Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morţi,
Măşti, ce râd după comandă, cari ies de după porţi
Şi dispar ­ păpuşi măiestre, ce că sunt nici că nu ştiu
Şi-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu;
Mă zbăteam dorind viaţă, cu ce sete eu cătam
Precum cel ce se îneacă se acaţă de-orice ram.
Dibuit-am în ştiinţe, în maxime,-n poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.
N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc
Până când... blestăm momentul!... pân- ce-a fost să te-ntâlnesc.
Oare sunt eu tot acelaşi? Singur nu mai mă-nţeleg:
De clipirea genei tale putui viaţa să mi-o leg.
Eram mândru ­ înjosirea, ba sclavia mă înveţi:
Mă dispreţuiesc pe mine... ce mai are astăzi preţ?
Îmi părea că împăraţii sunt pe lume un nimic
Căci ei nu ţineau în mână degetul tău dulce, mic,
Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult
Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult;
Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?
Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu.