— Vă cer o mie de scuze, doamna mea, pentru libertatea ce am luat de a căta un adăpost în casa d-voastră, neavând onorul de a fi cunoscut...

— Vă înşelaţi, domnul meu, îl întrerupse dna Dorian; dacă vă văd acum pentru întâia oară, este că v-aţi dus de mic în străinătate, însă am bună cunoştinţă cu părinţii d-voastră, şi fiica mea Margărita e amică de pansion cu sora d-voastră.

— Şi puteţi adauga, maman, o amică iubită, zise dra Margărita cu un glas dezmierdător, căci Alina şi eu eram nedespărţite la pansion.

— Atunci sunt fericit de a mă introduce lângă d-voastră sub auspiciile sorei mele, spuse Alexis, şi când m-oi întâlni cu dânsa, oi săruta-o de-o mie de ori pentru serviciul ce-mi face în momentul acesta.

Doamna Dorian se puse pe o canapea şi arătă lui Alexis un jilţ alăture; apoi ea zise Margăritei ca să ordone a se aduce ceaiul. Salonul în care intrase Alexis nu era mare, însă prin mobilarea lui arăta că era locuinţa favorită a unor dame deprinse cu luxul vieţii elegante; covoare pe parchet, flori exotice în jardiniere de lemn de trandafir, oglinzi în cadruri poleite, albume şi note de muzică pe gheridoane, mulţime de mici obiecte de artă pe etajere de palisandru, un frumos piano de Pleyel între ferestre şi un papagal verde, care se primbla pe canapele, făcând monologuri în limba lui. Un foc vesel ardea în sobă, răspândind căldură plăcută în salon, iar dinaintea gurii de la sobă se ţinea serioasă o mâţă albă, care torcea de mulţumire.

După o scurtă tăcere, în timpul căreia Margărita dase ordin pentru ceai şi venise de se puse pe un scaun în faţă cu Alexis, doamna Dorian întrebă pe tânărul ei oaspe ce impresie i-a produs revederea patriei sale după o absenţă îndelungată.

— Doamna mea, răspunse Alexis, voi mărturisi că am simţit o mare bătaie de inimă când mă apropiam de frontiera Moldovei. Toate suvenirele din copilărie se deşteptaseră în minte-mi şi formaseră un cortegiu ademenitor, care mă îmbătase prin imaginile fermecătoare ce-mi prezenta. Eram, într-un cuvânt, încredinţat că aveam să intru în rai, nici mai mult, nici mai puţin. Însă când am sosit la Mihăileni am găsit raiul cam glodos şi locuitorii lui cam nespălaţi [...]. Raiul se prefăcu în purgatoriu.

Damele începură a râde, iar Alexis, încurajat, urmă descrierea voiajului său cu harabagiul, voiaj comic şi plin de mici incidente, care aţâţau râsul. Doamna Dorian şi cu Margărita găseau multă plăcere a-l asculta, căci el avea un spirit original şi o conversaţie fină şi variată. El vorbi de Paris cu entuziasm, mai cu seamă că Margărita manifestase o mare dorinţă de a vizita capitala Franţei şi nălţă până la cer pe Alfred de Musset, căci acest poet era poetul favorit al Margăritei. Astfel, pe nesimţite, începu a se naşte o comunitate de idei şi de simpatii între amândoi.

Un servitor aduse tablaua cu ceaiul şi o aşeză pe gheridon. Margărita împlu tasurile de porţelan şi oferi una lui Alexis, întrebându-l dacă îi place ceaiul dulce sau fără zahăr, precum obişnuiesc chinezii.

— Chinezii, răspunse tânărul, au dreptate să prefere această băutură sadea, căci aromul ei este astfel mai tare, însă eu sunt de părerea papagalului d-voastră, care vă cere o bucăţică de zahăr. În adevăr, papagalul zburase pe gheridon şi se rotea graţios pe dinaintea stăpânei lui, bâiguind toate cuvintele ce învăţase. Margărita îl sărută şi-i dete partea lui de zahăr.

— Ce pasăre curioasă! observă dna Dorian; este astfel deprinsă cu fiica mea, că nu vrea să primească mâncare decât numai din mâna ei. N-am văzut încă aşa simpatie!... Pe toţi, şi chiar pe mine, ne muşcă rău când vrem să-l luăm pe deget, iar când vede pe Margărita, îşi întinde penele, se gudură şi face toate gentileţile.

— Îmi daţi voie, domnişoară, să cerc şi eu a lega amicie cu el? întrebă Alexis pe Margărita, luând o bucăţică de zahăr în mână.

