Văratic este un sat şi comună din raionul Ialoveni. Văratic este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Localitatea se află la distanța de 40 km de orașul Ialoveni și la 43 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 1064 de oameni. Satul Văratic a fost menționat documentar în anul 1864.
Citeşte mai departeNeghiniță
A fost odată o babă, bătrînă, bătrînă. Abia zărea de bătrînă ce era. Și mînele îi umblau la ciorap, iar în gîndul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decît pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la tîrg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat și n-ar fi tușit cîteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și rîdea ea de ea, ca și cum ar fi rîs ea de altcineva, înșirînd ochiurile pe cîrlige.
- Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrînețele noastre !
- Cît, de ? cît ?
- Ihi, ihi, mult de tot !
- Adică ce, nu te-ai mulțumi și c-o fată mare ?
- Ba, ce să zic, bine ar fi ș-o fată...
- Da, dar la fată vrea zestre.
- S-ar găsi, că eu și unchiașul avem ce ne trebuie și nu ne trebuie mult, trei coți de pînză albă și cîte un coșciug; iar boii moșului, iar plugul moșului, iar casa moșului și a babei, toate ar fi ale fetei.
- Bine, mătușe, bine, da' de unde și fată? Tu nu știi că copacii uscați nu mai dau de la rădăcină?
Și bătrîna începu să rîză și să ofteze: "hi, hi, hi, oof, of !"
- Ei, toate se întorc, și apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinerețile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodată. M-aș mulțumi eu și pe un prichindel de băiat.
- Ba te-ai mulțumi și pe-o codană. Tu să-nșiri, și ea să deșire, tu să cerni, și ea să risipească, tu să pui de mămăligă, și ea să răstoarne căldarea pe foc.
- Dacă e p-așa, m-aș mulțumi și p-un copil cît ghemul, numai s-aud în casă "mamă", că mult e pustiu cînd ușa se închide peste doi bătrîni.
- Da' dacă ar fi mai mic?
- Fie și mai mic.
Și bătrîna începu să rîză.
- Ce neroadă !
- Ba neroadă, nu glumă !
- Dar dacă ar fi cît un bob de mazăre?
Și tocmai cînd da bătrîna capul peste cap de rîs, odată tresări că, de dupe ușe, s-auzi un glas ascuțit și înțepat:
- Dar dacă ar fi cît o neghiniță?
Bătrîna se uită, se uită și începu să se închine.
- Bine, bine, zise același glas, văd eu că nu-ți trebuie copii...
Baba își luă inima în dinți și zise:
- Ba-mi trebuie... da' unde ești... cine ești?
- Cine sunt? Neghiniță, gîndul lumii. De mic ce sunt, pătrunz în urechile oamenilor și-i ascult cum gîndesc. Adineauri eram în urechea ta a dreaptă, apoi am trecut în a stîngă, ș-am rîs de m-am prăpădit cînd am văzut ce-ți trec prin minte...
- Ei, aș ! Ce mi-a trecut ? Nimic !
- Nu e adevărat, răspunse Neghiniță rîzînd, omul spune mai puțin decît gîndește. Dacă nu-ți șopteam eu că copacul uscat nu mai dă de la rădăcină, cine știe ce-ai mai fi spus...
Baba se făcu ca para focului.
- Zău așa... nu te rușina, mamă, nu zău... Așa e omul. Cînd e mic face nebunii fiindcă e mic; cînd e la tinerețe face nebunii fiindcă e tînăr, iar la bătrînețe se gîndește la nebunii fiindcă nu le poate face...
Bătrîna pierdu sfiala și răbdarea și se răsti cît putu:
- Neghiniță, ci tacă-ți gura și vin să te văz!
Și pe loc se-auzi un țîșt ca de lăcustă și un bîzîit ca de albină. Bătrîna simți pe mînă o picătura caldă.
- Iacătă-mă și pe mine!...
Biata femeie facu niște ochi mari cît toate zilele și se miră toată de ce văzu pe mînă, că cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.
Neghiniță era frumos ca o peatră scumpă; și era mic cît o neghină; și avea niște ochișori ca două scîntei albastre, și niște mîni și piciorușe ca niște firișoare de păiajăn.
Bătrîna dădu să-l sărute. Neghiniță, țîști pe nas, țîști iar pe mînă !
- Încet, mamă, încet, că mă strivești, zise Neghiniță.
- Să te sărut, că-mi umpluși casa cu dragoste cînd îmi ziseși mamă.
- Încet, să nu mă sorbi.
Îl sărută.
- Cum mănînci tu, Neghiniță al maicăi?
- Eu? Eu mă satur din fum. Pînă acum am mîncat la mese împărătești fără să știe nimeni. Și ce-am mai rîs cînd ceilalți tremurau înaintea împăraților, iar eu mă plimbam prin urechile lor și le aflam gîndul.
- Bine o fi de ei, Neghiniță mamă...
- Aș, binele focului ! Săracii mor de foame, iar ei mor de mîncare. De săraci e rău că n-au cui să poruncească, și de ei e rău că trebuie să poruncească la mulți. Pe ceilalți oameni cînd îi minți te iau de guler și te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minți și dau din cap; ba și mai și: ei știu că-i minți, și tac, și înghit, și n-au ce face, ca să nu se strice trebile împărăției.
- Da' bine, Neghiniță, ție-ți trebuie un an ca să umbli cît altul umblă într-o zi.
- Da ? Ei, nu e așa deloc. Eu mă las pe-o adiere și plutesc ca pe apă, și mă mlădii pe aripa vîntului ca pe valurile mării. Ba uneori întrec rîndunelele ca o săgeată de argint.
- Ce bucurie pe unchiașul meu, zise bătrîna, cînd o afla că are și el un copil. Diseară o să se îmbete de bucurie.
- Ba e vorbă, răspunse Neghinită, eu vreau să văd pe tata acuși-acușic!
Și bătrîna, cînd auzi cuvîntul tată, se bucură de bucuria moșului și îi zise:
- Aria moșului este cît vezi cu ochiul de departe, pusă p-un deal mare și întins. Unde-i vedea șase cai murgi treierînd grîu, acolo să te oprești, că dai peste unchiașul babei.
- Iată, plec.
Cum îi deschise ușa, Neghiniță se aruncă, cu mîinile întinse și cu piciorușele deschise, într-o undă de adiere. Și se făcu nevăzut, ca un strop de lumină.
Pe drum întîlni o cireadă de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urmă de vacă și începu să strige: