Ploile ce nu încetau făceau monotonă vieţuirea la T. Ocnelor. Urâtul începuse, şi spleenul nu era departe, când deodată se făcu un mare zgomot pintre călugări. Ce era? — Ministrul cultului sosise.

Asta fu o mare norocire pentru mine, căci nu putem decât să câştig moraliceşte în adunarea d. G. Cuza, pre care, oricât de mult îl stim, nu pot în capitalie a-l supăra, precât doresc, cu vizitele mele. L-am întovărăşit la m. Bogdana, unde părintele egumenul Antonie Dumbravă ne găzdui şi ne ospătă patrioticeşte.

Această monastire zidită şi înzestrată de răpausatul logofăt Solomon Bârlădeanul şi jupâneasa sa — a cărora morminte se văd înăuntru bisericii — este foarte bine ţinută. Fostului egumen, răpausatului arhimandrit Teofilact, ea este datoare cu cele mai multe îmbunătăţiri; pagubă numai că e situată în aşa sălbatic loc, favorit adăpost a urşilor. Părinţii ne spuneau că, adeseori, urşii care sunt mai devoţi îi vizitează. Socotirăm deci de cuviinţă să le facem şi noi o contravizită. Planul se făcu, se adoptă, şi se şi puse în lucrare.

În vreme ce ne pregăteam pentru această espediţie, unii din amatorii ce erau să ne întovărăşească începură a ne spune feluri de anecdote. Unul, cum un urs a îmbrăţoşat pre un vânător, care de atunce nu mai îmbrăţoşează pre nime; altul, cum un alt urs a smuncit sineaţa din mâna vânătorului, şi i-a sfărmat-o de cap. Altul iar, cum un al treile urs a luat pre un vânător subsuoară, şi l-a dus în bârlogul său, unde l-a făcut beefsteak pentru puii săi; altul cum... ş.c.l.

Toate aceste povestiri mai mult sau mai puţin istorice mă făcură a gândi că eu — vânător de iepuri şi de prepeliţe — o să fac o tristă figură, când mă voi întâlni c-o dihanie care fără multe complimente te ia în braţe; şi cam cu ruşine mărturisesc că începui a pierde ceva din gustul vânătoarei. Nu ştiu, ideea aceasta, sau îmbuibătoarea cină a părintelui egumen făcu că a doua zi cu adevărat eram bolnav, încât d. Cuza fu nevoit a mă lăsa să beau ceai în chilia arhimandritului, iar d-lui cu ceilalţi se sui în munte. Din norocire, urşii, ca nişte urşi cu judecată, simţind că au a face cu un vechi vânător, nu cutezară a da ochi cu acest boier.

Păn-a nu pleca din T.Ocnei, m-am dus la Oneşti ca să vizitez pre proprietarul, cătră care mă leagă o veche prietenie. — Pe înfloritele şesuri a acestor frumoase domene, unde Caşinul şi Oituzul se varsă în Trotuş, se primblă cocostârcii, coţofenele şi turturelele, care de aice nu se duc mai departe. Deşi dorinţa mea se învoia cu a d. Aslan de a rămânea mai mult la Oneşti, grăbindumă a mă pregăti ca să mă întorc la Iaşi, n-am putut zăbovi decât o zi, o zi de acele pre care românii le însemnau cu o peatră albă.

În sfârşit, am părăsit acest târguşor, unde, departe de intrigi şi de supărări, petrecusem două luni de odihnă şi de negrijă.

I-am lăsat rămas bun, făgăduindu-i a-l revedea cât mai curând.

La Roman am găsit colb, am întâlnit judani trenţoşi; aceste îmi prevesteau apropierea capitaliei.

Când am zărit cele patru turnuri a mitropoliei, ce stau ca o masă răsturnată cu picioarele în sus, soarele scăldat într-un nour pulberos se ascundea după muntele Pionul.

Caµre!

Scrisoarea XXIX

(Judanii şi florile) Decembrie 1854

Câte odată când sunt fără treabă îmi place a lăinici pe uliţe, sau — cum se zice — a număra pavelele. Astă primblare, repetată de multe ori, îmi insuflă feluri de idei mai mult sau mai puţin filozofice, idei nevinovate ce mă fac a uita pentru câtva timp că viaţa e atât de scurtă şi zilele atât de lungi! Ele în ochii mei îmbracă o formă care, din multul analiz ce-i fac, sfârşeşte prin a face o realitate. Astfel am observat că nimic nu caracterizează pe locuitorii unui oraş ca chiar oraşul în care ei se nasc, trăiesc şi mor. A măsura. A se preface într-o.

