Postelnicul cu ai săi urmară drumul după arătările băiatului, dară abia făcură vro două sute de paşi înainte, când, de pe o stâncă, au început a ploua pietre asupra capetelor lor fără ca să se vază cine le arunca.

— Înapoi, fraţilor! zise postelnicul cu despreţ; doară nu ne vom bate cu văzduhul!

Ceata se retrase, urmărită dentâi de zborul pietrelor, apoi de loviturile săgeţilor Un bulgăr a izbit pe postelnic în umăr, iar o săgeată s-a mai înfipt în celălalt genuchi al bietului Luca, care seamănă acum cu un înger înaripat la picioare. Postelnicul a răspuns la rană prin o înjurătură, Luca prin tăcere.

Tocmai atunci ieşi dintre crăngi şi se apropie de ceată o babă îmbrăcată în stremţe, cocoşată, cu capul plecat în jos îmbrobodită astfel, încât i se vedeau numai ochii.

— Fie-ţi milă, jupâne; dă-mi copilul înapoi, zise ea, apropiindu-se de postelnic şi silindu-se a da glasului său un ton femeiesc,

Tata! tata strigă copilul, zbuciumându-se ca să sară de pe cal.

A, hoţule! răcni postelnicul, care căuta o jertfă de răzbunare.

Şi, smulgând măciuca aninată la şea, izbi în capul mincinoasei babe. Haiducul se îndreptă, se apucă cu mânile de cap, se clatină şi căzu mort. în aceeaşi clipă ca prin minune, vro douăzeci de hoţi, îmbrăcaţi ţărăneşte, dar cu pene de păun la cuşme şi înarmaţi cu suliţe şi lungi cuţite, s-au aruncat din toate părţile asupra cetei postelnicului, strigând: „Ucide! ucide!“

Postelnicul nu avea cu sine, după moartea celor doi ucişi, decât pe stegarul său Luca, pe grămăticul său Iorgu şi şase tineri, feciori de boieri, cari l-au întovărăşit în Polonia pentru, a vedea şi ei ţările străine; dar toţi erau înarmaţi până-n creştet şi ardeau de dorinţa de a se arăta voinici în faţa unui bărbat atât de vestit ca postelnicul şi de ale cărui laude atârna viitorul lor.

Postelnicul era modelul unui ostaş român din şcoala lui Mircea, Ştefan; ţepeş. Vitejia fără viclenie era pentru el ca carne fără sare, ca prânz fără vin. El vedea că hoţii sunt mulţi mai numeroşi şi mai tari prin cunoştinţa localităţii. Ceata sa era obosită de drum. Aşadară, postelnicul tună deodată cu puternica sa voce:

— Staţi, haiduci! că o să vă spun o vorbă bună.

Hoţii, încredinţaţi că mica ceată boierească nu le poate scăpa din mâni, s-au oprit pe loc.

— Nu şade frumos — urmă postelnicul — nu şade frumos ca românii să se bată cu români, căci doară suntem fraţi. Mai bine să ne înţelegem cu pace. Cine e vătăşelul? Care din voi e Bărbuţă-Scurtă?

— Eu! răspunse unul din hoţi, ieşind cu semeţie din grupa celorlalţi, de cari se deosebea numai prin neobicinuita lungime a barbei. El se apropie de postelnic, şi, răsucindu-şi mânecele cămeşii, îl întrebă cu un aer măreţ:

— Vezi aste braţe groase, groase şi vânoase? Vrei o luptă dreaptă?

Postelnicul îl măsură cu ochii de la cap pană la picioare, fără a răspunde un singur cuvânt, despică aerul cu tăişul săbiei, şi o dată cu aerul, a despicat capul îndrăzneţului haiduc.

În acelaşi moment toată ceata postelnicului se aruncă asupra hoţilor, ameţiţi prin neprevăzuta moarte a căpitanului. Lupta n-a durat mai mult de câteva minute; şapte haiduci căzură morţi, iar ceilalţi, cuprinşi de o frică şi de panică, au dispărut în desişul codrului.

— Unde-i tata? unde-i tata? ţipa copilul, revenit din leşinul ce-l cuprinsese văzând moartea părintelui său, şi pe care postelnicul îl ţinea strâns la piept cu braţul stâng, pe când cu mâna dreaptă mânuia arma. Unde-i tata?

