— Cine anume?

Postelnicul enumeră pe toţi tovarăşii călătoriei, sale, începând de la rănitul Luca. El a uitat numai pe copilul găsit, despre care credea de prisos să mai vorbească.

Un uşier a venit să spună că calul stă gata la scară.

Postelnicul scoase dintr-o ladă de fier, aşezată într-un colţ, un sac greu plin de ţechini veneţiani, numiţi la noi venetici, se îmbrăţişă cu hatmanul, şi ieşiră afară amândoi.

La scară sta spumând şi bătând din copite un mândru cal arăbesc din soiul negrilor, negru ca pana corbului, cu un căpuşor mic, picioare subţiri şi, gât încolăcit ca de lebedă.

Postelnicul voia să mai vorbească; dar Arbure îl împinse spre cal, zicându-i cu asprime:

— Nu e timp, postelnice!

Şarpe se aruncă pe şea, făcu o cruce, se mai îmbrăţişa cu Arbure şi dispăru.

Hatmanul privi în tăcere siluetul amicului său fugând; dar când voi a se retrage, i s-a părut că zăreşte ceva într-o fereastră deschisă; era un copil cu ochi gălbui şi cu păr cam roşu, îmbrăcat în frumoasă haină vişinie cu ceprazuri de argint şi jucându-se cu o minge.

Arbure n-a văzut până acum pe acel copil în casa lui şarpe. Aşadară, se apropie şi-l întrebă:

— Al cui eşti, băietele?

— Apoi acuma eu singur nu mai ştiu al cui sunt! răspunse copilul, a cărui figură prevestea o inteligenţă neobişnuită.

— Dar cum te cheamă?

— Mihu.

— Cum ai nimerit aici?

— M-a adus boierul din codrul nostru...

Aci, aducându-şi aminte de moartea tătâni-său, copilul a început a se îneca în lacrimi, şi hatmanul n-a mai putut scoate de la el nici un cuvânt.

Nu ştiu dacă toată lumea a observat un lucru; mie, unuia, mi se pare că nu l-a ghicit nici chiar Lavater. Natura copilului se poate recunoaşte când îl vezi plângând. Lacrimele nu desfigurează unele feţe copilăreşti, ba încă le dau oarecare expresiune blândă, dulce, simpatică; pe când, sunt copii al cărora plâns le strâmbă şi le schimonoseşte astfel toate trăsăturile feţei, încât nu te poţi uita la ei fără să resimţi un dezgust, o aversiune, o depărtare involuntară.

Aşa era copilul la care se uita acuma hatmanul: figura lui prezintă ceva aşa de mizantropic, aşa de amar, aşa de respingător, încât bătrânul Arbure îi întoarse spatele şi se depărta de casa postelnicului, şoptind printre dinţi: „Ciudat lucru!“

Vestea despre prorocia astrologului că postelnicul şarpe este menit a fi ucigaş al nepotului domnesc se lăţi prin Suceava cu repeziciunea fulgerului, însoţită de sute şi mii de de comentarii, care de care mai fantastice.

Însă nu se cunoştea încă hotărârea bătrânului domn, şi deci, pe de o parte, toţi boierii prieteni ai lui şarpe, pe de alta, toţi boierii vrăjmaşi ai lui şarpe s-au grăbit a merge la palat ca să stăruiască — unii pentru el, alţii contra lui.

Vrăjmaşii erau mai numeroşi!

Vodă chemă pe vel-armaşul Fliondur şi-i porunci să închiză pe postelnic în foişorul cetăţii pănă la o altă poruncă.

Armaşul adună toate slugile postelnicului, le întrebă unde e stăpânul lor, dară nu ştiu să-i răspunză nimeni.

— Eu ştiu, strigă atunci copilaşul cel roşcovan, alergând înaintea armaşului; venise aici un boier cu musteţi mari albe şi zise jupânului să fugă, eu i-am auzit vorbind, ţinindu-mă ascuns din dosul uşii.

Slugile au adeverit că au văzut pe hatmanul Arbure.

Armaşul raportă lui vodă rezultatul cercetării şi primi porunca de a întemniţa pe Arbure şi de a trimite douăzeci armăşei în goană după postelnic, zece pe drumul Ardealului şi alţi zece pe drumul Poloniei.

Era cel puţin patru ore trecute de la fuga lui şarpe.

Armăşeii l-au căutat în dreapta şi-n stânga, dar i s-a pierdut urma.

A doua zi a venit la domnitor veşti noi despre năvălirea curândă a tătarilor în părţile Fălciului. Ştefan era acum prea bătrân şi prea slăbănog pentru ca să mai poată mânui sabia. După o lungă răzgândire şi nedomerire, el porunci armaşului să scoată din popreală şi să aducă la palat pe Arbure, atunci cel mai vestit din toţi hatmanii Moldovei.

— Te vei fi supărat pe mine, jupâne hatmane, şi ai dreptate, începu domnul, făcând lui Arbure semn ca să şază.

— Ba nu m-am supărat pe măria-ta, stapâne: m-am supărat pe veneticul, care prin vrăjiturele lui ţi-a fermecat judecata măriei-tale, răspunse cu îndrăzneală Arbure, dar fără a se pune jos.

— Lasă, te linişteşte, căci am poruncit să-l dea afară peste hotare, zise vodă, făcându-se că n-a înţeles amara ironie a hatmanului. Aşadar, Arbure, fie pace între noi, şi să ne iertăm unul altuia, pentru ca să ne ierte apoi şi Sânta Treime.

— Amin!

— Acum, du-te de te odihneşte, şi te vom chema după aceea la slujba domniei-noastre.

Hatmanul sărută mâna ce vodă îi întinse cu prietenie şi ieşi din palat, zicând în sine: "Vulpe bătrână!"

Tot atunci stăpânul, rămas singur, zâmbi fi zise în gâadul său: "Proastă-i lumea!"

În curtea palatului un arcaş aduse înaintea hatmanului un săcui, care-l căuta de vro câteva ceasuri.

Săcuiul îi-dete în mână următoarea scrisoare de la postelnicul şarpe: