Traducere de Constantin Negruzzi - Istorioară alcătuită de Volter iar acum tălmăcită de pe limba grecească şi alcătuită în stihuri de Costache Negruzzi, anul 1823, septemvrie 25 în Iaşi, 16 ans

Nu ştiu ci vra să zică că Memnon au venit
Într-aşa fandasie el au catandisât
Ca mai mult decât toţi, înţălept să să facă
Şi piste a faptei buni margini el să treacă
Singur fără greşală, fără de strâmbătate,
Cu minte, înţălept, viteaz şi cu dreptate,
"Şi deci, zice Memnon, cu sâni vorovind,
Uşoare, de nimica aceste socotind,
Să fie cineva-nţălept, să şadă-n fericiri,
Zice el, ci-i mai trebui decât nepătimire,
Şi ca de patimi slobod să fii orişicini,
Nimica mai uşor n-au mai stătut în lumi
Mai vârtos de fimei de tot să mă feresc,
Fii cât de frumoasă, să n-o cumva iubesc
Dacă şi ce mai frumoasă să va-ntâmpla de-oi vidé
S-alerg să mă sfătuiesc îndată cu minte mé,
Voi zici: aceşti obraji cari acum înfloresc
Îi vei vidé odată că de tot să zbârcesc,
Ochii acei frumoşi şi acei luminaţi.
Pe urmă-i să-i vezi roşi şi de tot afundaţi.
Şi gâtul acest alb, rătund şi grăsuliv
Va rămâne supţiri, zbârcit şi uscăţiv.
Şi acest cap ci părul pe el împodobeşti
Pleşuvire va veni, şi iată că-l găteşti.
Şi deci când oi vide-o, aşa să socotesc
Că o văd ochii mei după cum şi vorbesc.
Atunci adivărat aceli frumusăţi
Nu mă vor zalisâ cu ale lor fineţi.
Al doile, iar trebui foarte să mă păzesc,
Mâncare, băutura nicicum să nu poftesc.
Măcar să mă tot chemi şi să mă tot poftească
Prietinii la masa lor n-or să mă mai zărească.
Vinaţurile buni şi nostima mâncari
Nu mă vor înşăla nici într-o adunári
Ştiind bine aceea ci lucrează beţie
De cap şi de stomah, apoi ci va să fii
Ne strică sănătate, ne ia şi liniştire,
Ne fură încă şi vreme cu multă păgubiri,
Eu deci cu sârguinţă oi să mă hotărăsc
Ca să mânânc atâta cât trebui să trăiesc.
Aşa şi sănătate me am de-a purure dreaptă,
Neamăgită, curată, ş-a minţii giudecată
Aceste sunt uşoari, n-au nici o ostineală,
Şi pot ca să le fac, far de nici o sminteală.
Dar încă, zice Memnon, ia să şi întăresc
Şi pe norocul meu cum am să veţuiesc.
La vameşul Ninevii am venit întărit
Venit pre îndestul, bini statornicit,
Şi iată-mă-s, deci, slobod, am cu ci să trăiesc
Fără coló sa mă-nchin şi ici să mă robesc,
Fără s-alerg la alţii şi să mă sârguiesc
Să cinstesc mici şi mari şi sâ-i colachefsăsc,
Să nu zavistuiesc niciodată pe nimi,
Şi alţii, asămine, să n-aibă nimic cu mini.
Iată şi asta uşoară, fără de supărare
Să trăiesc pre fericit fără să poftesc mare.
Dar am, mai zice Memnon, încă prietini mulţi,
Buni, credincioşi, cinstiţi şi oameni pre cuminţi,
Filonichie între noi nicicum să nu mai fie,
Când eu le-oi place lor şi ei mi-or place mie,
Pe dânşii dacă-i voi iubi, după cum ei pe mini,
Nu ne va strica pe noi nici un lucru în lumi,
Un foarte uşor lucru am dobândit, şa asta
Mai bini nu să poate şi iată acum basta,
Cini va fi ca mini aşa de fericit,
Cini va trăi ca mini aşa de liniştit."
