GALBENUL: Aceste sunt câteva cuvinte dintr-o nouă limbă românească ce se descoperă acum la Bucureşti.

PARAUA: Dar escamotofil ce bazaconie este?

GALBENUL: Escamotofil e văr primar cu braţalba, cu lungumbra şi frate de cruce cu Broascăoaietaurie şi cu impercaicoifagi ale dlui Aristia.

PARAUA: Nu le înţeleg.

GALBENUL: Te cred; dar ian întreabă pe croitorii lor dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram, şi să vezi că ţi-or răspunde: nu te capisc sau: nu te cumprind.

PARAUA (clătinând capul): Mari sunt minunile tale, Doamne!

GALBENUL: Zi mai bine: mari sunt minciunile oamenilor!...

Tânărul meu avea, precum ţi-am spus, degetele foarte sprintene la cărţi şi se folosea binişor de meşteşugul său, căci acesta era pentru dânsul un soi de fondos sigur din care trăgea dobândă pe fieştecare seară; dar el nu se mulţumea cu acel venit şi, în urmare, se împrumuta ades pe la zarafii jidovi. Trebuie să-ţi spun că stăpânul meu se trudea demult ca să desluşească o problemă foarte grea, adică: chipul de a face datorii fără a le plăti. În adevăr el descoperise demult partea cea dintâi a problemei, şi acum era aproape să o găsească şi pe cea din urmă, căci hotărâse să fugă a doua zi pe ascuns la Bucureşti, când deodată şi fără veste unul din creditorii lui, un jidov bătrân, i se arătă grozav şi înarmat cu patru slujitori de la Agie. Pricina acelei înfăţişări poliţieneşti era un vecsel iscălit de stăpânul meu, dar neplătit, după obiceiul său cel economic. Noul Macarie fu silit să numere banii îndată şi, numărându-i, mă lepădă şi pe mine în palma nebotezatului zaraf.

PARAUA (cu tânguire): Nenorocite prieten!

GALBENUL: Dar, dar, plânge-mă, scumpa mea, tânguieştemă, luna mea, căci aici încep pentru mine durerile, ticăloşiile, chinurile unei inchiziţii mai crude decât acea spaniolă; boceştemă şi te îngrozeşte, pentru că ai să mă vezi muncit în mâini de călău, precum erau munciţi creştinii în vremea păgânismului; ai să cunoşti, în sfârşit, misterul acel înfricoşat al deformării mele şi chipul nelegiuit prin care eu, mândrul şi slăvitul tău odinioară amorez, am fost despărţit pentru totdeauna de podoabele mele.

Neronul israelit ce mă luase în robie mă închise deocamdată într-o temniţă neagră şi unsă, pe care el îndrăznea a o numi pungă, şi ajungând acasă la dânsul, după ce mă arătă cu bucurie la vro şase copii zdrenţăroşi şi nespălaţi, el mă ascunse sub o podea din odaia lui, într-o oală îngropată în nisip. Auzi tu?... într-o oală de făcut borş, eu ce locuisem în pungi de mătase! eu care ţinusem adeseori loc de onor printre oameni, să mă văd ţinând locul fasolelor şi pătrunjelului! Această idee mi-ar fi dat gălbenarea negreşit, dacă n-aş fi fost precum sunt galben de firea mea. Dar toate aceste nu sunt încă nimică pe lângă chinurile ce mi se pregăteau.

Pe la miezul nopţii, călăul acela nemilostiv mă scoase la lumina unei lumânări de seu şi, apropiindu-mă de ea, îmi atinse zimţii cu un instrument de moarte ce-i zic chilă. Durerea ce mă cuprinse dintr-o margine la alta mă făcu să sar în sus de trei palme şi, scăpând dintre degetele lui, alergai iute de-a dura sub pat, unde mă ascunsei tremurând. Ce folos însă! Iuda mă găsi peste puţin şi îmi roase toţi zimţii cei frumoşi, care, după cum zici, iubita mea, îţi aruncau odinioară în inimă atâte scântei de dragoste. Într-o clipală m-am văzut ras, pilug, de jur împrejur întocmai ca capul bărbierului meu; glasul mi se dogise de durere şi, neputându-l blestema atunci cum se cădea, m-am răzbunat asupra lui azvârlindu-i un zimţ în ochi. De atunci el a rămas chior, şi socot c-a rămânea tot aşa păn' la judecata cea de pe urmă.

