N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
        Văile în flori,
Rîuri resăltînde printre stînce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
        Peste cîmpii-n zori.

Ale sorţii mele plîngeri şi surîse,
Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise
        Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
        Îmi şoptesc de dor.

Numai lîngă sînu-ţi geniile rele,
Care îmi descîntă firul vieţii mele,
        Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,
Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume
        Şi de steaua mea.

Cînd pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
        Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare
Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare,
        Cînt din Valhala.

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
        Tremură uşor,
În fantazii mîndre ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
        Mînă al ei dor.

Mînă doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
        Inima mi-e grea;
Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
        Bucovina mea!