După ce în odaie lui Memnon au socotit
Lucrurile lui toate el le-au siloghisât
Singur închipuind cum să filosofască
Ca un înţâlept om fericit să trăiască,
Să uita pe fereastă cu ochi pre liniştiţi,
Şi acolo unde platani era mulţi răsădiţi
Supt răcoroasă umbră unde raza nu poati
Decât pre cu dulceaţă puţin ceva străbaţi,
Douâ fimei umbla, să vedi, la primblări,
Pintre acei copaci frumoşi şi prin verdeaţă mari.
Una era zarifă, tânără şi frumoasă,
Ceealaltă cu vrâsta ei să vide bătrâncioasă.
Bătrâna fără griji arăta mulţămită,
Tânără, dimprotivă, să vide pre mâhnită,
Ca când nu-i era bini sau o duré ceva.
Ofta, lăcrăma şi sâ-nfrumusăţa.
Al nostru înţălept cu totul să răneşti,
Dar nu de frumusăţă el nu să sinhisâşti,
Căci în inima lui avé mari credinţă
Că nu s-a stăpâni de-o aşa neputinţă,
Însă îl supăra al fetii măhniciuni,
Cini de altul nu să mâhneşti cându-i în amărăciuni?
Deci pe Ninevitisa aleargă s-o agiungă,
Pe a ei măhniciuni sâ-i spui o apucă,
Căci scoposu-i era s-o parigorisască,
Cu a lui înţâlepciuni focul să-i răsâpască.
Atunci începi ea lui să să jăluiascâ,
Frumoasa patima ei lui să-i istorisască,
Cu smerit duh şi vorbă ea atunci vorovind,
În loc de adivâr, o mari minciună alcătuind,
Spuni cum că un moş a ei (moş nicicum neavând)
Ca un vrăjmaş de moarti o ar fi adichisând
Cu multe viclenii şi cu tiranisâri
Îi faci totdeauna mari adichisâri.
I-au răpit avere ei (fără să aibă ceva)
Fără să să păgubească nici măcar de-o para,
"O moşii a me, zici, de dânsul mi-i răpită,
Şi de ceealaltă acum mă văd isterisâtă,
De un aşa viclean, şârăt şi giucători,
Tâlhari, spânzurat şi mari înşălători
Cum să mă diafendepsăsc? Ce drum oari să calc?
Şi de-a lui şeretlicuri cum oari voi să scap?
Tu îmi pai om cu minte, înţălept procopsit,
Cu darurile firii frumos împodobit.
La tini, nenorocita, nădejde me o am,
La picioari îţ cad, căci alt agiutori n-am,
Fii-ţi milă de-aşa hal şi de-o aşa stări
Nenorocită alta n-au mai stătut mai mari.
Ia ostineală pană ici, pană la a me casă,
Ca să cunoşti curat, vai mii ticăloasa!
Să vezi mari nedrept cari eu pătimesc,
Nemairămâind altă decât să mă jălesc.
Îndatoreşti-mă, te rog, şi iar te rog, domnul meu,
De nu mi-i agiuta, apoi trebui să mori eu."
Memnon n-au mai socotit să nu o mai urmeză
Mergi, cu-nţălepciune lui lucru să cerceteză,
Să meargă s-apuci treaba după cum să cuvini,
Şi să oprească răul cum ştii el mai bini.
Cucoana ce mâhnită îl ia întru o casă
Unde-i ameţă nasul mirozni prefrumoasă,
Flori, aromaţi, afumători spre buna mirosâri
Toate i-au pricinuit o mari mulţămiri
Şi pe o mari sofa, amândoi să pun gios
Cu picioarile cruciş, şi-şi caută duios.
