A iernii înturnare să văd de treizeci ori,

Şi nici un păr din capu-mi nu şi-a schimbat colorul;

Cum dar în aşa vrâstă să-ndrept eu barbe albe

Şi căzături cinstite ce poartă ochelari?

Aş răguşi zadarnic vrând să le dovedesc

Că mintea-n om nu creşte cu lunile şi anii.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mulţi nătângi în lume vor crede ne-ncetat,

Că un bătrân cu mintea întrece pe trei juni!“

Această satiră e plină de sfătuiri înţelepte pentru creşterea copiilor şi de maxime filozofice pentru educaţia lor. În Satira VIII poetul îşi zugrăveşte portretul său; el ne spune însuşi câtă cumpănire pune în lucrarea versurilor sale.

„Ca nu defăimând aspru năravul acel rău,

Să dezvelesc că singur sunt rău şi pătimaş.“

Satiristul se aseamănă însuşi cu un chirurg când sloboade sânge unui bolnav. „Văzut-aţi, zice el:

. . . . . . . . . . . . . . Cu ce luare-aminte

La mâna cea legată tot pipăie cercând

Să afle unde-i vina, apoi loveşte-ncet.

Păzind cu scumpătate ca rana să nu fie

Mai mare decât trebuie. Această îngrijire

Şi eu când scriu la versuri întocmai imitez:

Îmi pare că iau sânge la demoralizaţi.“

Aceste sunt satirele prinţului Cantemir! Numărul lor e mic, dar cuprinsul şi meritul lor e mare. Ele, afară de însuşirile poetice de care sunt pline, au întreita calitate de a înfăţişa portreturi vii, de a lovi în năravuri cu tot duhul cel mai iscusit al satirei şi, în sfârşit, de a rosti maxime înţelepte după care să se poată îndrepta societatea.

Celelalte poezii tipărite în acest volum sunt vreo câteva ode în lauda ziditorului, vreo două epistole către prieteni, şi vreo câteva fabule şi epigrame, toate compuse după regulile acestor deosebite soiuri de poezie şi cuprinzând idei înalte, naive sau şăgalnice, fieştecare în felul său. Pre acestea domnii traducători le-au pus în versuri rimate, şi isprava le-a fost asemene deplină.

Volumul în întregime înformează o carte nepreţuită şi vrednică de a deştepta interesul românilor; ea este îmbogăţită cu portretul prinţului Cantemir, litografiat la Leipţig, şi cu viaţa sa, pe care dl C. Negruzzi a scris-o cu condei iscusit. Acum ne rămâne a vorbi de traducţie! Ea este foarte bine nimerită în toate privirile; stilul e limpede, bogat şi înţeles; versurile sunt bine întocmite, armonioase şi vădesc că au fost lucrate de doi poeţi; cadenţa lor e pretutindene plăcută. Mulţumim deci domnilor traducători care au întreprins un lucru atât de greu şi l-au desăvârşit atât de bine; dlor prin aceasta au dovedit că versurile albe sunt foarte plăcute la citire când sunt bine lucrate (acest soi de versificaţie a fost de neapărată trebuinţă la traducerea Satirelor, spre a nu se depărta de compunere), şi că limba românească este o limbă bogată, sonoră şi plină de frumuseţi originale.

Dnii A. Donici şi C. Negruzzi, cunoscuţi între români prin compuneri literare, au adăugat prin acest uvraj un nou stâlp literaturii româneşti; şi aceasta le va fi recunoscătoare, atât pentru lucrul lor vrednic de laudă, cât şi pentru scoaterea la lumină a unei scrieri minunate, alcătuită de un prinţ mare şi înţelept, ce face cinste neamului său.