— Taci, că-ţi sfărâm capul! răcni postelnicul. ţine-l, Iorgule, adause el către unul din ceată, dându-i pe copil, să mi-l aduci teafăr la Suceava! Trebuie să scăpăm sufletul acesta nevinovat din păcatul hoţiei. ş-apoi, noi suntem cari l-am lipsit de tată...

Capitolul II

Din care se vede cât e de primejdios a sosi în capitală în ziua când se naşte un copil în palatul domnesc.

Chiar în ziua când postelnicul şarpe se întoarse pe la crăpatul zilei în Suceava, curtea domnească înfăţişa spectacolul unei bucurii amestecate cu tristeţe. Domniţa Stanca, femeia tânărului Bogdan-vodă; mai-marele fiu al domnului, muri din facere, născând un cocon, cărui i s-a impus în botez falnicul nume de Ştefan.

Bogdan-vodă era nemângâiat. închis în camera sa, el ascundea de văzul curţii lacrimile ce-i udau ochii. „La naiba! cugeta el în gândul său, copii voi mai face treizeci, dar o nevastă ca Stanca unde mai găsesc!“

În adevăr, a fost frumoasă, plăpândă, drăgălaşă răposata domniţă, despre care istoria tace, dar o slăveşte pănă astăzi cântecul poporului:

Fecioară ca o stea, Mândră ca o păsărea, Dulce ca o floricea! Pe când la aripa stângă a colosalului palat domnesc, zidit, în forma unei cetăţi, tânjea junele Bogdan-vodă, la cealaltă, aripă, unde locuia Ştefan cel Mare, era petrecere-şi veselie. Bătrânul domn, a cărui patimă pentru femei se stinsese acum sub greutatea anilor şi a podagrei, se bucura de naşterea unui nepot, netezindu-şi barba şi zicând cu zâmbet: „Cu o muiere mai puţin, cu un voinic mai mult!“

Apartamentul lui vodă avea forma de semicerc cu o galerie de ferestre arcate, iar sub fiecare fereastră, din partea curţii, se înălţa câte o cascadă, şi în stropiturile argintii ale apelor se jucau în acest moment razele soarelui, îngânând toate culorile-pietrelor scumpe

Odaia era podită cu mozaic; tapiţată cu catifea mohorâtă de Veneţia, pe care străluceau flori cusute şi împletite din mărgăritar şi aur; mobilată în giur cu divanuri acoperite de covoare turceşti; iar în mijlocul apartamentului stă o masă circulară de marmură neagră, pe care se vedeau aşezate o mulţime de preţioase mănunţişuri: cerbişori de aur cu coarne de mărgean, păunaşi cu coade presărate de ametiste, rubini, smaragde, zmei de aur cu ochi de diamant etc., etc.

Ştefan cel Mare şedea într-un jeţ şi părea a număra bobiţele frumoaselor metanie de mărgean, ce i le închinase cu câteva zile înainte stareţul de la Putna.

Înaintea domnului şedea pe scaun hatmanul Arbure şi sta în picioare doftorul măriei-sale, italianul Geronimo da Cesena.

— Zici, meştere doftore, că copilul e sănătos, voinic?

Întrebă pentru a treia oară bătrânul vodă.

— Era cam în primejdie — răspunse doftorul, dându-şi un aer de importanţă— dar, slava Domnului, am luat toate măsurile trebuincioase şi poci răspunde de sănătatea băiatului.

— Spune mai pe scurt că era în primejdie, şi tu l-ai scăpat.

— Da, măria-ta.

— Apoi minţi, că nu l-ai scăpat tu ci l-a scăpat Dumnezeu. Aşa e, jupâne hatmane?

Hatmanul plecă capul în semn de afirmaţiune, iar Ştefan-vodă, mulţumit de neplăcerea ce face doftorului concurenţa lui Dumnezeu, urmă mai departe:

— Cu cine seamănă copilul, cu mine, cu Bogdan, sau cu mă-sa?

— Pană acum nu se poate cunoaşte, măria-ta; toţi copiii seamănă la faţă unul cu altul; dar putem să-i cercetăm zodia...

— Bine spui, meştere doftore! Vrea să zică, tu eşti şi zodiar pe lângă celelalte? Cum de nu mi-ai spus-o pănă astăzi?