Îi vorbeşti cucoana, şi ochii în gios lasă
Şi din vremi în vremi citi o lăcrăma varsă
Şi iarăş rădicându-i, lăcrămează, vorbeşti,
Şi într-a-înţăleptului Memnon uniori îi ţinteşti
Voroavili sunt dulci, căutăturili frumoasă,
Şi la orice cătătură inima parcă-i arsă
Din minut în minut, prothimie creşte
Pe cucoană să slujască cu cât el va puté,
O evghenistă nenorocită, cum s-o îndatorească
Din mânile nedrepţi cum să o mântuiască.
Aşadar, amândoi, într-ace înfocări
A vorbii, au uitat prochimenul şi stare
Şi mai mult nu pot departe ca să şadă,
Ci-ncep ei de aproapi împreună să să vadă,
Şi ci este trebuinţă să spui de-amărunciş,
Mai mult nu s-au aflat cu picioarili cruciş . . .
Acoló cum să afla, iată moşul soseşti
A tinerii, şi cum vini, deodată el răcneşti,
Din cap păn în călcăi era el înarmat,
Plin de mânii, plin de urgii, cu totul înfricoşat
Întâiul lui cuvânt este vre ca să-i prăpădească
Şi pe-amândoi nicicum nu vré să-i mistuiască,
Cuvântul lui de pe urmă pentru să-l slobozască
Memnon trebui destul s-aducă să plătească.
Memnon, ca un cuminte, punga sa din sân scoati
Şi dă în mâna moşului ci era-ntr-însa toate
Şi trebuie mai vârtos de dar să o cunoască
Că cu-aşa iarmaroc au putut ca să-ş mântuiască
Şi că viiaţa ş-au scăpat pentru că bani au dat
Căci întru acé vremi era încă cărat,
Atunce înc-America nu era cunoscută
Şi dacă vro cucoană să întâmpla mâhnită
Înţăleptul ci căuta s-o parigorisască
Că s-a primejdui puté să socotească.
Memnon murmurisăşti, ruşinat şi mâhnit,
Acasă să întoarce foarte posomorât,
Găsăşti un răvaş după ce vini acasă,
De la prietinii lui care-l pofte la masă.
"De voi rămâne, zici, singur acasă amărât
De aceea ci mi s-au întâmplat astăzi fiind mâhnit,
Ideea întâmplârii mi-aduci supărare,
Trebui să postesc şi încă mi să pare
De multa măhniciuni pentru c-am dat din pungă
Poati şi vreo boală să vii să m-agiungă!
Ş-atunci adivărat că ace întâmplare
Va fi de trei ori mai ră şi mai păgubitoare.
Minte deci trebuieşti, mai bini să mă duc
La prietinii mei, cu dânşii să mânânc,
Şi cu adunare aceasta eu mă voi mai lua,
Şi patima ce-am păţit poate c-o voi uita."
Să duci: dar foarte chefsiz îl înţăleg peşin
Prietinii sâ-l bucuri trimât s-aducă vin.
Vin când be cineva, dar însă cât să cade
Tămăduieşti trupul, şi rălili le scade.
Memnon ştie aceasta, bini o însămna
Şi pentru aceea des păharăle deşartă,
Be, mai be şi iar be, şi încă şi mai multe
Aduc beţie, tulburare în crieri şi în minte.
Pe urmă, după masă, îl poftesc să voiască
C-un gioc prietinesc să să eglendisascâ.
Fie, cu prietinii lui cineva de-a păgubi
Nu-i lucru fără caii şi parcă ce-a mai fi, Cioacă.
Şi-i ieu prietinii banii toţi câţi îi ari,
Şi, pe parola lui, o soma şi mai mari,
Şi când giuca începi a fi şi sfadă mari,
Să sfădesc, şi un prietin piste dânsu îmi sari,
Îl plesneşti în cap c-o bucată de lemn groasă,
Îi zgârii obrazu şi far de-un ochi îl lasă
Îl aduc şi acasă, de vin fiind ameţit,
Fără de bani şi de un ochi de veci isterisât.
Dar însă acum vinul începi să-s mistuiască
Şi-ncepi şi cunoştinţa iarăş să-l stăpânească.
