Qui rarement reste en sa cage,

C’est le bonheur,

Hôte joyeux de notre coeur.

Chacun de nous voudrait le prendre,

Mais lui, dit-on, ne veut se rendre

Qu’au doux appel

Des coeurs aimants, des voix du ciel.

Chantez, aimez et, sur mon âme,

Auprès de vous soudain, madame,

L’oiseau viendra

Et jamais ne s’envolera

Este o frumoasă pasăre fluşturatică,

Care nu rămâne decât arareori în colivia ei,

E fericirea,

Oaspe zglobiu al inimii noastre.

Tânăra copilă ascultă cu multă luare-aminte, şi când Alexis se sculă de la clavir, rugând-o ca să cerce a cânta romanţa, ea răspunse că nu poate, nefiind bine dispusă în astă seară, dar se angajă a cânta în seara viitoare.

— Atunci nu vreţi ca să am şi eu mulţumire de a vă auzi? observă Alexis.

— Pentru ce? întrebă Margărita.

— Pentru că mâine dimineaţă trebuie să vă zic adio şi să plec.

—Să pleci aşa degrabă? zise dna Dorian. Nu se poate. ... În astă seară ţi-am dat ospitalitate pentru d-ta; mâine ţi-o ofer pentru mine şi pentru fiică-mea.

— Dacă îmi permiteţi să rămân, răspunse Alexis închinânduse, eu primesc cu recunoştinţă.

— Şi noi îţi mulţumim pentru orele plăcute ce ne-ai făcut să petrecem, replică dna Dorian, întinzând mâna lui Alexis. El sărută mâna respectuos şi se retrase în apartamentul lui tocmai pe când pendula din salon suna miezul nopţii.

„Ce nobilă damă e doamna Dorian! Ce înger graţios e dşoara Margărita!“ zise el în mintea lui pân a nu adormi.

„Ce amabil tânăr!“ zise şi Margărita când se găsi singură în camera ei.

III

Peste noapte iarna sosi la Moldova şi întinse pe suprafaţa ei un tapet de zăpadă albă. Câmpiile dispăruseră sub acel văl strălucitor în razele soarelui şi răsunau de croncănitul cârdurilor de corbi ce zburau în aer. Alexis, trezindu-se dimineaţă şi privind pe fereastră, văzu copacii grădinii coronaţi cu ţurţuri argintii, bazinul îngheţat şi pe straturile de flori mulţime de sticleţi, care cătau seminţe pentru hrana lor. O simţire de bucurie îl cuprinse în prezenţa soarelui ce strălucea pe cerul senin; el ar fi dorit să facă o primblare prin aleile parcului, însă nu singur... ci cu domnişoara Margărita; ar fi fost fericit să vadă pasurile ei lăsând urme mici şi delicate pe omăt.

Pentru ce astă fantezie ?. .. Răspundă tot omul care cunoaşte începutul amorului.

Suindu-se în salon pe la 11 ore, el găsi pe dna Dorian şi pe Margărita în toalete de iarnă, adică în rochii de catifea, şi pe Giali ciugulind cu pliscul pieptul mâţei culcate lângă sobă.

— V-am adus iarnă, doamna mea, zise Alexis intrând şi salutâ nd damele.

— Aşa este, răspunse dna Dorian, însă e iarnă cu soare.

— Şi cu una din cele mai mari plăceri ale iernii: cu concerte, adăugă Margărita.

— Dacă aş fi poet, domnişoară, aş zice că, auzindu-vă, aud primăvara făcând panegiricul iernii, şi acest suget graţios mi-ar inspira un sonet foarte poetic.

— Cine ştie dacă nu cumva sunteţi şi poet, domnul meu!? observă Margărita.

— Asta o ştiu eu, domnişoară, replică Alexis cu veselie.

— Ce ştiţi? Că sunteţi sau că nu sunteţi unul din favoriţii muzelor? întrebă doamna Dorian.

— Mie nu-mi este iertat să vorbesc de mine, dar să întrebăm pe Giali, zise tânărul râzând. Însă până a nu-i adresa această întrebare, Giali puse a rosti: oui, oui, oui, oui.

— Ce pasăre inteligentă! observă Margărita. .. Nu vă mai puteţi apăra în contra deciderii lui Giali! Iată-vă proclamat poet prin urmare; luaţi iute condeiul şi improvizaţi un catren în onorul păsării mele favorite.

Alexis deschise un album şi scrise următoarele patru versuri:

Un papagal, prin naltul său decret,