Se zice că, după ce au răsărit toate florile, Zîna Florilor le puse fiecăreia cîte un nume; uitase însă de una. Florile, văzîndu-se cu nume, se bucurau care de care mai tare. Cea uitată însă, stătea mîhnită şi dusă pe gînduri într-o vale de lîngă pîrîu. Plîngea amarnic neînţelegînd de ce ea-i mai puţin iubită decît suratele ei şi lacrimile i se împleteau cu stropii jucăuşi ai pîrîului.

Într-o zi, ieşind la plimbare pe o cîmpie înverzită şi împănată cu fel de fel de flori, Zîna Florilor se umplu de bucurie cînd văzu că toate florile-i zîmbesc fericite pentru numele alese. Coborînd coasta poienii către pîrăul ce susura de mai mare dragul, zîna dădu peste floricica cea tristă ce nu mai contenea plînsul. O întrebă plină de mirare:

- Dar tu, frumoasă şi delicată floare, de ce stai, plîngi şi te tîngui cînd toate suratele tale se veselesc ?

- D-apoi cum n-oi plînge şi nu m-oi tîngui, după ce toate suratele mele au primit cîte un nume frumos iară pe mine m-ai uitat ?! răspunse floricica suspinînd.

Auzind răspunsul, zîna se întreba cum de-a uitat-o tocmai pe ea, care-i atîta de frumoasă şi delicată.

- Lasă, draga mea, nu te mai amărî.. Nici nu va apune soarele şi vei avea şi tu un nume.

Cum rosti cuvitele zîna se şi făcu nevăzută. Se întoarse la palat, se sfătui cu celelalte zîne şi chemînd la sine pe floricica uitată îi zise:

- Nu mai uitat că nu ţi-am pus şi ţie un nume aşa cum am pus tuturor suratelor tale aşa că de azi înainte te vei numi „Nu mă uita” !

Şi, de-atunci, „nu mă uita” se numeşte floricica aceasta în multe părţi ale lumii.