Ochiul s-au dus, nu mai e chip să să mai lecuiască,
Dar prietinilor trebuinţa ceri să li plătească,
Banii ci au giucat trebui ca să-i dei,
Bani în mână el n-ari şi trebui să cei.
Trimete deci pe sluga iui la vameşu cel mari,
La a lui sâgur iconom cari acum nimic n-are
Dar cum socotiţi au rămas când sluga alergând
Cu veste ce pre ră, răbdări neavând
Spuni că datornicul lui mofluz s-au arătat
Şi muflujâcul lui prin Ninev s-au strigat.
Îndată Memnon aleargă la curţi să proftaxască,
Îs leagă ochiul, să duci să adresarisască
O jalobă la crai ca să-ş arate halu
Şi pentru a lui pagubă să dei arzihalu,
Într-în palaturi, vedi fimei mulţi grămadă,
Suliminiti pe obraz şi unsă cu pomăda,
Cucoane de tot feliu acoló să primbla
Cu strai minunaţi carile lumina,
Una cari îl cunoşte s-întoarci, îl zăreşti,
Îl vedi şi fugând, o! muţună, răcneşti!
Alta ci să-ntâmplasă mai bini să-l cunoască.
"Kir Memnon, bună vreme, vre să-l heretisască,
Kir Memnon, întru adivăr, nu ştiu ci ai păţit,
Kir Memnon, ci-i aiasta? Ochiul ci l-ai făcut?"
Şi-ndată s-au dus, fugi fără s-îngăduiască
S-audă vrun răspuns, să-s dreptăţăluiască.
Memnon văzând aceste, să tragi într-o parte
Păn s-a arăta craiul ca să-ş dei el carte.
Iat-au sosit şi vreme, craiul vini şi stă,
S-închină Memnon de trii ori şi arzihalul dă.
Îl ia mărire sa c-o blândeţă firească
La un satrap îl dă ca să i-l pominească.
Satrapul, plin de fumuri, şi plin de vărvărie,
Cheamă pe Memnon într-un colţ, cu mari fudulie."
"îi zâci câni spânzurat, chiorule, înşălători
Obraznic şi hursuz, puştiule giucători,
Fără să vii să ti videm, fără să îţi vorbim
Fără noi să ti-ndreptăm şi să te povăţuim
Peşin la crai alergi, jalob-înherisăşti
Fără pe noi satrapii nimic să-i psifisăşti.
Dar şi mai rău eşti, chiorule, ca să catatrexăşti
Pe un mufluz cinstit, fără să socoteşti
Că este supt a me tari defendipsire,
Căci nepoţica lui este într-a me iubire,
Vino-ţi în minti, sărmani! şi pre sărmani-m ochi!
De voieşti să-ţi rămâi măcar istalalt ochi."
Bietul Memnon, o, sărmanul, ca întru o clipală,
Altili zâci dimineaţa, altili vedi sara,
Dimineaţa au hotărât să fugă de cucoani,
De mâncat, de cărţi şi de a curţii goane,
De tulburări, de sinhisis şi de filonichii
Şi de acelor în treabă, boieri de colachii,
Şi cătră sară au picat, păn a nu înnopta,
În toate neputând nici de una scăpa.
Cu cucoana le-au păţit şi rău s-au înşălat,
S-au îmbătat, au giucat, şi de sfadă s-au apucat,
Şi la curte au cerut trebuinţa să meargă,
Luări în râs şi tifle câte-a vre să culeagă.
Înspăimântat sărmanul, el foarte să măhné,
Şi să-ntoarci la casa în cari lăcuié,
Dar cum, gândiţi, au rămas când s-au apropiat
Şi vedi cum că casa lui mai mai s-au dişărtat.
Datornicii lua orice-ntr-însa găsă,
Pentru cât l-au împrumutat şi să interesă,
Rămâne ca un mort şi fiind leşinat,
Lângă un pom acolo cu faţa-n gios au picat.
