Ia-i în spate, pe-aripioară,

                                Pe Hansel şi Gretel,

                                Că nici pod, nici punte n-are

                                Apa asta mare!

Se apropie răţişoara şi Hansel i se urcă în spate. Apoi o rugă şi pe surioara lui să vină lîngă el, dar Gretel rămase pe mal şi-i zise:

- Cum să vin? Nu vezi că i-ar fi prea greu răţişoarei ? Mai bine să ne treacă pe rînd.

Şi făptura cea bună chiar aşa şi făcu.

După ce trecură cu bine pe celalalt mal, mai merseră ei ce merseră şi, de la o vreme, pădurea începu să li se pară din ce în ce mai cunoscută. Şi-ntr-un sfîrşit, numai ce zăriră din depărtare casa părintească. Tii, ce-o mai luară atunci la goană de le sfîrîiau călcîiele, nu alta!

Trecură pragul casei şi, dînd năvală în odaie, săriră de gîtul tatălui lor. Era şi timpul, că, de cînd îşi părăsise copiii în pădure, bietul om nu mai avusese o clipă fericită. Pe femeie însă n-o mai găsiră copiii - murise.

Gretel îşi deşertă şorţuleţul şi începură a se rostogoli prin odaie mărgăritarele şi nestematele, de te mirai de unde mai ies atîtea. În acest timp, Hansel scotea şi el din buzunar cîte un pumn plin de pietre preţioase şi, după ce le aruncă pe podea, apucă să arunce alt pumn, pînă ce-şi goli amîndouă buzunarele.

Şi aşa se făcu de-şi luară îndată tălpăşiţa de la casa pădurarului toate grijile şi nevoile care stătuseră pînă atunci pe grumazul omului şi al copiilor lui. Şi trăiră ei împreună numai în bucurie şi fericire.

...Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa ! Da' uite că mai fuge pe-aici un şoricel. Şi cine l-a prinde l-a văzut norocul, că o să-şi facă din blana lui o căciulă mare cît roata carului...