PARAUA (plesnind de mânie): Amândoi ochii să-i fi scos. Auzi!... să-ţi chilească zimţii! Eu mă mir cum de sufăr românii atâte mii de tâlhari.

GALBENUL: Ce să le facă dacă sunt sudiţi!

PARAUA: Şi cum ai scăpat din mâinile călăului tău?

GALBENUL: În codrul Herţei!... Ştii că acest codru e moartea jidovilor: numai de le-i pomeni de dânsul îi vezi că-şi schimbă feţele şi-i apucă ducă-se pe pustii. Tâlharul meu de zaraf avea nevoie să meargă la hotarul Mamorniţei pentru oarecare speculaţii cu folos sigur şi, ştiind că avea să treacă prin acel codru atât de duşman perciunilor, el îşi cumpără două pistoale şi un iatagan ruginit, se sui singur într-o brişcă şi se porni cu frica-n spate şi cu galbenii în sân. După multă trudă ajunseră în sfârşit în codrul Herţei. Târtanul meu tremura ca de friguri; măselele-i clănţăneau şi el se bătea necontenit cu pumnul în piept. Era înspre seară, la ceasul acel sfânt al zilei unde toată natura se linişteşte în tăcere şi pare că se pregăteşte pentru serbarea unei taine înfricoşate. Caii mergeau încet la deal, când deodată ieşiră de după copaci doi oameni înarmaţi.

Iuda răsări ca şi când l-ar fi muşcat un şarpe, dar nu-şi pierdu minţile, căci, scoţându-şi iute cuşma şi chitia de pe cap, le puse lângă dânsul, una-n dreapta şi una-n stânga, şi începu a striga de departe: ,,Nu veniţi, nu; noi suntem trei, voi sunteţi doi". Cu toate aceste tâlharii opriră caii şi se apropiară de brişcă.

-- Măi târtane, zise unul din ei, pentru cine ai luat armele aceste?

-- Pentru tâlhari, răspunse zaraful.

-- Noi suntem tâlhari.

-- Poftim, mă rog, -- şi jidovul dete îndată armele.

-- Da bani ai cu tine?

-- Ba nu, n-am nici o para, pe legea mea.

-- Pe dânsul, măi, răcniră atunci hoţii, şi pe Leiba mi-l trântiră din brişcă jos la pământ. Iuda se zbuciuma cu desperare şi răcnea vai mir, ghevalt cât îl ţinea gura, dar unul din tâlhari îi puse un genunchi pe piept şi o mână-n gât, şi glasul i se curmă pe loc.

Această scenă nu ţinu mult, căci peste puţin cei doi voinici intrară iar în codru, lăsând trupul zarafului lungit în mijlocul drumului, fără suflare şi cu ochii holbaţi. Socot de prisos să mai adaug că ei nu uitaseră să-i ia punga din sân. Tâlharii de drumuri mari, precum şi cei de târguri mari, au într-acest soi de întâmplări o deosebită luare-aminte.

PARAUA: Cum? dragul meu, ai încăput îm mâini de tâlhari şi nu ţi-a fost frică?

GALBENUL: Adă-ţi aminte, scumpa mea, că trecusem mai înainte prin mâinile unui director de tribunal, ale unui stosar şi ale unui zaraf. Deprinderea se face fire, după cum ştii.

PARAUA: Adevărat; oamenii şi banii se deprind cu societăţile cele mai rele.

GALBENUL: Stăpânii ce căpătasem eu acum, şi care mă căpătaseră totodată, ne duseră în fundul codrului, la gura izvorului care se numeşte fântâna hoţilor. Acolo erau adunaţi toţi tovarăşii lor, împreună cu căpitanul, ce sta mai deoparte, lungit pe iarbă, cu pistoalele lângă dânsul.

Opt voinici cu spete late

Cu mânece suflecate

Şi cu puştile-ncărcate.

-- Ei! copii, prins-aţi iepurele? zise căpitanul, om nalt de stat, vânos în braţe şi cu mustăţile de-un cot.

-- L-am prins, căpitane, răspunse tâlharul ce mă ţinea în palmă.

-- Gras îi?

-- Cam gras, că nu putea fugi bine.

-- Poate-a fi fost cuşer.

-- Cuşer, dar; avea nişte perciuni de-o palmă.

-- Şi unde-i pielea?