După puţin îş vini în sâne şi sta şi căuta
La frumoasa cucoană ce-acoló să primbla
Şi de al ei bun moş era-ntovărăşită,
Nu să vidé supărată, nu mai era mâhnită,
Îmi toarnă şi un hahaha, vâzându-l supărat,
Faci mari haz că-l vedi că-i cu ochiul legat.
Dar iată că au înnoptat, s-arată şi steluţi.
Şi Memnon ca să doarmă trebuieşti în uliţi,
Să-ntoarce-ncoace, dă-ncolo, şi într-un colţişor
Află puţine pai, să strânge ghemuşor.
Iată că şi frigurile vin şi îl tăbărăsc
Şi păr la mezul nopţii de-abé îl slobozăsc,
În somn pe urmă el de măhniciuni să perdi,
Şi atunce un vis aşa minunat vedi:
Vedi că un ceresc duh la el să pogoră,
Şi în văzduh sus deasupra lui că stă,
Cu aripi şi de lumină ca tot împodobit,
Cu rază strălucite a sali aripi întinzând,
Mâni, picioari şi cap el nicicum parcă n-ari,
Nimic cu el în lumi n-are asămănare.
"Cini eşti tu? (răcneşti Memnon) ca să cred..."
"Eu sunt protectoru tău ş-am venit să ti văd.
Supt epistasâia me eşti tu enhirisât,
Am venit căci am aflat că eşti tari mâhnit."
"Dacă eşti, îi răspundi Memnon, agiutoriu meu,
Dă-mi deci lumina me, întoarci-mi ochiu meu,
Dă-mi şi sănătate mé şi lăcuinţa mé,
Banii şi lucrul meu, cu toată minte mé."
Şi-ncepi a-i istorisi c-într-o singură zâ
Le-au prăpădit păn încă noapte a nu să ivi.
Iată stări, iată tâmplări ci aici să urmează.
"La noi nu sunt, răspunde duhul cel plin de rază."
"şi care lumi, întreabă Memnon, voi lăcuiţi?"
Duhul îi răspunde: „Ai noştri târgoveţi,
Mii de mii de milioane de aici lăcuiesc,
Mai dincolo de soari ei să sălăşluiesc,
Într-o steluţă luminăţică dar însă mitite,
De unde să vedi curat Siriiceasca ste.
Steaua ace de la pământ cu toţii o videţi,
A voastre însă patimi nu-s l-ai noştri târgoveţi."
"O, ce aurit loc! Ce loc pre fericit,
Zici Memnon, cu-adivărat ea-i loc blagoslovit!
Şi cum nu sunt la voi spurcate amărăciuni
Ci-nşală pe betu om cu-a lor dizmerdăciuni;
Nu sunt prietini cinstiţi să-i iei ci ari toate,
Să-i scoată ş-un ochi ca să vadă pe giumătate,
Nu sunt mufluji, satrapi, ci pentru nepoţă
Jalobile oamenilor le vâră supt salte,
Fără să lasă pe săraci să iasă să vorbască,
Şi de la craiul lor dreptul să-ş dobândească."
"Nu-i nici una de-aceste, nu-s de-aceşti lucrători,
N-ari nimi prepus căci nu-s înşălători,
Noi de fimei acoló suntem isterisâţi,
De vicleniile lor ne aflăm mântuiţi,
Noi niciodată nu pătimim a beţii tulburare,
Noi nu mâncăm nicicum, nu ştim ci e mâncare.
Mufluzi la noi niciodată nu au fost pomenit,
Căci la noi nu să află nici aur nici argint,
Nici ne temim acolo ca ochi să prăpădim,
Ochi noi nu avem căci alt trup purtăm.
Nici satrapii fac acolo nedreptate,
Căci acoló la noi toate-s asămănate,
Mari şi mic acoló nu să pre proslăveşti,
Nimi n-adichisăşti, nimi nu să adichisăşti."
