmșată. ’N peteală de aur, în haine-mbrăcată. Aurul dă raze, frâmbii cuviință, Piatra, mărgăritul lucesc cu credință. Veni-vor pre urmă la-mpăratul fete, Veni-vor cu daruri fără de scumpete. Și le vor aduce să-ț fie la nuntă, Să-ț faci veselie cu dânse mai multă. Și soațele tale le vei băga-n casă, Ce-au govit cu tine, să le pui la masă. Uita-ț-vei părinții, petrecând în slavă, Că ț-vei vedea feții fără de zăbavă. Preste toată țara boieri îi vei pune. Și svântul tău nume tuturor l-vor spune. Preste toate roduri să fie vestită Și preste toț vecii cinstea ta cea svântă.

PSALMUL 45

Dumnezău ne este scut și sprejineală*, Agiutori în scârbe ce vin cu năvală. Pentr-aceea nú ne mai cuprinde frică, Nice avem grije-n lume de nemică. De-am vedea pământul clătit de vânt iute, Și munțâi în mare den loc să-i strămute, Marea valuri nalte urlând să rădice Și să le izbască de munț, să-i despice Cu poarnele apei, Domnul veselește Svânta sa cetate și-ntreg o ferește.

• 6, 6.

Ș-au gătat într-însă casă de dă rază Domnul, și dintr-însă nu să depărtează. La vreme de grije svânta lui cetate Nu-i va strica nime nice de o parte, Că din zori de zuă Domnul o-ntărește Svânta sa cetate și-ntreg o ferește. Toată-mpărățâia de păgânătate Rădice războaie-ntr-a lor răutate, Că Domnul din casă răspuns va trimite Și să vor muia-să limbile-mpietrite. Că-n ceas ce sloboade Dumnezău cuvântul, Tremură păgânii și cu tot pământul. Domnul lui Iiacov la ceas de năvală Ne țâne părete-ntr-a sa sprejineală. În oștile noastre Domnul este-n frunte, De-l văd toț păgânii război ce dă iute. Cine n-au prins veste, el vie de vază Pre-mpâratul nostru război ce lucrează. Că Domnul potoale numai cu cuvântul Oști ce sa râdică de pre tot pământul. Arcele sfărâmă, sabiile frânge, Sulițe și scuturi cu focul le-ncinge. „Părăsâț războiul, Dumnezău vă zâce, Și să mă cunoașteț, să nu puneț price. Că Dumnezău altul nu-i fără de mine, Și mă voi nălța-mă-n toate limbi păgâne, De mă vor cunoaște, cu tot Răsăritul, Năroadele toate de pre tot pământul“. În trebile noastre-n toate este Domnul, Cu oști necuprinse, și să ști tot omul Că ne folosește-ntr-a sa sprejineală Domnul lui Iiacov la ceas de năvală.

Psalomul lui David, 46

Limbile să salte
    Cu cântece nalte,
Să strige-n tărie
    Glas de bucurie,
Lăudând pre Domnul,
    Să cânte tot omul.
Domnul este tare,
    Este-mpărat mare
Preste tot pământul
    Și-ș țâne cuvântul.
Supusu-ne-au gloate
    Și limbile toate,
De ni-s supt picioare
    Limbi de pre supt soare.
Alesu-ș-au șie
    Parte de moșie
Țara cea dorită.
    Carea-i giuruită
Lui Iacov iubitul,
    Ce-i țâne cuvântul,
Mila să-ș arate
    Cea de bunătate
Spre noi, ticăloșii,
    Precum ne spun moșii.
Pre vârvuri de munte
    S-aud glasuri multe
De bucine mare,
    Cu naltă strigare,
Că s-au suit
    Domnul Să-l vază tot omul.
Cântaț în lăute,
    În zâcături multe,
Cântaț pre-mpăratul,
    Că nu-i ca dâns altul
Să domnească-n lume,
    Cu svântul său nume,
Cântaț să-nțăleagă
    Preste lume largă.
Că Dumnezău poate
    Pre limbi preste toate,
De le îmblânzește
    Și le-mpărățește.
Scaunul dă rază
    Unde va să șază
Domnul din direapta,
    Să-mpărțască plata,
Pre boieri, pre gloate,
    Pre limbile toate.
Și cine să-nalță
    Din hire sămață,
I-a vedea tot omul
    Cum i-a certa Domnul.

PSALMUL 47

Domnul este mare,

Lăudat și tare.

Mai cu de-adins este

Lăudat cu veste De-a lui bunătate, În svânta cetate Din măgura svântă, Ce stă fără smântă.

Cetate frumoasă De piatră vârtoasă, Bine-ntemeiată, De Domnul gătată; În țară-i vestită Câtu-i de tocmită.

Muntele Sionul Ce ș-au ales Domnul Despre miazănoapte Dă raze cât poate. Pre coaste de munte Cu ulițe multe, Cetatea cea mare Craiului cel tare, Cu curț desfătate, Cu pânzele nalte. Strajea nu-i lipsește, Domnul o-ntărește.

Craii și-mpărațâi

Ce fac sfat cu alțâi Să strice cetatea,

Să-i ia bunătatea, Când ei să adună,

Domnul îi detună, Și-i cuprinde frică,

De nu pot nemică, Cât stau de să miră

A ce să-nglotiră.

Domnul le dă spaimă

Cu munci fără samă, Ca maică când fată

De este-nspăimată, Ca vase pre mare

Când le ia vânt tare, De le dă de stâncă

Și le răzdrumică.

Auzât-am veche

’Ntr-auz de ureche Poveste trecută,

Ș-acmu vedem multă, Că Dumnezău toate

Câte va, le poate. Cu lănci de departe

Pre pizmașii bate, Și cetatea svântă

Stă fără de smântă, N-are greutate

Nice de o parte, Că o-ntemeiază

Domnul, să să-ncrează, Și-i tinde-mprotivă

Mână milostivă. Cât are tot omul

Milă de la Domnul. Și svântul lui nume

Trece preste lume, Svânta lui direaptă

Direaptă dă plată.

Muntele Sionul

S-aibă de la Domnul Bucurie plină

’N inemă senină De giudeț ce-i face,