Un oraş tras cu sfoara, regulat, curat, unde zidirile sunt spoite şi ferchezuite, dovedeşte că locuitorii lui sunt oameni regulaţi şi liniştiţi; însă inima lor trebuie să fie rece ca şi linia geometrică pe care o întâlneşti la tot pasul. Din împotrivă, ăaceleî unde a descălecat şi s-a aşezat fiecare după plac şi voie, au un nu ştiu ce, care place ochiului . Dacă Bucureştii n-ar avea noroi şi greci , dacă Iaşii n-ar avea tină şi judani, negreşit că ar fi din cele mai plăcute posiţii. Din nenorocire, au şi ele — precum am zis — lepra lor! Şi însă, dacă în capitala României găseşti grădinile Cişmegiu, Chiselef ş.a.; dacă prin mahalale găseşti livezi şi primblări; (şi) dacă la Iaşi nu afli decât o necăutată grădină publică, vina ştiţi a cui este? — a judanilor carii au cotropit ţara şi au înăduşit pe orăşeni, pentru că judanul, din natură, este duşman florilor! şi pentru dovadă vom întreba: Unde-s grădinile noastre ce ajunseseră a se face istorice? Unde-i grădina de la cerdacul lui Ferenţ, de la Movilă, de la Stejar, Sprăvale-babă? — Vai! judanul le-a omorât!

Afară e soare şi frumos; vântul primăverii a uscat glodul; căldura nu e încă atât de mare ca să-l prefacă în pulbere. Dacă nu ai bătături, şi ai vreme , vină să ne primblăm puţin pe uliţile capitalei noastre, căci vreau să te încredinţez că în adevăr judanul ce ne-a adus mârşăvia, ne-a gonit florile.

Să lăsăm Uliţa-mare, căci ea s-a făcut un cafarnaum din care mai toţi creştinii sunt exilaţi; să luăm alta ori-care ad libitum, şi m-apuc rămăşag că nu-mi vei arăta o casă locuită de un judan în care să se găsească o floare. A! iată, la o fereastră o gerană, câteva rozete, o micşunea galbenă: aicea şade un bărbier. Văd un ştergar Oraşele. Place poetului. Tină şi bulgaro-sârbo-greci.

Nu aveţi bătături şi puteţi dispoza de vreme... Căci ţinem de a vă convinge.

Oare-care. întins pe o prăjină; bărbieriţa trebui să fie tânără. Bărbierul e mare amator de flori şi de pasări. Are colivii cu sticleţi, cu merle, şi cu privighitori. El cultivă mai cu seamă merlele. Dăunăzi un bărbier, care are mai multe sburătoare de acestea, văzând pe d. Delmary ce se întâmpla să treacă pe dinaintea dughenii lui şi se oprise ascultând cu o sfântă oţerire concertul acestor pasări şuerătoare, îi zise cu multă bunomie: Domnule, nu cumperi două merle pentru treatrul d-tale? Ţi le-oi da eftin.

D. Delmary îi aruncă o căutătură fulgerătoare şi îi întoarse spatele. — Dar să ne urmăm drumul. Vezi cu ce iscusinţă stau împleticite ipomeile (rochiţa rândunelei) pe zebrelele acestei ferestre ? Oalele astea cu jale (stachys) şi scabioase (fleur des veuves) ne spun că aice locuieşte o văduviţă; însă scabioasele şi ipomeile tânjesc! Mai nainte, potirele lor roşii şi albastre se desvăleau graţios sub lacrimile văduvei, dar de când un cinovnic pletos şi bărbos de la un nu ştiu care Departament s-a pus să o mângăie, florile începură a fi uitate!... A! Iacă după perdelele acestea albe dediţei, viorele şi lăcrămioare. Cum se îmbină ele de bine cu răcoroasa faţă a fetiţei ce ridică un colţ de perdea şi se uită cu naivitate la noi! Copila aceasta e orfană. O mătuşă a ei, cotoroanţă bună de sugrumat, o pregăteşte pentru un bătrân bogat căruia voieşte să o vândă. Sărmana floare, menită a se vestezi sub puturoasa suflare a desfrânării!

Odinioară ungurii obicinuiau la vreme de secetă, de lăcuste, sau altă calamitate publică, de îngropau câte o babă de vie . Astfel conjurau răul şi scăpau ţara. Oare n-ar fi bine să se exile — dacă nu să se îngroape — şi la noi bătrâna aceea care, în loc să povăţuiască tinereţea către bine, o împinge la viţiuri, şi pătează haina cea curată a nevinovăţiei? Foarte amator... Directorul operei italiene. (Nota lui C.N.). Ferestrei acestei? Vasele. Îngropau de vie câte o babă.

Să ne depărtăm de aici cu toată plăcerea ce ne face vederea fetiţei şi a florilor; să mergem mai departe. — Iată un balcon împodobit cu flori aristocrate: camelii, fucţii, volgamerii şi felurite roze. Aici şede o curtezană care ziua petrece în baie şi la oglindă, şi noaptea în braţele... lumei... Dacă astă femeie, pe buzele căreia stă tipărit surâsul , şi a căreia îndeletnicire e numai să placă, ar voi să ne spuie cât e de amară viaţa ei, ce se pare atât de plăcută; cu câte lacrămi — pe care e silită să le şteargă fără să vreie — scaldă elegantul său aşternut; câte umiliri rabdă, câte defăimări suferă, ne-am întrista cu bună seamă gândind la viitorul ce o aşteaptă în vreun spital!

