I

„Amour en latin faict amor;
Or donc provient d'Amor la mort:
Et paravant, soulcy qui mord,
Deuil, pleurs, pièges, forfaicts, remord.”
BLASON DE L'AMOUR'

Aceasta au urmat la 1827.

De abia înserase, uliţile era însă pustii. Din când în când şi foarte rar se auzea pe pod duruitul unei caleşce, în care era vreun boier ce se ducea la o partidă de cărţi, sau un fiacru ce trecea ca săgeata şi lăsa să se zărească nişte bonete femeieşti. Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fanaragiii care striga regulat raita; pentru că la 1827 septemvrie, nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliţi, după ce înnopta. Pojarul de la 20 iulie prefăcuse în cenuşă mai mult de jumătate a oraşului Iaşii, şi fanaragiii, masalagiii, potlogarii de care gemea oraşul, şăzând ascunşi pintre râsipuri, pândeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, şi adeseori, el pierdea împreună cu punga şi viaţa sau cel puţin sănătatea. În zadar îmblau streji de arnăuţi şi de simeni; nu puteau stârpi aceste înrăutăţiri, nici descoperi bandele vagabonzilor.

O calească trecu în fuga cailor pe uliţa mare, apucă uliţa Sf. Ilie, şi făcând în stânga, luă la deal pe lângă zidul Sf. Spiridon, şi tot suindu-se pănă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portiţa unei căsuţi, cu două ferestre cu perdele verzi. Din trăsură se coborî un tânăr elegant coconaş, a cărui costum era după moda curţii.

El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un şal roşu cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stângă, iar capetile, alcătuind un fiong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru, blănită cu samur, purta una dintr-acele scurte caţaveici, numite fermenele, broderia căria, cu fir şi cu tertel, îi acoperea tot pieptul. În cap avea un şlic de o circoferenţă cel puţin de şapte palme.

Într-un cuvânt, orice damă l-ar fi văzut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa şi de a zice în jargonul vremii de atunci: ah, psihimu, uită-te cât e de nostim!

Chipul său era, de nu frumos, dar plăcut. Lafater, din cea întăi vedere, l-ar fi judecat după fruntea lui strâmtă, buzile groase şi sprincenile rădicate cu disproporţie dasupra ochilor; dar şi nefiind cineva fizionomist putea, fără a se greşi, să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată şi neclintirea figurei sale.

În camera unde intră, pe un crevat cu perdele ponceau, şădea o fetişoară rezămată într-un cot pe perină. Fusta ei de atlaz albastrudeschis, de sub care se zărea un picioruş gras şi mic; părul ei castaniu ce se slobozea în unde de mătase pe albii ei grumazi; poziţia ei cea lenoasă, în sfârşit lumina murindă a unei lampe ar fi înflăcărat pe Xenocrat, dacă ar fi fost la Iaşi la 1827, în camera aceea.

Zău era frumoasă tânăra fată! când însă şi-a întors tânjitorii ochi căprii, umbriţi de lungi gene şi scăldaţi într-o rouă de desfătare, când s-a repezit şi a apucat în braţe pe tânărul ce intrase, trebuia să aibă cineva toată nesimţirea lui, ca să nu cadă ameţit la picioarile ei.

— Ah! tu eşti, Iancule, tu eşti! Vezi că eu te aşteptam. Gândeam la tine, pentru că numai la tine gândesc. Pesemne tu nu ştii că te iubesc mai mult decât orice alt pe lumea asta şi tu iar mă iubeşti. Aşa e că mă iubeşti? Nu voi să mă iubească alţii. Zică ce-a vrea lumea, eu te iubesc — ş-apoi ce-mi pasă de lume. Tu eşti al meu! al meu! Te iubesc, te sărut, sufleţelul meu!

Şi gingaşa copilă îl acoperea de sărutări focoase.

— Ce te-ai făcut de o săptămână de când nu te-am văzut? Unde ai fost? Oh! ţi-am scris şi nici n-ai vrut să-mi răspunzi.

