Însăşi norii cerului să tem să nu viu
Ca să-mi caut vrăjmaşii în sânul lor.
Motenabbi

Ostaşi! Eu primii viaţa în Galiile mănoase
Colo unde odată ai mei moşi locuia;
Ei nu mai sunt acuma! Ci numai a lor oase
Şi naltele morminte se văd încă în ea.
Colo eu raza zilei văzui întâia dată.
Abia născut fusesem, când tata m-a luat
În braţele-i vânoase; şi-n Marea îngheţată
M-a dus de m-a scăldat.

Căci tatul meu pe-atunce era voinic şi tare;
Slăbi însă acuma de când a-mbătrânit.
Şi desrădăcinează cu greutate mare
Stejarul ca să-l facă toiag de sprijinit!
Eu acum îi ţin locul! Eu port armele sale,
Baltagul lui cel straşnic şi arcul ostăşesc,
Eu! care stând pe munte, picioarele pe vale
Îmi pun, de m-odihnesc.

Când eram copilandru, mergeam des la primblare,
Prin Alpii neguratici drumul îmi deschideam.
Capul meu ca un munte prin nori făcea cărare,
Suflam, şi-n atmosferă fulgerile stingeam.
Atunci îmi plăcea foarte să merg la vânătoare,
Ursu-n braţele mele înăduşit murea;
Să prind din fugă cerbii, ciute şi căprioare
Era plăcerea mea.

Apoi când venea seara, mergeam la scăldătoare
În valurile line a mărei mă băgăm;
Calare pe balene cu-a mele lungi picioare
Spumoasele ei unde pân în fund turburam.
Dar azi aceste jocuri nu îmi mai sunt iubite
Acum mi-e drag războiul, foc, sânge şi omor,
Ostaşi vitezi şi taberi, ucideri, morţi cumplite.
Chinul celor ce mor.

Când văd că-ncepe lupta, eu stau şi de departe
Privesc cum între dânşii se taie, se înjung;
Atunce dacă-mi pare că are drept o parte
Alerg spre ajutoru-i, şi cum la ei ajung.
Precum secerătorul în spicele aurite
Ca trosnetul de iute în duşmani năpustesc;
A lor scuturi şi arme, a lor zale oţelite
Cu pumnul le turtesc.

Gol îmblu totdauna, pentru c-a mea virtute
Râde d-ostaşii voştri cu fer înveşmântaţi;
Port numai două suliţi din doi fraseni făcute.
Şi ăst coif ce-l trag lesne opt tauri înjugaţi.
Nu-mi poate opri calea tărie sau cetate;
Ieu turnurile-n braţe, şi-n şanţuri le dobor.
Şi astfel — cu ruine după ce-s astupate —
Intru foarte uşor.

Dar timpul fuge, zboară, se trece-a mea junie!
Cum pre stejar usucă criveţii viforoşi;
S-apropie sfârşitul, şi moartea a să vie
Ca să mă ducă-acolo unde-s ai mei strămoşi!
Atunce voi c-onoare trupu-mi în groapă puneţi,
Şi de-a-ntreba drumeţul pre călăuzul seu
Ce munte e acela? Gândind la mine, spuneţi
Că e mormântul meu!