Apărută prima dată în broşură, Iaşi, 1837.

Fost-au acest domn, om nu mare la stat, însă întreg,
drept, viteaz şi meşter la războaie... şi era mare jale
Şi plâns în norod pentru, pederea acestui domn bun.
Vornicul Ureche,
La viaţa lui Ştefan cel Mare

Ciocârlia cea voioasă în văzduh se legăna
Ş-înturnarea primăverii prin dulci ciripiri serba,
Plugariul cu hărnicie s-apucase de arat
Pământul ce era încă d-al său sânge rourat;
Uitas-acum moldovanul trecutele lui nevoi,
Şi cu fluierul la gură, păstorul pe lângă oi
Cântă dragostele sale. Vai! el nu putea gâci
Că vrăjmaşu-ntr-a lui ţară se găteşte-a năvăli.
Generalul cel mai falnic a dârjilor ungureni,
Hroiot ros de-nverşunarea ce avea pe moldoveni —
Care-n multe sângeroase lupte i-au fost arătat
Că nume de viteaz mare pe nedrept şi-a câştigat —
Luând veste cum că Ştefan domnul lor atunci s-afla
În ţinuturi depărtate, având cu el oastea sa,
Socoti că favorabil prilej altul n-a găsi
De moldoveni şi de Ştefan deodată a-şi răsplăti,
Ca să poată c-o lovire acea ruşine spăla,
Ce româneştile arme au săpat pe fruntea sa.
Aşadar adunând noaptea pre toţi ofiţerii săi,
Le espuse-a sale planuri, şi le zise: „Fraţii mei!
Ştiţi c-aceşti români sălbatici, vrăjmaşi aprigi, ne-mpăcaţi,
Au ucis mulţime mare dintr-ai noştri bravi soldaţi,
Ştiţi că însetaţi de sânge în Ungaria au intrat.
Şi că foc şi pustiire pe-a lor urmă au lăsat;
Iar noi care bărbăteşte n-am lipsit a ne lupta,
De abia numai prin fugă viaţa ne-am putut scăpa,
Şi cununile de lauri ce-n războaie-am adunat
Moldovanul cel obraznic în picioare le-au călcat;
Oare-această înfruntare şi batjocoră şi reu,
N-a să aibă răsplătire de la dreptul Dumnezeu?
N-a să mai sosească vremea să ne răzbunăm şi noi,
S-arătăm că-n unguri curge viteaz sânge de eroi?
Vremea este îndămână, prilejul favoritor.
Oastea lor este departe, şi cu ea-i şi domnul lor;
Mergiţi dar, şi-n astă noapte toţi ostaşii vă gătiţi
Şi când va miji de ziuă, nesminţit călări să fiţi,
Ca prin marş iute şi grabnic, fară veste să-i călcăm,
Cine sunt ungurii noştri şi Hroiot să le-arătăm.“
Se fălea deşertul ungur cu-acel vis amăgitor,
Că o ţară neapărată va pustii prea uşor,
Ş-în a sa zădărnicie i se părea că vedea
Lacrimile cum se varsă, sângele cum şiroia!
Dar dreptatea Provedinţii n-au putut îngădui
Gândul său cel sângeratic să se poată săvârşi;
Şi Dumnezeu milostivul p-al său popol credincios
Nu-l va lăsa în călcarea ungurului fioros.
Deci Sfântul Duh cu-ndurare pe un român însuflând
Ce de mult se afla încă printr-e unguri petrecând
Şi carele auzise tot planul acel cumplit
Ce asupra ţării sale ungurii au schimuit
Deşi se găsea nemernic, pribegit din ţara sa
Patriotică-i simţire in inimă-i tot s-afla;
Aşadar în vălmăşagul ce gătirea prijeli,
S-aruncă pe-un cal cu grabă şi spre Moldova porni.
După ce ieşi din lagăr alergă necontenit
Toată noaptea, păn-ajunse când soarele-a răsărit
În oraş la Roman, unde pre pârcălabul aflând,
Şi primejdia ce vine abia a-i spune-apucând,
De osteneală şi de trudă a căzut jos leşinat,
Iar calul său lângă dânsul răsuflarea ş-a şi dat.
