Înainte de a fi oameni pe pămînt, Luna era o fecioară tare frumoasă şi strălucea aşa de minunat, încît mîndrul Soare se-ndrăgise foc după ea.

- Doamne! grăia el cînd şi cînd Sfîntuleţului - dă-mi voie să mă-nsor!

- Bine, bine, Soare luminate ! Dar pe cine să-ţi dau?

- Doamne, Doamne, stele-s multe şi mai mari şi mai mărunte; dar cît sînt de luminoase, nu-s ca Luna de frumoase. Pe ea să mi-o dai, Doamne!

- Mare păcat vrei să faci tu, Soare! Nu te gîndeşti că ţi-e soră?

Şi odată şi-a întors Sfîntuleţul faţa de la el. Şi, ca să-l păzească de păcat şi să-l pedepsească, a apucat bunul Dumnezeu Luna de păr şi a zvîrlit-o cu putere sus pe cer, schimbînd-o în chip de Lună.

Iar cînd din pricina lui Cain, a ridicat cerul mai sus, s-a gîndit şi la cei doi îndrăgostiţi.

Ca să nu se prăpădească soarele de dor, ştiţi ce a făcut?

A oprit luna-n loc şi a mînjit-o cu baligi, avînd grijă ca chiar s-o mai înegrească pe unele locuri, s-o urască soarele.

D-aia se văd astăzi atîtea pete-n lună.

În lună se mai vede şi un cioban, cu gluga de gît, cam într-o parte, cu bîta-n mînă şi cu obiele multe la picioare.

S-o fi uitînd şi el la noi.