Corabia vieţii-mi, grea de gânduri,
De stânca morţii risipită-n scânduri,
A vremei valuri o lovesc şi-o sfarmă
Şi se izbesc într-însa rânduri-rânduri.

Iar eu pe-un ţărm pustiu murii în pace.
Deasupra frunţii-mi luna-n nouri zace,
Trecând încet pustiile Saharei
Şi luminând o lume care tace.

La miezul nopţii vezi pustia plană
Născând de suptu-i mândră caravană
De morţi în văluri lungi şi, trează,
Mergând încet spre-un vis: Fata-morgana.

Într-adevăr: adânca depărtare
Arată un palat numai splendoare.
Printre fereşti pătrunde o lumină;
Perdelele-i păreau muiate-n soare.

De prin deşerturi lungi şi depărtate,
În şiruri vin scheletele uscate.
Pustiu-atunci, cu caravane-sate,
Dormea ca mort sub luna care bate.

O caravană lângă mine trece,
Naintea ei vine-o suflare rece.
În şiruri lungi se strecur şi se strecur:
Eu număr unul, număr doisprezece.

Un chip atuncea de pe cal coboară.
La mine-ndreaptă-a lui privire-amară
Şi faţa slabă, tristă, adâncită
Ş-osoasa mână o întinde-avară.

Dar să mă mişc nu am nicicum putere,
Căci ţapăn mort eram şi fără vrere.
Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate,
Deşi prin ele eu aveam vedere.

Iar umbra-n vălu-i de mătase sură
D-urechea mea şi-apropie-a ei gură
Şi-mi spune lin şi-ncet povestea mare,
Ce ca un râu etern în minte-mi cură:

,,Colo-n palat rezidă-o vrăjitoare
Şi om cu ochii vii de-o vede moare;
Iar celor morţi, lumina lor adâncă,
Li dă vďaţa nopţii trecătoare.

Deci vin şi tu pe un schelet să-ncalici,
Să vezi palatu-i în lumini opalici;
De şirul nostru să te ţii în urmă
Pân- la grădina ei cu flori italici.

Şi iată vălul meu ţi-l dau ­ pe faţă
Să-l pui, s-acoperi ochii tăi de gheaţă,
Ca nu cumva să se topească iute
De a privirei ei tiranică dulceaţă."

Mă sui şi plec... o umbră sunt din basme
Şi o fantasmă sunt între fantasme,
Prin mâna mea de o ridic se vede
Ca şi prin corpul străveziei iasme.

Din ce în ce cu toţii se apropii.
Grădini lucesc şi flori creşteau cu snopii,
Iar roua curge în briliante umezi ­
Din crengi de arbori luminează stropii.

Pe scări de marmur ne suim cu toţii
Şi morţi-şi caut prin coloane soţii:
Sunt tineri unii ca iubirea moartă,
Iar alţi au barbe albe ca preoţii.

Dar toţi cu toţii sunt de om ruine
Şi risipiţi din cârduri beduine
Au fost găsit amara, cruda moarte
Într-un pustiu arzând şi fără fine.

Vorbesc încet... ca-n somn... şi vorba sună
Ca frunze-uscate cari vântu-adună,
Sau ca murmurul cel vrăjit de ape
Când peste codri-apare blonda lună.

Deodată-n două şirul se desface.
În fund apare-un mândru chip ce tace;
Cu roşii flori de mac în păru-i negru,
Cu ochii-nchişi un semn cu mâna-mi face.

Eu o urmez prin galerii înalte.
Izvoare vii din vase stau să salte
Şi lângă ele nimfele de marmur,
Făpturi cereşti unor măiestre dalte.

Pe lucii muri auritele pilastre.
În jurul lor sunt aşezate glastre,
Din care cresc bogate-ntunecoase
Ici roze negre, colo flori albastre

Şi pe fereşti perdele de purpură.
Un miros răcoros simţirea-mi fură;
Deschisă lin e uşa unei sale
Şi noi minuni uimiţii ochi văzură.

Un pictor a-nflorit plafonul, murii,
Cu basme mândre, cu frumoase hurii
Şi din căţui de-argint, copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.

Iar pe-un divan, ascuns între perdele
Albastre, înfoiate şi cu stele,
Şedea regina basmelor măiastră ­
Lumină lumea gândurilor mele.

Ea înşira mărgăritare-n poale
Şi pe-un covor persan, frumos şi moale,
Ea-ntinde surânzând ca-n vis şi leneş
A ei picioare de zăpadă ­ goale.

Ochii adânci ca două basme-arabe
Samăn cu-aceia ai reinei Sabbe,
Cum împăratul Solomon îi scrie,
Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe.

Cu ochi pe jumătate-nchişi surâde:
­ Deşi privirea-mi pe cei vii ucide,
Te uită lung la mine, tu, ce mort eşti,
Pân-al tău suflet ochii va deschide.

L-al tău mormânt tu eşti în pragul porţii,
Dar să te stingi nu este voia sorţii,
Ci-n faţa mea să laşi încet să-ţi cadă
De pe-ai tăi ochi de gheaţă vălul morţii.

Îngenunchind atunci am zis în sine-mi:
,,O, dulce chip, cu mâna fruntea ţine-mi
Şi de pe ochi ia-mi vălul trist şi rece,
Căci simt bătaia renviatei inimi."

Şi de pe ochii-mi cade ceaţa sură
Şi noi minuni uimiţii ochi văzură,
Căci înaintea mea stai vrăjitoare
Şi basmu-asculţi cu zâmbetul pe gură.

*

Ş-atuncea pier anticele portale.

În jurul meu iluminate sale

Şi-n loc de morţi fiinţe vii, ce vesel,

Cu hohot râd ­ serbează bacanale.

Unde-s acum fantasticele şeme

Prin care luna străbătea-ntr-o vreme?

Acele mii risipuri din pustie

Trăiesc... nici unul moartea nu şi-o teme.

Când ar avea moarte o vecinicie

De-amor, de viaţă şi de nebunie,

Ei nu s-ar veseli atât de tare

Precum o fac în astă moarte vie.

Ici vezi femeia plină şi bălaie

Ce lasă-ncet să cadă a ei straie;

Zâmbind rămâne-n mijlocul mulţimei

Precum ar fi ieşit din caldă baie.

Ici una oacheşă se-ntinde-alene

În braţu-unui bărbat ce, de sub gene,

Ş-aruncă ochi-ntunecoşi sălbateci,

Setoşi de patimi c-ale unei hiene.

Iar una stă cu ochii ei să soarbă

Pe-un vechi ostaş cu-ntunecime oarbă

Şi degeţele fine ca de ceară

Şi-mpleticeşte-n a lui neagră barbă.

Un râs, un chiot, o vuire multă ­

Cu toţii strigă, nimeni nu ascultă;

Ocări frenetici sunt o dezmierdare

Şi dezmierdarea deveni insultă.

Toţi se iubesc ­ ş-o spun în gura mare.

Toţi au făcut din viaţă sărbătoare:

De măşti râzânde lumea este plină,

De comedianţi şi de femei uşoare.

Murmure doar s-aud de prin unghere,

Unde cu glasul blând amantul cere,

Pe când iubita gura ei, uscată

De sărutări, deschide la plăcere.

Ce-i lumea asta mă întreb acuma:

Au nebunit-au, sau domneşte ciuma?