De îndată pârcălabul un minut n-a zăbovit
Şi un curier în pripă la Ştefan a răpezit;
Iar satelor de pe mărgini, porunci se găti
Cu săcuri, topoare, coase, cu ce vor putea găsi,
Totodată dând de ştire şi pre la boierânaşi
Ca cu oamenii de oaste, cu vecinii şi slujbaşi,
Cu toţii, şi mic şi mare, să grăbeasc-a alerga
La şesurile Moldovei unde el se va afla;
Apoi strângând călăraşii şi parte din târgoveţi
Înarmaţi cu lănci, cu săbii, cu arce şi cu săneţi,
Au ieşit din târg afară cu mica urdia sa,
Şi pre duşman fără frică ca să vie-îl aştepta.
Precum norul de lăcuste soarele întunecând
Vine pre sus cu iuţeală ţarinile-ameninţând,
Încât tremurând aşteaptă spărietul muncitor
Neştiind unde-a să cadă acel nor îngrozitor;
S-amăgeşte cu nădejdea că ogoru-i va scăpa,
Şi-a sudorei sale roduri va putea înc-aduna;
Însă d-odată lăcusta cade toată pe câmpii
Ş-într-un clip în praf priface ţarini, hoalde-ogoare, vii.
Sau după cum primăvara omătul cel adunat
Pintre râpi, şi d-a lui Febus calde raze săgetat
Se topeşte şi s-azvârle, şiroi iute furios,
În pârăul care curge pintre flori în vale jos,
Îl turbură, îl măreşte, îl îmflă cu al său val,
Şi nu-l lasă păn' nu-l face de se varsă piste mal;
Câmpiile se îneacă, iar păstorii spăimântaţi
S-aciuiază cu-a lor turme în munţii învecinaţi;
Acest fel sumeţii unguri în Moldova năbuşesc.
Orice-ntâmpină nainte robesc, taie, pârjolesc,
Cu omor şi pustiire, drumul lor se însenina,
Nainte lor merge groaza, ş-în urmă foc fumega;
Dar spre-a Romanului parte de ce se apropia
Hroiot aflând pustii sate a-nţălege nu putea,
Care poate fi pricina acelui bejanărit,
Căci el crede că de dânsul nimene nici au gândit;
Deci îndată porunceşte să-i afle pre cineva
Prin colibe, prin bordeie, ca să-l poată întreba.
Iată că îmblând haiducii piste un moşneag au dat,
Gârbovit de bătrâneţă, într-un toiag răzămat;
A sa barbă ca zăpada, a lui plete argintii,
Faţa lui cea cuvioasă, ochii săi măreţi şi vii
Îl aseamănă că este îngerul ocrotitor
Al acelor pustii sate, sau duhul tânguitor.
El pană la Hroiot vine cu pas lin şi măsurat,
Fără grijă, deşi este de catane-ncungiurat,
Şi aşteaptă să-l întrebe. — „Unchiaşule, ien să-mi spui
De ce pricina p-aicea nici un locuitor nu-i?“
Astfel Hroiot îi grăieşte. — „Pricina însuţi o vezi,
(îi răspunde-atunci bătrânul) şi încă mai cercetezi?
Pricina bejănăriei ş-a jalei obşteşti, tu eşti,
Hoţ turbat şi fără lege care prăzi şi pustieşti!
Care vii cu cete multe de tâlhari şi prădători
S-aduci jale în locaşul unor pacinici muncitori!
Nu purta grijă! cu dânşii curând te vei întâlni
Şi amar îţi vei da seama, foarte greu te-i răfui.
Dumnezeu mult milostivul nu gândi că te-a lăsa
Să sfâşii cu-a ta turbare credincioasă turma sa,
Ce-şi va înturna urgia preste spurcat capul tău,
Ş-îl va detuna zdrobindu-l cu-nfocat trăsnitul tău!“
Zicând, face semnul crucei şi din greu a suspinat—
Cine-n minutul acela să-l vază s-ar fi-ntâmplat
L-ar fi socotit că este din ceruri vrun prooroc
—„Spânzuraţi-l! înţepaţi-l! tăieţi-l! daţi-l în foc!“
Strigă haiducii, husarii şi tot trupul ostăşesc.
Ş-acum mii de lănci şi săbii-pe deasupra-i se-nvârtesc
Bătrânul aşteaptă moartea fără a se oţări,
El pentru tara lui este mulţămit a se jertfi;
Dar Hroiot strigă să-l lasă; catanele se supun,
Îi iac loc, se dau în lături, mâna pre el nu mai pun.
Generalul lor simţeşte după câte auzi,
Că uşoară biruinţa, cum gândeşte, nu-i va fi.
Deci în cete d-o potrivă oştenii săi adunând,
Pre haiduci puind în mijloc, călărimea înşirând.
Lasă trupul cel mai mare sub nişte vechi ofiţeri
Şi el c-o parte aleasă de călăreţi volonteri.
Purcede mai înainte nerăbdător de a şti
Dacă-n drumul său vro oaste de români va întâlni.
După ce câteva ceasuri merseră cu un pas des
D-o parte boierinaşii, d-a lor slugi încungiuraţi,
Călări pe armăsari ageri şi felurit îmbrăcaţi,
Fieştecare dintr-înşii câte-o dovadă purta
De la duşmanul, pre care l-a fost învins mâna sa.
Unul c-o sabie-întoarsă, c-un capot roş înfirat
Şi haine înaurite, este turceşte-mbrăcat;
Altul încalecă iarăşi un cal de Don căzacesc,
Poartă o suliţă lungă şi un hanger calmucesc;
Îmbrăcat c-un ceapchin verde, şi blănit tot cu samur,
Un tânăr se hereţeşte p-un sârep armăsar sur;
Chingile, şeaua lui, frâul, ferecate cu argint
Arata cum că luate de la vrun mare leah sunt.
Pe a altuia frumoasă înaurită harşea
Îatr-un colţ se vede-un vultur ce-o cruce-n gură ţinea,
Nu rămâne îndoială că acel odor bogat
De la domnul Vlad sau Radul, în război a fost luat.
Alţii cu săgeţi şi arce au căciule tătăreşti,
Însă cea mai mare parte poartă cuşme ţurcăneşti.
De acolo nu departe ţăranii stau adunaţi,
Cu securi, cu lănci, cu coase şi topoare înarmaţi;
A lor mâneci suflecate, aerul posomorit,
Tăcerea lor, toate-arată că spre război s-au gătit.
Pârcălabul mai nainte era cu-ai săi călăreţi.
Având strânşi pre lângă dânsul slujbaşii şi târgoveţi;
Deci văzând cum că vrăjmaşul cât putea vinea spre ei,
Se întoarce şi le zice: — „Iată duşmanul, flăcăi!
Năvăliţi la el cu toţii, voiniceşte vă luptaţi,
ţara şi casele voastre în pradă-i să nu lăsaţi.
Daţi de tot! să n-aveţi milă d-an vrăjmaş ce ne-au prădat,
Care cu foc şi cu sânge urma lui ş-au însemnat;
Buciumaţi, şi Doamne-ajută!“—Cu toţii strigă: „Amin
Aideţi fraţi din ţara noastră să alungăm pre păgân!“
D-abea dobele şi surle semnul bătăii vestesc,
Îndată cu toţi în oastea ungurilor năvălesc
Strigând: „Ucideţi! ucideţi! daţi tot de tot! nu vă-nduraţi!
Pre vrăjmaşii ce ne pradă nu miluiţi! nu cruţaţi!“
Cu-a lor groznică năvală cai, călăreţi oborând,
Aduc neorânduială într-a duşmanilor rând;
În zădar stau ungurenii şi vitejeşte se bat,
Românul nu-i bagă seamă, şi ţăranul încruntat
Face jertvă răzbunării şi pre prins şi pre rănit.
