În Evul Mediu șătrarul (sau şetrar, de la şatră, cort) era un dregător însărcinat cu aranjarea şi paza corturilor domneşti, îndeplinind funcţia de intendent general şi de general de artilerie. El aşeza tabăra în timp de război.

Funcţia de şetrar a fost atestată documentar pentru prima oară în Moldova în anul 1517, iar cel care ocupa această dregătorie trebuia să se îngrijească de corturile (şetrele) domnitorului şi ale armatei, aşezînd taberele în timp de campanie şi supraveghind tunurile, ghiulelele, praful de puşcă şi alte arme. Şătrarul mare era ajutat de mai mulţi şătrari mici numiţi şetrărei.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea apare menţionat ca membru al Sfatului domnesc. La sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor ocupa locul al nouălea între boierii din starea întîi. Cu timpul a rămas doar un rang secundar şi un simplu titlu onorific.