C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe.
Privire în privire şi sân la sân trăim,
Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă
Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.

Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,
Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi
Şi-o să petrec în pace prin lumile de soare,
       În care-oi dăinui?

Nu, nu, copilă scumpă!... De-i auzi în noapte,
Când vei veghea în rugă la candela de-argint,
De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte
       Te-atinge aiurind,

De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,
Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,
Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare,
       La tine, înger, vin!

Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă
Prin oalele uitate de veştejite flori,
Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă,
       Ochii tăi gânditori.

Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,
O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?
O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină
       În rece zborul său?

Înger venit din ceriuri, oi plânge al tău nume,
L-oi sămăna-n flori palizi şi-n stelele de foc,
Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume
       În nopţi ce stau pe loc.

Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,
Prin selbele bătrâne şi prin pustii tăcute ­
       Prin nourii din cer.

Pân-ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,
Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'
Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,
       Cu dorul ei nebun.