ŞCOLĂRIŢA: Hai să spunem de la început.

PROFESORUL (tremurând): Je vous aime.

ŞCOLĂRIŢA (cu patimă): Je vous adore.

PROFESORUL: Je voudrais vous embrasser.

ŞCOLĂRIŢA (iute): Qui vous en empeche, verişorule?

Dă-mi voie, scumpa mea, să nu urmez pân' la sfârşitul lecţiei: ţi-oi spune numai că din je vous aime în je vous adore, toţi galbenii luaţi din sânul ispravnicului treceau în mâinile verişorului, drept plată sârguinţei sale.

Prin asemene chipuri şi eu, draga mea, am călătorit din pungă în pungă şi am ajuns în sfârşit a fi proprietatea tânărului profesor de: je voudrais vous embrasser.

Ţi-am spus că el iubea vânatul. Această patimă se dezvelise în inima lui cu atât mai straşnic că era foarte rău chitaş şi, în urmare, mai toate păsările îi treceau pe la nas. În zadar el le alunga cu haliciurile prin văzduh; nici una din ele nu vroia s[...]mplinească mulţumirea de a pica. Într-o zi, nenorocitul meu vânător se trezi cu hotărârea să facă minuni şi să nu se întoarcă acasă decât cu cel puţin două care mocăneşti pline de jigănii ucise; dar, precum ştii, hotărârea şi împlinirea sunt două lucruri care n-au obicei a se întâlni cam ades. Cu toate aceste, stăpânul meu se îmbr[...]n tot costumul de vânător şi se porni cu pălăria de paie pe urechi, şuierând o bucată din opera Zampa : Il faut céder ŕ mes lois... ca un om sigur de biruinţă. Şi nici nu putea fi altmintere de vreme ce avea cu el treizeci de încărcături gata, o torbă nouă şi o puşcă de Lepage cu două ţevi. Bine încredinţat deci în dibăcia lui, el ieşi la câmp, aruncând împrejurul său căutături pline de lăcomie şi de cruzime.

Trebuie să ştii, iubita mea, că nu este tigru, nu este hienă, nu este, în sfârşit, lighioaie pe pământ mai crudă decât un vânător prost în cele dintâi ale lui cercări. Ţelul său este numai ca să ucidă pentru ca să se încreadă că-i puşcaş; de aceea trage în toate părţile, în toate jigăniile, fără deosebire: găini, prepeliţe, curcani, vrăbii, ba încă, de nu s-ar sfii, ar slobozi puşca şi peste oameni. Se înţelege de la sine că cele mai multe ori el împrăştie în vânt oci întregi de praf şi că se osteneşte zile mari degeaba. Iar dacă i se întâmplă să oboare vreo păsăruică oarbă... să-l vezi atunci cum aleargă cu ochii boldiţi la locul unde a zărit-o picând: gard, şanţ, spini, el răzbate tot, fără sfială; ar trece şi prin foc fără a lua seama, căci atunci el nici nu vede, nici n-aude. Îşi pierde ceasornicul, pălăria, puşca... dar nu-i pasă; el a lovit!... şi de vreme ce-a lovit, e puşcaş bun.

Această idee măgulitoare aţâţă focul ce-l înflacără şi dă aripi picioarelor sale, care aleargă, saltă, zboară făr-a atinge pământul.

Şi când zăreşte în iarbă pasărea rănită, să-l vezi cu ce turbare se aruncă asupra ei, şi pe urmă cu ce fudulie o ridică până la ochi ca să o privească mai de aproape. Atunci i se pare că ţine o lume în mână! Bucuria lui este nebună; ar voi să lege pasărea la piept, ca o decoraţie, dar, aducându-şi aminte că are o torbă, o pune într-însa, şi apoi o scoate de zece ori pe minut pentru ca să o mai vadă. Deşertăciunea lui găseşte pricină de fală în moartea unei fiinţe nevinovate!

Cea întâi pasăre care a fost jertfa cruzimii stăpânului meu era un botgros. Pare că-l văd şi acum pe creanga unui păr sălbatic, cu guşa umflată de cântare! Vânătorul meu se apropie de el pe furiş, ca un motan, îl chiti multă vreme, trase chedica puştii, şi bietul botgros pică pe iarbă, slobozind un ţipăt dureros!... Îl lovise tocmai în guşă. Acea scenă m-a înfiorat aşa de tare şi totodată a trezit în mine o ură atât de cumplită asupra tuturor oamenilor, încât m-am hotărât pe loc a mă depărta de verişorul isprăvnicesei şi, dar, profitând de uimirea ce-l cuprinsese în vremea când alerga să puie mâna pe victima lui, am sărit iute din buzunar şi m-am ascuns în iarbă. De atunci, iubita mea, am rămas încredinţat că în oameni sunt seminţe de cruzime care, dacă ar avea prilejuri favoritoare pentru dezvelirea lor, ar acoperi faţa pământului cu mii de Neroni.

PARAUA: De nerozi?

GALBENUL: Neroni. Cât pentru nerozi, după cum le zic în Valahia, slavă Domnului! seminţia lor s-a dezvelit şi a înflorit destul de bine în lume.

PARAUA: Mai ales de când s-a lăţit mania de a avea spirit.