Îa zădar şi ofiţerii, şi Hroiot oştean vestit,
Ca să-i mai îmbărbăteze, d-a valma pintre soldaţi
Se luptă; nu văd, n-ascultă husarii înspăimântaţi.
Ş-ameninţându-i din urmă cuţitul moldovenesc,
Să plece acum de fugă se îndeasă, să gătesc.
Iată c-atunci ceea oaste se ivea dintr-un ponor,
Ungurenii prind la suflet văzând că vine-ajutor,
Se întorc cu bărbăţie, se înşiră iar la loc,
Şi răsboiul se-ncleştează, mai ucigaş, mai cu foc,
După câteva minute toată oastea le-au sosit,
Husari, haiduci şi cătane pe români au năpădit;
Deci îndată toată faţa bătăii au prefăcut,
Căci măcar că moldovenii cumpătul nu şi-au perdut,
Dar de multă ungurime năduşiţi, încungiuraţi,
Cădeau precum snopii vara, de sabie săceraţi.
Dos la dos, spate la spate, se bat desnădăjduit,
Lovirile le-s grozave încât nu-i da povestit;
Subt a românului paloş sângele curge pârâu
Pân' când braţu-i amorţeşte fiind rănit foarie greu,
Scapă sabia din mână; în sfârşit şi el căzând,
Răstoarnă încă pe-un duşman ce-l vede lângă el stând.
Dumnezeule! la tine nădejdea lor au rămas
Înalţă-să pân' la tronu-ţi a lor trist şi jainic glas!
Şi trimite-le din ceruri un înger într-ajuior
Căci se bat pentru scăparea ş-apărarea ţării lor.
Coperiţi de rane grele, făcând semnul Sfintei Cruci,
Îşi dau duhul sub cuţitul sălbatecilor haiduci!
Pârcălabul plin de scârbă, cu câţiva boiernaşi,
Mai având pe lângă sine vro sută de călăraşi,
Nădejde de mântuire de nicăiri aşteptând,
Şi decât trai cu ruşine moarte mai bine-alegând,
Hotărăşte să s-arunce între duşmani desperat,
Şi să moară cum se cade unui brav adevărat.
Când deci astă hotărâre a împlini se gătea,
Iat-un călăreţ zăreşte ce-n fugă spre el vinea,
De pulbere ce rădică calul său cel înspumat
Nu putea ca să-l cunoască, dar inima i-a săltat,
Ea parcă-i spune c-acela aduce vrun ajutor,
Pentru bravii ce de unguri fără milă se omor,
Nu trecu mult si atunce ochilor nu a crezut,
Când pre Purice aprodul lângă dânsul a văzut,
Purice, care-n războaie a fost pururea vestit
Român vrednic întru toate, a lui Ştefan favorit,
—„Pârcălabe, sănătate! (zice), Ştefan a plecat
Cum luă înştiinţarea ce prin cartea ta i-ai dat;
Şi m-a şi pornit la tine ca sâ-ţi spun să te grăbeşti
Să aduni oameni de oaste câţi vei putea să găseşti,
Şi-naintea lui îndată, cu toţi să alergaţi...“
—Oamenii mei, iată-i, frate, cu vrăşmaşu-ncăieraţi !
Îi răspunse pârcălabul, de trei ceasuri ne-ncetat
Se luptă cu vitejie şi mult sânge s-a vărsat,
Căci a duşmanilor noştri numărul e înzecit.
Şi zece-odihniţi unguri stau p-un român ostenit!“
Aprodul atunci îi zice: „De este aşa, apoi
Să te tragi, cu câtă oaste ţi-a rămas încă, spre noi,
Căci acum la Siret, Ştefan trebuie să fi sosit;
Eu mă-ntorc, te las cu Domnul, solia mi-am împlinit“,
Sfârşind, fără de zăbavă, s-aruncă pe calul seu,
Îi dă pinteni, şi le strigă: „Rămâneţi cu Dumnezeu!“
Îndată şi pârcâlabul semn de retiradă dând,
Şi restul oştilor sale la un loc tot adunând,
Începură a se trage cu regulă şi încet
Spre oastea ce tăbărâse la şcheie lângă Siret.

