— Ce-i trebuie lui leacuri? Doftorul nu-l va lecui, sărăimanul Costachi!

— Şi ce are el?

— Îi arde inima; el singur arde ca în foc. Ochii i s-au dus în fundul capului, faţa i s-a uscat, vorbeşte într-aiurea.

Anica oftă greu.

— Nu visează altă decât pe cuconiţă, şi de nu vă vedea, nu venea în astă stare.

— Ei bine, ce poate să i se întâmple?

— El o să moară...

Anica i-a pus mâna la gură şi n-a lăsat-o să sfârşească.

Lacrămile i se arătară în ochi.

— De vei poronci, el va trăi, dar numai dumneata singură

poţi să-l învii.

— Eu! Eu pot să înviez pe Costachi? Aleargă repede la el,

roagă-l din partea mea să trăiască, spune-i că eu nu voi putea suferi amara durere dacă... nu cutez a gândi! O, nu! el va trăi; aşa e, Stesi?

Vestea însurării marelui vornic de cutie cu fata lui Bărbucică se lăţi în Bucureşti. Toţi se minunau de această însoţire, numai Anicăi i-a venit ameţeală când tatăl său îi făcu cunoscut că ea se mărită.

Un şir lung de calesce de Viena se trăgea la Herestrău prin ceaţa de pulbere ce rădicase. Boierii şedeau măreţi cu căciulele brumării în cap, cucoanele zâmbeau nurliu la călăreţii ce cu agerime se purtau pe lângă echipajuri. Vorbele, hohotele şi strigările biruiau vuietul roţilor, vremea sta frumoasă făgăduind o plăcută primblare.

Într-o alee deasă a grădinii, subt un faimos plop şedea Anica mâhnită şi deznădăjduită. În câteva luni ea a trăit vecinicia... a cunoscut amorul! În faţa ei în loc de voioasa neîngrijire şi naivitatea copilăriei, acuma se vedea un rând apăsat de greutate. Mişcările-i erau silite; în albaştrii ochi scânteia patima amorului; ea se uita la lumea lui Dumnezeu cu neplăcere şi adese greu ofta.

Doi paşi dinaintea ei sta Costachi în caţaveică albastră blănită cu vulpe şi cu fes roşu în cap, ce avea un canaf vânăt, lung. Nici o frumuseţe osebită nu era în fizionomia bietului grec: singuri numai ochii înfăţişau în el minte, bunătate, curaj şi tărie de caracter. Dacă Anica l-ar fi întâlnit în societate, ea nu ar fi întors asupra lui nici o luare-aminte; dar acesta a fost întâiul bărbat, tânăr, cu suflet bun şi supus, carele, cu tot farmecul învăpăierii, i-a vorbit inimii în acel timp când ea cerea amor. Anica şi-a pironit vederile la Costachi, s-a ademenit de a lui cuvinte, ea nu vrea să se mai uite împrejur, supunându-se plecării. Era ferice şi pătimea, trecând cu răpegiune procesul amorului. O oftare, o căutătură a amantului pentru dânsa era de ajuns. În acea vreme ea nu judeca nimică, căci se născu în călduroasa climă a Valahiei.

În lume nu e femeie frumoasă, pe care să o slăvească tot universul, nici caricatură care să nu-şi găsească pereche. Gustul oamenilor e organizat atât de variatic şi minunat, încât să nu vă temeţi, domnilor, că nu veţi afla femeie după gustul fiecăruia, cu inima înflăcărată de amor: trebuie numai să o căutaţi între oameni. Nu vă miraţi pentru ce cutare place cutăreia şi celalalt alteia. Aceasta eu vă pot dezlega foarte uşor, când dumneavoastră îmi veţi lămuri: pentru ce colorul albastru prinde la galben şi ponso la verde, şi pentru ce nu e nici o vopsea care să nu facă armonie cu alta?

Dacă caracterul şi mintea, căruţa cu doi cai şi câteva sute de galbeni nu fac bogăţie, apoi Costachi era sărac. Neobosit în activitate, el nu contenea a umbla prin Principat neguţitorind cu vite şi fără să gonească mari folosuri, găsea plăcere în traiul său cel variatic şi neatârnat. Mai adese el petrecea la Bărbucică, carele nu putea îndestul să se laude cu a lui iscusinţă în întorsuri neguţitoreşti şi dare de socoteli cinstite. Acesta îl tracta ca pe un oaspe dorit; îl punea drept pildă la ai săi casnici, şi toţi fără excepţie ziceau că Costachi e om de ispravă, căci el era modest, bun şi galantom la daruri.

Trist, cu ochii în jos sta el acum dinaintea idolului său, ca un osândit dinaintea pedepsei, temându-se a precurma învăluitoarele gânduri ale Anicăi. De când barba marelui vornic s-a pus între norocul lor, ei pentru întâia oară acum se întâlniră.

— Când pleci, Costachi?