Memnon ca nişte poveşti aceste au auzit, îi zâci:
"Strălucite! mă rog de povestit:
Fără fimei, boieriule! şi fără disfătari
Cum pitreciţi viiaţa şi vreme aceasta mari?"
"Noi, duhu îi răspundi, trecim viiaţa noastră
Cu acei ci avem supt cercetare noastră,
Mulţi sferi să află şi toate-s lăcuite,
Cari supt a noastră grijă să află enhirisâti.
Şi pentru aceasta viu să ti agiutoresc,
Nevoie să-ţ aud şi să ti parigorisăsc."
"Vai! şi nu vinei mai demult să mă sâguripsăsc
Şi să îmi spui aceea ci am să pătimesc.
Ah! Poate nu facem atâte nebunii!
Şi poate nu picam într-atâte ticăloşii!"
Dar a stelii lăcuitori îi răspundi: "Răbdări;
Am fost păn acum la frati-tău cel mai mari,
Cu grabă am alergat la el, fără de răsuflare,
Căci el acum să află în mai amara stare.
Milostivu al Indiei blândul stâpânitori,
De la cari-au dobândit cinsti şi agiutori,
După ce l-au slujit bini cum să cuvine,
I-au scos amândoi ochii spre facire de bini,
Nu trebuia atâta pentr-o greşală mică
Şi mai vârtos să-l arunci într-o temniţă adâncă.
Şi acum al tău frate să află aruncat
În temniţă, de mâni şi de picioare legat."
Memnon au răspuns: „Bini, şi fără să te mânii
Şi tu eşti diafendepsitori aceştii betii familii.
Ferici de-amândoi fraţi cu bunul protector!
Unul de-amândoi ochi orb şi celalalt de unu chior!
Unul să-s afle pe pai aruncat
Şi celalalt în temniţă cu greii lanţuri legat."
"Linişteşti-te, îi zâci, să nu te mai întristezi,
Să va schimba norocu tău, Memnon, ti-ncredinţez
Adivărat, c-un ochi ai să vieţuieşti
Însă făr de-aista nici un rău n-ai să mai pătimeşti.
În bogăţii şi fericiri de-acum ai a întra
Dac-însă nebunie ta ce dintăi vei lăsa
Cu cari zicei s-agiungi la ce desăvârşită
Minti şi-nţălepciuni de tot nemărginită."
Aceste deci Memnon atunce auzind,
"Cum, zici, nu să poate" (cu amar el oftând),
"Aşadar, nu să poate, este cu neputinţă
Acestui desâvârşit să-i afli lăcuinţă,
Om gios pe pământ a-l avé nu să poate,
Căci şi la noi în ceri piste tot nu sunt date
Şi numai la o sferă este el dăruit
Şi de la toate celelalti el este isterisât.
Căci la ce mai de sus acolo lăcuieşti
Şi acolo şi minte cu totul stăpâneşti.
Şi la al doile nu este precum la ce de sus,
Acolo celi mai multe dintru aceste nu-s,
Iar la ce de al triile, acolo mai puţin,
Dar însă şi pe aceea a ei vizit-o ţin.
Şi aşa pe când mergi păn la ce mai de gios,
Acolo-s oamenii nebuni, fără pic de folos."
"Eu mă tem, zici Memnon, că acest slab pământ
Este sfera nebunilor şi acelor plini de vânt
Şi aşa aceasta este timarhanaua lumii
Şi pentru aceea mi-au venit înşălăciune minţii."
"Nu, lucru nu-i pân acoló, dar acoló sfârşăşti,
Fiiştecari după a lui minte o socoteşti
Iar tu, Memnon, de acum îi să fii fericit,
Şi atâta de bogat şi atât de norocit
Încât nime în lume nu va mai fi ca tine,
Cinstit ti-ncredinţăz şi credi-mă pe mine."
"Ah! nici una de aceste nu voi eu ca să cred,
Păn când cu-al meu ochi nu voi puté să văd,
Păn când ochişorul meu nu l-oi tămădui
Orci va fi în lumi nu voiesc a mai şti."