GALBENUL: Acum eram liber!... liber!... înţelegi tu, iubita mea, toată dulceaţa şi toată puterea acestui cuvânt? Neatârnat de nimeni, scăpat de închisorile pungilor!... volnic de-a face tot ce-mi plăcea!... În ceasul acela am gustat cea mai mare fericire în sufletul meu, căci nimic pe lume nu e mai scump şi mai slăvit decât libertatea; ea este darul cel mai nepreţuit ce l-a dat Dumnezeu oamenilor. Şi să ştii de la mine că atunci o naţie se apropie de moarte când începe a fi surdă la glasul libertăţii!

PARAUA: Acest adevăr e vechi de când lumea şi îl ştiu de mult.

GALBENUL: Cum se poate?... Eu credeam că l-am descoperit singur.

PARAUA (zâmbind): Spiritele înalte se potrivesc ades la gânduri.

GALBENUL (se închină): Eram liber, precum ţi-am spus, într-o câmpie înflorită, ce răsuna de cântecele păsărilor.

Ciocârliile voioase în văzduh se legănauŞi-nturnarea primăverii prin dulci ciripiri serbau.

Florile dezmierdate de un vântuşor lin răspândeau în aer feluri de miroase, ce mă îmbătau de mulţumire. Stam culcat între doi toporaşi şi mă uitam la soare cu dragostea unui frate, căci, după zisa poeţilor, soarele nu este altă decât un glob de aur. Razele sale lunecau pe faţa mea, dându-mi o sărutare fierbinte, ce mă făcea să strălucesc de bucurie. Vai mie! puteam oare gândi că tocmai el va fi pricina nenorocirii mele şi a de iznoavei robiri în care am ajuns!...

Acum sunt încredinţat de adevărul proverbului românesc ce zice că: fratele-ţi scoate ochii!... şi păstrez o deosebită admirare pentru fabula lui Alexandrescu, Toporul şi pădurea, care zice:

Că în fieşce ţară

Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

Nu le aduc străinii; ci ni le face toate

Un pământean de-ai noştri, o rudă sau un frate.

PARAUA (cu entuziasm): Aferim, aferim!

GALBENUL (după o scurtă tăcere): Ţi-am spus, draga mea, că câmpia unde mă desfătam cu atâta mulţumire vuia de cântecele păsărilor, dar mai cu seamă de vro câteva minute ea răsuna de glasul îngeresc al unei tinere copile, ce culegea flori aproape de mine. Zic îngeresc, pentru că aşa-i obiceiul, cu toate că nime nu cred că a auzit glasul îngerilor; şi socot că aş nimeri mai bine zicând argintiu, mai ales că acest cuvânt îmi aduce aminte de glasul tău, ce m-a încântat aşa de mult în buzunarul căpitanului Costiţă.

PARAUA (varsă o lacrimă de înduioşare).

GALBENUL: Ai însemnat ca şi mine, scumpa mea, cât e de frumos neamul ţiganilor care trăiesc în partea munţilor şi ce figuri regulate şi vioaie se găsesc printre femeile lor; dar crede-mă că niciodată, de când mă aflu în Principatele româneşti, n-am întâlnit trăsături atât de gingaşe, atât de bine împreunate şi într-un cuvânt atât de plăcute ca a Zamfirei (aşa se numea copila ce culegea flori lângă mine). Lasă că era tânără numai de vro şaisprezece ani şi că avea încă acea frăgezime copilărească atât de nepreţuită în podoaba unei femei, dar apoi toate mişcările ei, căutătura sa, glasul său aveau un ce mai deosebit, un aer de sălbătăcime încântătoare, ce o asemănau cu o căprioară sprintenă în momentul când simte vânătorul în codri. Părul său negru ca pana corbului era împletit în cosiţe împodobite cu bănuţi de argint şi cu floricele; la gât purta o salbă de mărgele roşii şi albe şi de rubele, care sălta pe sânu-i la tot pasul, pricinuind un zinghet delicat şi strălucind felurit sub razele soarelui. Toată haina ei era o cămaşă albă cusută cu altiţe de fir şi de mătase pe la umeri şi pe la gât şi o fotă albastră cu dungi vişinii, ce înconjura trupul său mlădios ca o trestie şi tras prin inel, după cum zic românii.

Ce să-ţi mai spun?... Pentru ca să-ţi dau o slabă idee de toată persoana Zamfirei ar trebui să fac o fiziologie întreagă de fieştecare parte îndeosebi, sau să urmez unor autori care, vroind a descrie un portret, întrebuinţează chipul obişnuit în paşapoarte. Aş zice dar ca dânşii că avea:

Ochii, ca seninul după ploaie sau ca floarea de cicoare.

Genele, lungi ca un văl de mătase.

Sprâncenele, bine arcate ca arcul amorului.

Obrajii, rotundo-lungăreţi şi vopsiţi uşurel de purpura aurorei, care de câte ori se iveşte totodată şi zâmbeşte, pentru înlesnirea rimei şi plăcerea poeţilor.

Gura, boboc de trandafir, jumătate desfoiat.

Dinţii, sâmburi de măr fără coajă, sau mărgăritar.

Părul, vezi mai sus.