Când ai şti cât am plâns! Uită-te, ochii mei sunt roşii încă; aşa e că sunt roşii? Spune-mi, mă iubeşti?

— Mă întrebi un lucru care poate ţi l-am spus de o mie de ori, răspunse cu răceală nesimţitul amorez. — Caraimane, dă-mi un ciubuc!

Un arnăut mustăcios intră şi întinse stăpânului său un lung ciubuc. Într-un minut, cămăruţa se umplu de un fum gros, pintre care Zoe se zărea ca o zeiţă prin nori. Această întrerumpere a unei vorbe amorezate pătrunse pe biata fată , care tăcu, lăsând să scape din sânul ei o oftare de acele ce sfâşie inimi.

— Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. Să vedem, ce este? spune, pentru că n-am când zăbovi, adăogă tânărul, scuturând ciubucul.

— Ah! zise Zoe, înturnându-şi lăcrâmaţii ochi spre el, odinioară îţi părea că zboară ceasurile ca minutile lângă mine; atunci mă iubeai, acum nu mă mai iubeşti ca atunci, măcar că eu tot aceea sunt şi tot aseminea te iubesc. Oh! Iancule, tu niciodată nu vei ajunge la acel grad a dragostei care eu îţi păstrez! Preaiubitul meu! spune-mi, când mă vei numi soţia ta?

Când voi putea a nu mai tăinui de lume acest amor de care inima mea este plină? Vezi tu, acesta e singurul meu gând.

Ştii poziţia mea. Ştii că de am greşit, pentru tine numai am fost o slabă fată. Ah! când ai şti cât sunt de fericită! am să-ţi spui o veste care a să te împle de bucurie. Eu o să fiu mumă! — Şi copila îşi ascunse rumena faţă în sânul coconaşului.

Întru auzul cuvântului acestuia, Iancu s-a posomorât, a băgat mâna în buzunar, şi scoţând nişte metanii de coral de vro doi coţi de lungi, începu a se juca cu ele, preîmblându-să în lung şi în larg prin mica cămăruţă.

Zoe îl privea neclintită.

— Ascultă, draga mea; cred că nu te îndoieşti cum că te iubesc. Vestea ce mi-ai dat m-a împlut de bucurie. Dar văd nişte mari piedici la însoţirea noastră. Unchiul meu a aflat legătura noastră şi e foarte mânios asupra mea. Îmi zice că nu e de cinstea mea să iau o fată săracă, orfană şi câte altele. Eu însă nu zic că nu te voi lua, dar trebuie răbdare. Să vedem.

Mişelul! vorbile lui era loviri de cuţit pentru Zoe. Ea tremura.

— Vai mie, nenorocita! iată la ce am ajuns! iată în ce stare mai adus! mă despreţuieşti după ce m-ai înşălat! nu ţi-e milă de o ticăloasă fată, pe care ai adimenit-o cu juruinţi mincinoase. Găseşti pretexturi ca să mă părăseşti şi pe mine şi pe copilul tău. Nu te temi de păcat! nu socoteşti că voi muri dacă m-îi lăsa! oh! fie-ţi milă! fie-ţi milă!

Şi sărmana se târa la picioarile lui, vărsând şiroaie de lacrimi şi frângându-şi mâinile.

— Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreşit şi vei avea a da seamă lui Dumnezeu, pe care de atâte ori l-ai luat martur jurămintelor tale.

Suspinurile înăduşiră glasul fragedii copile, care acum întăi începuse a gâci inima amorezului său.

Sfărămată de durere, căzu leşinată la picioarile lui.

Iancu o râdică şi o puse în pat, după aceea, chemând pe bătrâna ei slujnică, a lăsat-o lângă ea. El a ieşit şi s-a suit în calească.

— La bal, la curte! a strigat arnăutul vizitiului, şi caleasca a purces ca vântul.

"Deşanţată pretenţie! zicea coconaşul răsucindu-şi musteţile. Zice că i-am jurat s-o iau, ca când astfel de jurăminte se mai ţin vreodată".

