— De mult n-am avut norocire a vă vedea, Domnule agă:

Dumneavoastră cu ocupaţiile slujbei, eu cu trebile... Dar ce vreme-i afară! Trebuie foarte mult să vă iubească cineva, pentru ca să iasă din casă pe astă vreme...

— Mă rog să ştiu cu cine am cinste?..

— Nu mă cunoşti... rog iertare! am ale mele deprinderi.

Oaspele s-a dus la uşă şi s-a uitat în odaia vecină.

— Nu e nime, dar ce-i bine nu-i rău; să închid eu uşa ca să nu ne asculte cineva. Mi se pare că nici fereastra nu am

închis-o bine, mă tem să nu răcească scumpul meu prieten, respectuitul aga.

Aga îşi făcea cruce, neînţelegând ce să fie aceasta, dar când oaspele cu pas lin s-a apropiat de el, atunci în loc de boier el văzu dinainte-i un călugăr nalt, uscăcios şi cu barba roşie.

Călugărul se lăsă pe divan.

— Te pune în mirare schimbarea mea, dar fii liniştit. S-a

schimbat înfăţişarea-mi, iar nu simţirea. Eu îţi sunt tot acelaş prieten către care tu nu eşti prea drept. Aveam de mult trebuinţă să-ţi vorbesc ceva. Aşa! Îţi sunt prieten adevărat la care tu gândeşti şi zi şi noapte. Eu sunt Tunsul...

Aga săltă din loc.

— Cu aceasta însă te întâmpin, mult iubite şi cinstite prietene, că dacă vei striga sau vei vorbi mai tare decât obicinuit, apoi îţi voi pune în gură această jucărie.

Tunsul scoase din mânecă un baltag legat de mână-i cu şfară. Aga se înăduşea de mânie, dar se puse cu înţelepciune lângă hoţ.

— Eu am venit să-ţi mărturisesc adevărul. Eşti isteţ, cu

minte, neadormit şi brav. Tunsul de mult ar fi spânzurat, dacă supuşii ţi-ar fi semănat cât de puţin. Multe planuri frumoase mi le-a desfiinţat chibzuinţa ta. Eşti singurul meu duşman, dar eu sunt drept şi numai ţie voi păstra în inimă cel mai sincer respect.

Aga şedea încremenit.

— Nu demult însă am aflat că vrei să dai pe crâcime oci nouă, nu-ţi e destul o sută mii lei ce-ţi aduce postul tău. Eşti

un om măsurat şi bun econom. Zece mii lei ce ai putea stoarce din această îngăduită nedreptate nu ţi-ar face vreun folos însemnător; atunci când această încărcare are să cadă pe bieţii birnici şi ţigani, care în tot chipul sunt asupriţi. Fii mărinimos şi îndurător, schimbând acea poroncă.

Agă tăcea.

— Aseară fără vină s-au închis la grosul agiei doi bulgari

de la Catargi. Logofătul de agie vrea să dovedească că ei ar fi adus la obor boi de furat, numai pentru ca să le ia mită. La ce să se asuprească norodul; poronceşte să-i sloboadă.

Aga făcu din cap semn de unire.

— Foarte-ţi mulţămesc; trebile mele s-au isprăvit. Să mai vorbim despre noutăţile şi intrigile orăşenilor.

Cu aceasta Tunsul începu a-i spune nişte anecdote de cucoane şi cuconiţe atât de glumeţe şi nişte scene familiare atât de comice, încât aga pe nesimţite luă parte la plăcuta întrevorbire cu hoţul.

În mijlocul unei istorisiri aga s-a sculat să-şi aprindă ciubucul, dar când s-a întors la locu-i a văzut dinaintea sa nu călugăr, ci un ţigan stremţos, cu toate întorsurile şi mişcările unui ţigan.

— Tunsule, — zise aga, — eşti drac nu om. Mult îmi pare

rău că-ţi pierzi bunele însuşiri în fapte rele. O amară zâmbire se ivi în faţa ţiganului. El tăcu puţin şi apoi cu multă simţire strânse mâna agăi.

— Mă duc. Trebuie însă să-ţi las un suvenir.

Atunci pe perete se râdica un paing. Tunsul făcu o mişcare din baltag şi paingul rămase turtit.

— De-acum îţi dau voie să chemi toată agia.

Fereastra se deschise... şi Tunsul în întunecimea nopţii se făcu nevăzut.

A doua zi aga s-a sculat foarte supărat. El se lupta să-şi facă o idee că a visat întâlnirea cu Tunsul, dar uitându-se la perete i se părea că şi paingul din mormântu-i îşi bate Joc de el.

Către seară a sosit trimisul de la Odobeşti cu ştire că pandurii cu potira încongiurară în faptul zilei peştera pe departe, luând toate măsurile ca să nu simtă hoţii, şi când a socotit că e bine să facă lovire, atunci în loc de hoţi aflară câţiva berbeci îmbrăcaţi în caţaveice şi cu fesuri pe coarne.

Aga se uită cu coada ochiului la peretele cel cu paingul. Două sbârcituri adânci i se arătară pe frunte. În zadar limbile rele căutau pe aga ca să-l întrebe despre cea de pe urmă prindere a Tunsului, de care se lăţise vestea. Două zile el nu s-a văzut în Bucureşti, însă şi acasă paingul turtit nu-i da pace. Trebuiau luate măsuri hotărâtoare pentru prinderea Tunsului. Aga deschise lada şi scoase un săculteţ cu galbeni.

— De-acum eşti al meu! — zise el cu un zâmbet înrăutăţit.

Nu este obiect sau lucru, nu este simţire sau virtute pe care în veacul nostru să nu le poţi cumpăra cu bani. Din această regulă sunt puţine excepţii. Aga sună aurul şi răsunarea se repetă în credinciosul tovarăş al Tunsului, Iordachi Bulaş, carele hotărî să-şi vândă căpetenia.

Spre Sfântul Ilie podul Dâmboviţei era împănat de oameni înarmaţi. După încredinţarea vânzătorului, Tunsul avea să intre în Bucureşti pe la patru ceasuri, într-o căruţă verde, cu şese cai de pocită.

Aga şi Bulaş se uitau pe drum de la o casă de-aproape. La hotărâtul ceas căruţa fugea pe podul Moguşoaei.