După ce Dumnezeu a zidit lumea, împreună cu toate ce sînt în ea şi a chemat toate vietăţile la Adam să le puie nume, cică rînd pe rînd a întrebat pe fiecare cu ce se va hrăni. Atunci la urmă, între cei codaşi, vine şi urecheatul de iepure.

- D-apoi tu jupîne, cu ce te vei hrăni? întrebă Domnul.

- Eu - zise Urechilă, răsucind la mustăţi - eu am socotit să mă hrănesc cu oameni.

Mirare mare coprinse atunci pe Domnul. Şi cum de nu, că doar nu se aştepta la vorbe de astea de la jupîn urechilă.

- Cum, bată-te focul, te vei hrăni tu cu oameni? Dar omul este făptura cea mai aleasă, pe care l-am zidit în toată voia mea şi i-am pus înaintea lui toate bunătăţile pămîntului să le stăpînească. Unde-ţi umblă mintea, să te hrăneşti tu cu oameni?

- Ba, Doamne, mi-am pus în cap să mănînc numai oameni - îi răspunse cu încăpăţînare urechilă.

- Atunci - se răsti Domnul - gîndul tău nebun să ţi se mute din cap la picioare, ca să fugi totdeauna de om şi în loc de cuminţenie, să-ţi crească urechile şi mai mari.