— Bucuros, însă luaţi seamă să nu vă muşte. Alexis începu a zice cu glas blând: „Giali, Giali...îi frumos Giali!...“ şi pe loc papagalul, cătând la el cu coada ochiului, se apropie încet repetând: „Coco, Coco“, se sui pe degetul lui Alexis şi luă zahărul fără nici o sfială.

— Maman, maman! strigă Margărita: priveşte minune ! Giali se arată amic şi cu dnul V.!

— În adevăr, e lucru de mirare! adăugă doamna Dorian. Se vede că domnul Alexis are talentul de a îmblânzi fiarele sălbatice.

— Giali, fiară sălbatică! Auzi, Giali, cum te ocărăşte maman?... Giali frumos, Giali drăgalaş, Giali gentil... Vin-aici, Giali, vin!... În zadar Margărita îi prodiga dezmierdări şi îi arăta bucăţele de zahăr, pasărea alintată îşi plecase capul, şi Alexis îi ciugulea cu degetul penele de pe gât. El răspundea încet la glasul stăpânei lui, însă nu se mişca din loc.

— Pare-mi-se, observă dna Dorian, că favoritul tău îţi face infidelităţi şi că s-a dat în dragoste cu domnul V. El nici mai vrea să ştie de tine, Margărită; şi tu eşti geloasă, o văd în ochii tăi. .. eşti geloasă!... Zicând aceste, începu a râde cu hohot. Papagalul se trezi deodată, ridicându-şi capul, îşi întinse aripile ca un evantai şi imită râsul vesel al dnei Dorian; apoi îşi luă zborul şi se puse pe umărul Margăritei.

— Vezi, maman, că l-ai calomniat pe Giali? observă Margărita. Giali tot mă iubeşte.

— Te iubeşte, dar, răspunse maică-sa, însă iubeşte deopotrivă şi pe dl V. El vă uneşte pe amândoi în aceeaşi simpatie.

La aceste cuvinte, copila, întâlnind ochii expresivi ai lui Alexis, se tulbură puţin, iar acesta, vrând să dea o explicare naturală incidentului, se rătăci într-o dizertare psihologică din care nu mai putea să iasă. Doamna Dorian îl ascultă zâmbind şi îl întrerupse, zicându-i:

— Efectul simpatiei nu se poate explica! Atunci el schimbă şirul conversaţiei şi luă de pretext elegantul piano din salon, pentru ca să vorbească despre muzică.

— Ştiţi a juca din clavir? îl întrebă Margărita.

— Puţin, foarte puţin, domnişoară, răspunse el. În vreme cât am fost student, îmi variam studiile serioase cu muzica, însă n-am parvenit a fi artist.

— E destul să fie cineva simplu diletant pentru ca să producă mulţumire ascultătorilor, replică Margărita. Cred că sunteţi macar diletant...

— Pentru mine, dar!... însă pentru alţii. . . mă îndoiesc.

— Să vedem, zise dna Dorian mergând să deschidă clavirul. Pune-te aici şi executează ce ştii mai nou.

Alexis, fără a face multe dificultăţi, se aşeză dinaintea clavirului şi execută cu gust şi precizie una din compunerile amicului său Charles Miculi, o simfonie elegantă asupra melodiilor româneşti. El încântă damele prin talentul său şi primi sincere complimente din parte-le.

— Sunteţi artist, dle V.!... îi zise Margărita, şi ce e mai rar, artist modest. Alexis se roşi de bucurie şi răspunse că e fericit de a primi acest atestat din partea unei persoane atât de amabile; apoi, după îndemnul ei, continuă a juca diverse bucăţi, dintre care una mai cu seamă plăcu prea mult.

— Ce melodie-i asta? întrebă Margărita.

— E o romanţă nouă ce se cântă acum în toate saloanele Parisului.

— Cunoaşteţi şi cuvintele?

— Dar, mi le aduc aminte.

— Nu aţi vroi să le cântaţi pentru ca să le învăţ şi eu?

— Le-aş cânta bucuros pentru ca să vă fac plăcere, însă am un glas care mă tem că v-a face să fugiţi.

— Vă asigur că maman şi eu suntem foarte curajoase, replică Margărita zâmbind.

— Dacă este aşa, iată romanţa. Ea poartă numele de L’oiseau bleu... însă în privirea gentileţii papagalului d-voastră, vom numi-o L’oiseau vert.

Glumind astfel, Alexis cântă cu un glas simpatic următoarele cuvinte pe o melodie delicioasă:

L’OISEAU BLEU

Il est un bel oiseau volage,