                          •    

Cum a primit curierul de pârcălabul trimes
Ştefan din toat-a sa oaste a treia parte-a ales,
Şi mergând cu un marş grabnic toată noaptea păn-în zi,
A doua zi pe amează în şes la Siret sosi:
Acolo spre răsuflarea oştilor a tăbărit,
Ş-în trei trupuri osebite oastea sa a împărţit,
Darabanii cei cu plete, toţi săneţe lungi purtând,
Armăşeii cei sălbateci, barbe stufoase având;
Simenii cei iuţi cu arce şi cu măciuci în fălii,
Toţi aceştia pedeştri, număr ca la şapte mii;
Era sub vornicul Boldur, oştean vechi şi ispitit,
În războaie şi în taberi crescut şi îmbătrânit ;
Paharnicul Coste iarăşi avea pe seama lui daţi
Panţirii şi leficiii toţi cu zale îmbrăcaţi,
Iar copiii şi aprozii, de boierenaşi feciori.
Carii ostăşescul prapur a păzi erau datori,
Pre voievod totdeauna la războaie străjuiau,
Şi haine foarte frumoase şi bogate arme-aveau;
În mijlocul lor călare eroul Ştefan era,
Şi vechiul steag a Moldovei înainte-i flutura.
(Pe dânsul era d-o parte cap de zimbru-nfăţoşat,
Iar dincolo sfântul Gheorghe călare şi înarmat.)
Acolo se află iarăşi al oştilor veteran,
Arbur hatmanul ce-n mână poart-un groznic buzdugan,
Pre care ca pre o minge de copil îl arunca,
Dar az omul cel mai tare de abia l-ar rădica,
Altă armă el nu are, nici voieşte-a mai avea,
Căci îi place când pre duşman c-o izbire îl turtea.
Iată se aude zgomot, împuşcături şi strigări,
Chiote de biruinţă, ş-a cailor rânchezări ;
Piste puţin se zăreşte şi steagul pârcălăbesc,
Încungiurat de vitejii ce-l apără şi-l păzesc,
Pe-mpregiurul lui grămadă stau ca zid nerăzbătut,
Să puie pe dânsul mâna ungurul nici c-a putut ;
Plini de pulbere şi sânge, de rane acoperiţi,
Aceşti bravi se luptă straşnic, căci sunt desnădăjduiţi,
Se-nfioară ungureanul şi stă trist a socoti
Că această biruinţă multă oaste îi jertfi,
Dar bucuria izbânzii întristarea-i întrecea.
Că-i aproape răsplătirea lui prin gând nu îi trecea,
Pentru că-ntru-o luncă deasă oastea românească sta,
Şi porunca să înceapă bătălia aştepta.
Deşi Ştefan lăsând în urmă o strajă de călăraşi,
Orânduieşte pre Boldur cu-ai săi harnici pedestraşi,
Să meargă să năpustească în haiducii ungureşti,
Iar panţirii să lovească aripele duşmăneşti;
După aceasta s-întoarce şi acest fel le grăi :
,,Ostaşi ! Voi ştiţi foarte bine că spre a ne birui
Alţi mai înseninători duşmani în zădar s-au ispitit,
Ce a săbiilor noastre ei cercară ascuţit ;
Apoi suferi-vom astăzi ca aceşti cutezători,
Vrednici d-a purta mai bine nume de hoţi prădători,
Să vie cu sumeţie chiar într-al nostru pământ
Să robească şi să prade? Nu; cât eu în viaţă sunt
Nu va fi. Dumnezeu Sfântul ne va împuternici,
Sumeţa lor cutezare să o putem pedepsi.
Precum la Soci, la Soroca, la Lipniţă v-aţi purtat,
La Baia, la Cursul-Apei, şi la Râmnicu-Sărat,
Astăzi şi cu ungurenii tot aşa să vă purtaţi;
Şi la orice întâmplare totdeauna s-alergaţi,
Unde-ţi zări astă pană de la gugiumana mea
Pre care pe drumul slavei pururea o veţi vedea.“
Zice : şi s-arunc-în duşmani de aprozi încungiurat,
Vornicul Boldur atuncea şi el năvală a dat ;
Ar bure viteazul hatman cu călărimea cea grea,
Năpădeşte-n husărime şi începe a tăia;
Vai şi amar de acela nenorocit ungurean,
Pre care îl întâlneşte straşnicul lui buzdugan!