Chiar de nu ţi-aş spune, singur ai găci că în căsuţa astă curăţică, la ferestrele căreia se vede oale cu magioran, mintă, calapăr şi busuioc şede un preot. Cucoana preoteasa iubeşte florile mirositoare pentru că şi părintelui îi place mirosul de tămâie.

Drăgălaşă soţie! ea la toată zi întăi a lunii, dă cuviosului sfeştoc de busuioc proaspăt, legat cu o cochetă tasma neagră.
Iată că cutrierarăm câteva uliţe, şi n-am văzut încă o floare la un judan. — Vrei să-ţi desleg problema aceasta?

— Judanul e din fire speculant. Tot ce nu aduce bani în casă, tot ce nu se vinde şi nu se precupeţeşte, pentru el e un lucru de prisos. Florile nu-i fac nici o plăcere. Aceste scule a naturii sunt date pentru oamenii ce au o inimă tânără, şi judanul ştii că n-are inimă — precum dovedeşte camăta ce ne ia, — sau dacă are, ea este ferecată cu argint, încât printr-însa nu mai străbate nici o impresie, nici un fel de simţire.

Ce să facem dar? Să gonim judanii ca să avem flori, sau să gonim florile ca să avem judani? Surâsul. A şterge.

V-aş spune.

Scrisoarea XXX

(Băile de la Ems) August 1855

Facultatea din Berlin ne trimisese la Ems. Vrând-nevrând, deci a trebuit să o ascultăm: ne-am suit în vagon şi: mână băiete! Mână băiete, adică, şuieră maşină!

După ce ne-am oprit o zi ca să vizităm Hanovru, ne-am urmat călătoria pănă la Colonia, unde trebuia să lăsăm fiara de uscat ca să luăm pre cea de apă.

Cel întăi lucru a unui călător, după ce ajunge în Colonia Agripina, este să vizite domul (această biserică măreaţă, cea mai mare zidire de stilul gotic din lume, care, începută la 1248, nu e încă gata, şi nici va fi în timpurile noastre), şi apoi fabrica lui Jean Marie Farina, care are privilegiul a parfuma cu apa lui ambele emisfere, însă informându-ne de locuinţa acestui vestit distilator, ni se răspunse că în Colonia sunt 23 de Jean Marie Farina, şi toţi se zic cei adevăraţi.

În câteva oare, vaporul te duce la Coblenţa, staţie a călătorilor pe Rin, unde vapoarele se urmează regulat ca omnibusurile.

Eram acum aproape de sfârşitul drumului nostru. Am luat o trăsură care într-o oară făgădui să ne transpoarte la Ems. Chirigiul nostru trecând pe sub tunurile cetăţii Ehrenbreitstein, zidită pe coasta unui deal în dreptul Coblenţei, ne spuse că artileriştii prusiani zic că cetatea aceasta nu se poate lua nici cu un chip. Nefiind competenţi în asemene materie, l-am crezut uşor.

Curând intrarăm în ducatul de Nassau, care numără 38 mile patrate, adică ceva mai puţin decât un ţinut al nostru.

Nimică mai frumos şi mai pitoresc decât drumul acesta pe o şosea minunată, care după ce atinge ţărmurile Rinului, unde se vede de ceea parte frumosul palat de Stotzenfels, apoi cotigeşte şi apucă malurule Lanului. O cavalcadă de engleze călări pe magari ne anunţă că intrăm în oraş. Oraş! Vorbă mare! Mai nimerit am zice sat, dar sat alcătuit de vro şăptezeci de frumoase oteluri ce se întind pe o vale îngustă pintre care curge Lanul. Aice toate casele sunt făcute nu pentru proprietarii lor, ci pentru străinii ce vin; de aceea, de la octomvrie şi pănă la mai, Emsul este pustiu, însă cum se arată primăvara, el începe a se găti ca să priimească mulţimea călătorilor, pre care îi aduc la izvorul tămăduirii, din tuspatru punturile cardinale, regulat de două ori pe zi, trăsurile de la Coblenţa. Atunci începe a se desmorţi Emsul, începe a trăi din mila fântânii Keselbriunen care dacă s-ar întâmpla să sece, zău nu ştim ce ar face locuitorii lui.

Poziţia acestui orăşel e atât de romantică, îngrijirea atât de mare, încât nu te poţi opri de a nu te plăcea în paradisul acest încântător, deşi şederea în el te ţine cam scump.

După ce ne-am aşezat la otelul des Quatre Saisons unde fusesem recomandaţi, ne-am grăbit a ne duce să vizităm locul unde neguţitorii îţi vând feluri de scumpe nimicuri.

Ne-am primblat prin grădina şi frumoasa alee ce se întinde de la izvor pănă la casa cu patru turnuri. La urmă, am intrat în salonul de conversaţie. Aice era întinsă o masă lungă îmbrăcată cu postav verde, în mijlocul căreia sta o ruletă, coţcă privilegiată care scurge pungile străinilor, căci alteţa sa duca de Nassau nu învoieşte supuşilor săi să joace jocuri de hazard. Am găsit acolo mai mulţi moldoveni cunoscuţi. Moldovenii au ajuns acum, de unde nu-i sameni, acolo răsar.