Fost-o şicî, un mari împărat şî sî chema Săvian. Di uni şi pînă uni, aşel împărat ave urechi mari ca di coşcojemite magar. Şi tari sî mai fere aşel împarat şî nu cari cumva sî aflî supuşîi lui aşastîi mari tainî. Umbla numa cu capu acupirit, di nu i sî vide urechile şeli mari. Nimene dar nu ştie dispri aşest sîcret, fărî numa bărghieru lu împăratu Săvian îl ştie. Şi, Doamni, sî fere şî el sî nu-l dei-n popor, că vai ş-amar di viaţa lui; spînzurătoare-l aştepta.

Din prişina aiasta, cî ştie aşastîi taini şi nu pute sî vorghească şi altuie dispri e, înşepu ghetu om sî i sî facă rău, a sî umfla, cî sî strînje-n coşu lui răutăţi. Căzusî ghetu om în dropici. Sî dusî dar sărmanu la un doftor neamţ foarti diparti şi-i spusî cum stî lucru. Doftoru şela sî vedi lucru cî iara diştept a dracului, cî l-o putut vindeca, mai tatî. Uşor di tăt. I-o spus cî sî sî ducî pe cîmp diparti şi sî hîie sîngur, sî nu-l audî nimine. Şî sî pui sî săpi o bortă-n pămînt, şî sî pui cu gura la bortî, tuchit jos la pamînt, şî sî striji tari, di trii ori: „ari împăratu Săvian urechi di magar”. Di acolo va ieşi o buruianî cu frunza ca ureche di magar; sî mai cheamă şî ţîgări; pi cari sî li beie şi sî va vindeca.

Şi sî vezi c-o avut dreptati neamţu dracului, căşi cum o făcut aşî, cum o-nşeput a sî disumfla şi a nu-i mai faşi rău sicretu pi cară-l ştie dispri împăratu. Di atunşi s-o născoşit pustiu ista di tiutiun. Di aşele samînî frunza lui cu ureche di magar. Iar şini ari cîţi un alean la sufletu lui şî nu-l poate uita, nişi spune altuie, be tiutiun ca sî-l mai poatî uita.