— Astăzi, acum îndată, drept din astă grădină. Tatăl tău m-a însărcinat să-i vând multe cârduri de vite; îi trebuiesc

bani şi eu îi voi aduna pentru cucoana marelui vornic.

Anica oftă greu.

— Dar ei nu m-au întrebat încă de vreu să fiu a lui femeie.

— Ce le pasă despre a ta voinţă? Marele vornic are nevoie de banii tăi; tatăl tău doreşte să se facă mare clucer: oare nu

e destul atâta? Preţioasele tale haruri şi bunătatea inimii sunt uitate. Rămâi sănătoasă! Mă duc pentru totdeauna, nu pot să te văd în braţele unui verigaş bătrân. Mai nainte de a te face vorniceasă mare, îţi voi aduce din parte-mi prezent de nuntă o mână de ţărnă de pe mormântul meu.

Un ţipăt dureros ieşi din pieptul fetiţei.

— Viaţă sau moarte! — prelungi Costachi cu un glas puternic şi hotărâtor. O singură minută pentru sentenţie!

Cu ochii plini de lacrămi şi acoperind faţa cu mâinile, Anica se aruncă în braţele lui Costachi. Înfiorătoare jurăminte, lacrămi de plăcere şi dezmierdări au fost încheierea scenei.

Ţiganca Stesi de departe se uita la norociţii amorezi. Ea venea acum să spue lui Costachi că trăsura-i gata, dar s-a oprit văzând îmbrăţoşerile tinerei perechi. După toare aceste s-a pus la cale aşa: ca peste zece zile, pe la patru ceasuri după-masă, când se mai liniştesc Bucureştii, să vie ţiganca cu Anica în una din mahalele de pe malul Dâmboviţei, unde el le va aştepta cu trăsura gata spre a pleca îndată la Carpaţi, şi de acolo vor trece peste hotar şi se vor aşeza pentru totdeauna în Transilvania.

În vreme când Bucureştii cu multă dorinţă aştepta strălucita serbare a nunţii marelui vornic de cutie, două fiinţe numai nu lua împărtăşire în obşteasca bucurie, şi suferea cele mai grele sufleteşti învăluiri: Anica, aşteptând ziua hotărâtă de Costachi, şi aga, urmărind pe Tunsul. Acesta însă în câteva rânduri dăduse de urmele sumeţului hoţ, îl mreje cu poliţienească mrejă, şi când nu-i rămânea altă decât să-l prindă în căpcană, Tunsul îi scăpa de subt mână.

— Nu vreu să mai fiu agă dacă nu-l voi prinde. Încă o

săptămână, două, şi apoi mă duc la Măria sa Vodă să-l rog ca să orânduiască în locul meu pe altul. Aşa era gândul agăi.

Necurmata urmărire a bandei şi înţeleptele măsuri l-au deprins la oarecare semne de a şti unde se află Tunsul. De la o vreme el îndrăgise Odobeştii, un sat ca la două ceasuri departare de Focşeni. Nişte oameni înarmaţi veniseră la o crâcimă după rachiu; un arnăut călare cumpără doi berbeci şi-i mână la munte; apoi într-o depărtare se văzură câţiva cai cu şelele pe ei, care zi şi noapte păşteau la iarbă. Un om îndrăzneţ străbătând mai departe însemnă subt un deal o peşteră acoperită cu butuci şi în ea nişte figuri de oameni înarmaţi. Despre aceste viind ştire la Bucureşti, aga prinse la suflet şi cu încredinţare gândi în sine: "De-acum e al meu!"

Poate că, cunoscând bine poziţia locului, Tunsul pentru întâia oară s-a zăbovit la Odobeşti, şi prin aceasta a dat agăi vreme să adune o numeroasă potiră. Urmele Tunsului erau atât de văzute, dispoziţiile agăi atât de sigure, mânia pandurilor asupra hoţului atât de mare, încât fie Tunsul de şapte palmace în frunte, fie el singur satan sau nălucă, dar peste câteva zile trebuia să pice în mâinile poliţiei.

O noapte întunecoasă cu furtună se întinse asupra Bucureştilor. Ploaie cu piatră zuruia pe acoperemintele caselor şi pe la ferestre; în depărtare răsuna tunetul, şi fulgerele şerpuiau cerul învăluit de groşi nori. Uliţele se pustiiseră, unde şi unde se zărea lumină şi lătrau neadormiţii câini.

Pe un divan frumos şedea aga răzemat de perini; lumânările abia arzânde îi înfăţişau faţa posomorâtă. El cerea dulceţi, bea ciubuc şi cafe, însă fără gust. Toată gândirea-i era pironită la trimisul spre Odobeşti, pe care-l aştepta din ceas în ceas.

Deodată vântul răzbătu în odaie; aga se întoarse spre fereastră şi văzu dinainte-i un boier cu barba sură, care tinzându-i mâna îl salută cu întrebare: "Ce mai faci, cuconaşule?" Neo-bicinuita venire a oaspelui căzut ca din pod făcu pe aga nici să-i răspundă la salutaţie.