Precum când o stâncă mare dintr-un munte s-a surpat
Zdrobeşte, oboară, sfarmă, orice-n drumu-i a aflat;
Casele de pe costişă, grădini, saduri, livezi, vii,
Prăvale, rostogoleşte cirezi, turme, herghelii,
Pănă ce se întâlneşte cu nişte-nvechiţi stejari
Uitaţi de timp şi de veacuri pe a muntelui dărmări,
Uriaşa stânc-atunce toată puterea perzând
Nu mai face stricăciune neclintită rămâind,
Iar norodul de pe vale care sta înspăimântat,
Da lui Dumnezeu mărire văzându-se c-au scăpat.
Sau după cum hoţul noaptea prin codru călătorind,
Şi la prada ce-a să facă cu mulţămire gândind ;
Se bucură când priveşte ceriul învălit cu nor,
Căci are bună nădejde c-a putea prăda uşor,
Ş-acum calul său prin pinteni îl sileşte-a alerga,
Dar fulgeră şi trăsneşte tocmai dinaintea sa !
Calul sare, sforăieşte, şi tâlharu-ncreminit
Scapă dârlogii din mână socotindu-se perit.
Astfel şi Hroiot rămasă când pre Ştefan a văzut,
Ce din luptele trecute îi era pre cunoscut;
Însă trebui să stea faţă, n-are-ncotro cotigi,
E perdut şi el şi oastea dacă nu va izbândi.
A cailor rânchezare, pocnetul cel de săneţi,
Vreamătul şi şuieratul a mii de mii de săgeţi,
Zăngănitul cel din săbii, pulberea ce păn-în nori
Se înalţă în vârteje de l-atâţa luptători,
A trâmbeţilor şi surle răsunet scârţiitor,
ţipetele, văitarea, gemătul celor ce mor,
Îngrozesc pre călătorul ce-şi urmează calea sa,
Şi urechile-astupându-şi, se ascunde undeva.
Românii cu-a lor iuţeală prăvălind răstoarnă tot;
Ungurii să stea-mprotivă se silesc şi ei cât pot,
Însă furia română sparge, sfarmă orice greu.
În zădar şi ofiţerii se luptă, se bat mereu,
În zădar mai fac manevre ş-în tot chipul se sucesc,
Nimica nu pot a face, nimica nu isprăvesc.
Acum toţi plecau de fugă cu sufletul îngrozit,
Când Hroiot cu bărbăţie înc-o dată i-au oprit
Strigându-le: „Unde mergeţi? încotro vreţi să fugiţi?
Au doar că sunteţi aproape de casă vă-nchipuiţi?
Însă pân' la ţara noastră, eu vă pot încredinţa,
Că nici unul din noi astăzi nu va mai putea scăpa.
Nu-i alt mijloc de scăpare decât toţi să năvălim
În corpul unde e Ştefan şi pre el să-l oborim,
De-l vom omorâ pre dânsul să ştiţi bine c-am scăpat
Acolo izbiţi cu toţii şi vă bateţi desperat.“
Deci urmând planul acesta, ei spre Ştefan năbuşesc.
Copiii şi cu aprozii ce pre domnul ocolesc,
Se luptă cu vetejie toţi pre lângă prinţul lor,
Sfarmă, taie şi dumică, fac înfricoşat omor;
Dar haiducii sunt ca zidul şi deznădăjduit dau,
Se bat bine şi husarii şi neclintiţi pe loc stau.
Viteazul braţ a lui Ştefan prin vrăjmaşi cărări făcea,“
De a sângelui vărsare pământul se înroşea ;
Când d-un plumb dintr-o săneaţă calul său rănit fiind,
Sforăieşte ş-apoi cade încă-o dată nechezând.
Cade şi eroul Ştefan, zicând : „Copii, nu vă daţi !
Şi pre domnul vostru pradă duşmanilor nu lăsaţi.“
Troici strigă în glas mare: „Fraţilor, am biruit!
Fiorosul nostru duşman a căzut şi a pierit
Pe trupul lui puneţi mâna, hrană corbilor să-l dăm,
Ca şi ei să se-ndulcească, când şi noi ne răzbunăm.“
Sumeţându-se vrăjmaşii năvălesc mai furioşi;
Însă nu pot să răzbată pintre-aprozii credincioşi.
Toţi împregiuru-i s-aşează, se luptă ca nişte lei,
În zădar ungurii îmblă să-ş facă loc pintre ei;
De sabia românească se înjunghe, se omor,
Se fac jertvă cutezării şi obrăzniciei lor.
În vremea aceasta Ştefan să se scoale izbutind
Şi din căderea aceea nimica nepătimind,
Cere alt cal; deci îndată, Purice descăleca,
Şi ţiind frâul şi scara la domnul său îl trasă zicând :
„Doamne ! Iată calul, arată-le mai curând
Că de tine ungureanul n-au scăpat într-acest rând“.
Dar de stat fiind mic, Ştefan nu putea încăleca.
Purice-atunci iar îi zice : ,,De voieşti măria ta,
Eu un moşinoi m-oi face pe carele să te sui“.
Ş-îndată pe brânci se pune jos la picioarele lui.
Deci cu mijlocul acesta, eroul încălecând,
Cătră dânsul se întoarce şi îi zice-aşa zâmbind:
,,De va vrea Dumnezeu astăzi să putem ca să scăpăm
De primejdia aceasta întru care ne aflăm,
Să ştii, Purice, băiete, că nu-i mai fi moşinoi,
Că spre vrednică răsplată, movilă-a te face vroi.“
Atunce din nou în duşmani se aruncă mai cumplit.
Ungurul văzându-l iarăşi rămâne încreminit,
Perde toată bărbăţia ce nădejde-i insuflă,
Şi ori pleacă ca să fugă, sau prins de război se dă.
Iată c-un vuiet de dobe se aude răsunând,
Şi un daraban spre Ştefan în fuga mare-alergând,
Plină de colb şi de sânge era-mbrăcumintea sa)
De departe îi şi strigă : ,,Să trăieşti, măria-ta!
Duşmanii se biruiră, şi de fugă au plecat;
Arbur hatmanul din urmă de goană acum i-au luat.“
Călărimea cea uşoară ce-napoi au fost rămas
După porunca ei dată, ajungând într-acel ceas,
Cu o nouă-nfuriere în unguri au năvălit ;
Războiul ce ţinea încă îndată l-au hotărit.
Atuncea spaima şi groaza pre protivnici au cuprins.
Se împrăştie ca apa pe şesul acel întins;
Împlu dealurile, câmpii, unde pot se mistuiesc;
Unii se dau prinşi la duşmani, la mila lui năzuiesc,
Alţii iar rămân pe drumuri călcaţi de cai şi zdrobiţi,
Cei mai mulţi cad şi-ş dau duhul d-osteneală obosiţi.
Pârcălabul plin de sânge, de moarte fiind rănit,
Pănă la viteazul Ştefan să-l ducă a poruncit,
Lângă care aducându-l, el a suspinat din greu,
Zicându-i : „Părinte doamne, a sosit minutul meu!
Eu astăzi cătr-a mea ţară datoria-mi împlinii,
Şi lui Dumnezeu dau slavă căci te văz pân' nu murii.
Dar o fiică pre-iubită şi soţia mi-au rămas
Fără nici o mângăiere. Eu în seama ta le las!...
Să-ţi fie milă şi de ele!“ Zicând înalţă-un ochi slab
Spre Ştefan, şi îşi dă duhul bunul vrednic pârcălab!
Sângerând din două rane, obosit şi desperat
Hroiot alerga spre munte pe al său cal înspumat,
Dar norocul ce-i zâmbise păn-atunci l-a părăsit;
Ceasul răplătirei drepte, ceasul morţii i-a sosit!