II

„Cinga il brando, ed abbia questa
L'asta in pugno, e l'elmo in testa
E con Pallade in bellezza
Già potrebbe contrastar.”
METASTASIO'

Zoe era fiica unui boierinaş, care prin slujbile sale se ridicase la o treaptă cinstită. Încă în faşe, pierduse pe maică-sa, iar la vrâsta de cincisprezece ani, moartea o lipsise şi de tatăl său. De atunci, sărmana fată, lăsând o moşioară, iubitul loc a copilăriei sale, care rămăsesă moştenire fraţilor ei, venise la Iaşi. Curând n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraş. Se văzu încungiurată de o droaie de curtezani, pe care îi trăgea deosebita ei frumuseţe. Focul juneţii şi simplitatea creşterii sale o făcură să plece urechea la măgulirile desfrânaţilor. Ea iubi, iubi, oh! cum iubi! Neştiind ce e amorul şi neprepuind urmările lui, se dete cu totul la această patimă dulce şi amară, plăcută şi groaznică. Se dete cu gând, cu inimă, cu suflet.

Iată o întâmplare ce va arăta ce fel iubea tânăra copilă.

Cel întăi ce găsi loc în inima ei fu un ofiţer al gvardiei curţii; tânăr galant, cinstit şi birbant, Iliescul era cu totul contra coconaşului, pe care l-am văzut figurând la începutul acestei foarte adevărate istorii. Frumos şi bine făcut, el n-a avut multă greutate a câştiga inima ei. El o iubea şi se mira că o iubeşte ca şi în ziua când culesese cea întăi dulce sărutare pe buzele ei. Şi deşi Zoe nu cunoştea adimenirile cochetăriei, tot însă ţinu în lanţul ei pe fluturatecul tânăr o lună de zile! O lună de zile pentru Iliescul era o vecinicie. Începu a se sătura de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni şi fără rivali. Se aruncă iarăşi în vârtejul lumei.

Într-o zi, el dormea după prânz.

Un arnăut veni în curtea lui, merse drept la camera unde el dormea, deschise uşa, intră şi, scoţând un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. Glonţul trecu alăturea cu capul tânărului, bortili perina pe care se răzăma şi se înfipse într-o cărămidă din părete, a căria sfărămături să reîntoarseră şi căzu pe pieptul dormitorului. Iliescul sări şi se răpezi ca fulgerul la noul venit, care scosese al doilea pistol. Arma i se smânci din mână şi o îmbrâncătură aruncă pe ucigaş pe o canapea. Negreşit că ceasul morţii ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă în căderea sa, turbanul nu i s-ar fi desfăşurat. Nişte coame castanii undoioase se răsfirară peste umerii şi pieptarul lui înfirat. Aceasta era Zoe.

— Doamne sfinte! strigă tânărul cunoscându-o, tu eşti, Zoe, cine ar fi putut crede! tu eşti care vrei să mă omori! aceasta e răsplata dragostei mele? Vrei să mă omori! şi pentru ce?

— Pentru că eşti un nelegiuit, strigă fata cu un glas precurmat de suspinuri, pentru că mă vinzi, pentru că despreţuieşti amorul meu şi pentru că ai gândit că vei putea, după ce m-ai învăţat dragostea, după ce mi-ai arătat dulceaţa vieţii, să mă lepezi ca pe o jucărie ce nu-ţi mai place! nesocotitule! pesemne nu ştii că pe noi, femeile, dacă un paing ne sparie, moartea nici cum nu ne îngrozeşte? Iată dovada vânzării tale, şi îi tinse un bilet scris pe o hârtie roză. — Ceteşte, ticălosule! sau mai bine las-să ţi-l cetesc eu. Ascultă: "Stăpâna mea! mă învinovăţeşti nedrept. Cum ai putut crede că o proastă fetişoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărăţeşte în inima mea? Nădăjduiesc să-ţi dovedesc în astă-seară că de am şi fost poate rătăcit, o secundă n-am încetat de a fi pentru de-a pururea, al dumitale credincios rob." A! ticălosule! nu e slova ta? Tăgăduieşti, zi că n-ai scris răvaşul acesta; o proastă fetişoară! oh! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima.