Asediul şi bătălia de la Viena au avut loc între (14 iulie – 13 septembrie 1683). Operaţiune militară iniţiată de otomani împotriva Imperiului Habsburgic, la care au participat şi detaşamente de oșteni moldoveni.

La ordinul sultanului Mehmed IV domnul Moldovei Gheorghe Duca, domnul Munteniei Şerban Cantacuzino şi principele Transilvaniei Mihail Apafi I, în calitate de vasali ai Imperiului otoman au fost obligaţi să participe alături de turci la campania din Europa Centrală.

Pînă la Belgrad, expediţia a avut în frunte chiar pe sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687). Sultanul şi-a aşezat tabăra aici, iar marele vizir a primit comanda supremă. Tătarii au depăşit Viena cu trei zile de marş într-o expediţie de pradă devastatoare.

La 14 iulie 1683, trupele otomane au ajuns la Viena, două zile mai tîrziu, au început asediul asupra cetăţii. Marele vizir nu a permis multă vreme un atac general, sperînd că cetatea va capitula şi va fi evitată prădarea ei de către trupe - trei zile neîntrerupt, conform cutumei - prada revenindu-i astfel numai lui şi sultanului. Oştenilor moldoveni le-au revenit misiuni în spatele frontului, fiind încartiruiţi într-o zonă mărginaşă a Vienei. Moldovenii și muntenii au fost utilizaţi doar ca salahori şi constructori de poduri, la amenajarea drumurilor sau la pază, după defecţiunea din 1673 de la Hotin otomanii nemaiavînd încredere să-i folosească drept combatanţi.

Atît Gheorghe Duca cît şi Şerban Cantacuzino, înfruntînd mari riscuri, au mijlocit corespondenţa rezidentului imperial la Poartă, Kunitz - ţinut ostatic în tabăra otomană, cu Viena şi Carol de Lorena. Tunurile domnilor Moldovei și Munteniei erau umplute cu paie, în loc de obuze, iar la 12 septembrie, la Kahlemberg, moldovenii și valahii, aflaţi la aripa dreaptă a oastei otomane, s-au retras fără a opune vreo rezistenţă. Însă aceștia nu au acţionat pentru cauza creştină doar din interiorul taberei marelui vizir, ci au participat efectiv la luptele de despresurare a Vienei, prin cele 31 de steaguri (detaşamente) de cavalerie uşoară (2.422 de călăreţi), aflate în cadrul oastei poloneze.

În urma înfrîngerii definitive a trupelor vizirului Kara Mustafa paşa, din 12 septembrie 1683, la Kahlenberg (în apropiere de Wiener Wald), în faţa oştilor conduse de regele polon Jan III Sobieski (1674 – 1696), este decisă retragerea din teritoriul habsburgic. Această înfrîngere a distrus faima oastei otomane, care constituise pînă atunci spaima Europei. Războiul s-a terminat prin pacea de la Carlowitz (1699), prin care otomanii au cedat imperialilor Ungaria şi Transilvania. Tratatul de la Carlowitz marchează începutul decăderii puterii otomane în Europa. De aceasta vor profita marile puteri europene, în special Rusia şi Imperiul Habsburgic.