Purice care din urmă îl gonea neâncetat,
Îl ajunge şi îndată capul său i-a retezat;
Apoi înfigând în lance acest sângeros trofeu,
Se întoarce de-l închină lui Ştefan, domnului seu.
Soarele-acum cu mărire se pleca cătr-asfinţit,
Luminând câmpul acela de cadavre coperit;
Ştefan acolo cu oastea atunce descălecând,
Boierii, el, căpitanii, toţi genuchile plecând,
Aduc laudă şi slavă cerescului împărat,
Mulţâmindu-i c-umilinţă de mila ce-au răvărsat,
Piste ţara ce slăveşte numele său cel mărit,
Nelăsându-o în prada ereticului cumplit.
Săvârşind această sfântă datorie-au poruncit
Trupurile să s-adune vitezilor ce-au perit
În această bătălie patria lor apărând ;
Carii cu prohod de lacrimi într-un şanţ mare-ngropând,
D-asupra lor o movilă cu mărire-au înălţat,
Ca să fie totdeauna monument nestrămutat.
A doua zi dimineaţa oastea toată cu lin pas
Sosi-n Roman, unde Ştefan la biserică au tras;
(Acolo pre-cuviosul Tarasie l-aştepla,
ţiind cartea mântuirei, şi crucea în mâna sa);
După ce dar sfânta slujbă cu slavă s-a săvârşit,
Şi Dumnezeu înduratul prin tedeum s-au mărit
Căpitanii şi ostaşii la gazde s-au aşezat;
Iar voievodul îndată au trimis de i-a chemat
Pre trista pârcălăbeasă, caria dacă veni,
Cu o blândă duioşie el aceste îi grăi:
„Bărbatul tău, jupâneasă, luptându-se cu Hroiot
A căzut pe câmpul slavei ca un viteaz patriot
Perderea acestui vrednic moldovan adevărat,
Crede-mă că şi pre mine nu puţin m-a întristat
Căci aş fi ales mai bine să perd un întreg ţinut
Dar astfel l-a menit soarta şi cerul aşa a vrut
De voi d-acum înainte trebui eu să îngrijesc
Deci ţie din visterie pensie îţi rânduiesc;
Însă păn-a nu-şi da duhul fiindcă mi-a arătat
Că are şi o copilă, în vrâstă de măritat,
Vei afla şi pentru dânsa ceea ce-am hotărât eu;
Mângâi-te, jupâneasă, mulţămind lui Dumnezeu!“
Apoi pre Purice-aprodul chemându-l îi zis-aşa
„Purice! cunosc bravura, laud bărbăţia ta;
Te-ai purtat cu vitejie, şi eu sunt îndatorat
Să-mi împlinesc juruinţa ce la război ţ-am fost dat
Deci de acum înainte Movilă te vei numi,
Ca numele tău cu slavă să se poată pomeni.
Iar fiindcă tu ieri calul mi l-ai fost dat împrumut
Îţi dau cinci moşii cu sate în a Sorocii ţinut;
Şi ca viaţă fericită să petreci precum doresc
Cu-a pârcălabului fată voi să te căsătoresc
Ca să ştii şi cât preţ are în ochi-mi un bun ostaş,
Te înalţ spre răsplătire la rangul de vel-armaş“
Sfârşind, hatmanul îndată pre Movilă-a îmbrăcat
C-un contuş frumos de nurcă, şi Ştefan în mâni i-a dat
Buzduganul armăşiei de argint şi poleit
Şi ceremonia asta acest fel s-a săvârşit.
A doua zi îngroparea pârcălabului făcând,
Şi pre Movilă armaşul cu fata lui cununând,
Viteazul Ştefan cel Mare cu oastea sa s-au pornit,
Şi la cetatea Sucevei în bună pace-au sosit.
Neamul lui Movilă-armaşul multă vreme-a fost vestit
Şi pe tronul Moldaviei mulţi domni din el au stătut,
Dar din multele prefaceri ce pe ţară au venit,
De abia acum mai este între nobili cunoscut.