-- Ce poate fi mai plăcut decât un păcat care să-mi meriteze drept osândă compania d-tale?

Aceste puţine cuvinte fură zise în vreme ce amândoi făceau figura mazurcii. Stăpânul meu duse dama la locul ei şi, până a nu se depărta, primi din parte-i făgăduinţa de a juca un contradans împreună.

Peste puţin orchestra începu acel mult dorit contradans. Tinerii mei aleseră locul lor şi făcură cea întâi figură făr-a se vorbi nici un cuvânt. Amândoi stau pe gânduri ca nealtădată, dar mai ales stăpânul meu era tulburat de tot şi nu putea găsi nici două cuvinte ca să înceapă convorbirea. Amorul e cel mai mare duşman al limbii şi al minţii; pe una o leagă şi pe alta o ameţeşte întratâta, încât omul cel mai cu spirit poate atunci să fie socotit de prost. Această tăcere s-ar fi prelungit încă mult, dacă nu ar fi curmat-o prin o întrebare ce-i făcu asupra unei persoane ce le făcea vis-ŕ-vis la contradans.

-- Cum o găseşti pe doamna G?... aşa-i că-i frumoasă de tot în astă seară?

-- Cu adevărat -- răspunse stăpânul meu -- frumoasă pe cât poate fi o statuie fără viaţă şi fără suflet. Ea domneşte asupra ochilor, iar nicidecum asupra inimilor.

-- Cu atât mai mult dar ea meritează slăvirea d-voastră, pentru că puteţi gusta în pace plăcerea de a o privi.

-- Aveţi toată dreptatea, dar natura noastră e atât de ciudată, că omul cel mai paşnic iubeşte a se război cu sineşi în preajma unei figuri frumoase. Acea luptă sufletească are un farmec ascuns ce se revarsă asupra lucrurilor care-l împrejură, le împodobeşte, le înviază şi îl face pe om a se crede într-o altă lume.

-- Ce fel e acea lume? întrebă dama zâmbind.

-- Aceea e o lume de năluciri plăcute, de sperări măgulitoare, de podoabe dumnezeieşti, un rai de îngeri sau, mai bine zicând, un iad ca acela al cărui locaş seamănă d-tale.

-- La care număr crezi, domnule, că se pot sui complimentele ce s-au zis în astă seară prin bal?

Contradansul era acum pe la sfârşit; cele de pe urmă acorduri răsunau vesel în salonul acela plin de lumină, şi focul veseliei lucea în ochii tuturor damelor şi ai cavalerilor. Stăpânul meu se plecă spre dama sa şi-i zise cu glasul tremurător:

-- Sunt lucruri, doamna mea, care nu ar trebui să aibă sfârşit.

-- De pildă? întrebă ea.

-- Contradansul acesta.

Dama se făcu că nu înţelege şi răspunse râzând: ,,Ideea unui dans veşnic nu mi-a trecut încă prin minte, şi aş fi curioasă să văd figura ce ar face nişte persoane care ar fi osândite a dănţui toată viaţa lor".

Tânărul se mâhni mult la aceste cuvinte şi s-ar fi depărtat de dânsa cu desperarea în suflet, dacă ea nu l-ar fi mângâiat prin o dulce căutătură. Din minutul acela însă el fu nebun ca un amorez şi înamorat ca un nebun. E de prisos să mai adaug că în tot cursul balului el nu mai avu ochi decât pentru iubita lui.

PARAUA: Dar ea?

GALBENUL: Ea, ca o femeie bine crescută, îşi stăpânea ochii cât putea, dar oricât făcea, tot îi scăpa destul de ades în partea lui.

Ajungând acasă, tânărul, îmbătat de delirul dragostei, se puse pe scris răvaşe de amor atât de înfocate, că putea să frigă degetele, şi alese dintre toate pe următorul, pe care îl şi trimise damei.

,,Doamna mea,Viaţă sau moarte! Cu un cuvânt puteţi să-mi daţi una din două. Nu aş îndrăzni să vi le scriu aceste, dacă nu aş şti că aveţi un spirit prea mare pentru ca să vă mâniaţi şi o inimă prea nobilă pentru ca să râdeţi de nebunia în care m-a aruncat balul de ieri" .

Iată răspunsul ce primi peste două ceasuri: ,,Domnul meu,Mâine, când s-a face ziuă, te aştept la rediu cu doi prieteni ai mei, un martor şi un secundant; te cred prea bine crescut pentru ca să lipseşti de a veni să iei răspunsul ce meritezi.

BĂRBATUL"

Îmi este peste putinţă ca să-ţi descriu mirarea ce cuprinse pe stăpânul meu la citirea acestor rânduri, iar ceea ce îl despera mai mult era de a gândi la poziţia critică în care adusese pe iubita lui.

A doua zi el se găsi la rediu, la ceasul hotărât, cu o cutie de pistoale şi cu doi prieteni ai lui, dintre care unul, fiind poet, îi făgădui ca mângâiere o frumoasă elegie asupra morţii lui. Ambele părţi protivnice se închinară una la alta în tăcere; locul duelului se hotărî de secundanţi, şi stăpânul meu, şi duşmanul său se puseră faţă-n faţă la depărtare de cincisprezece paşi.

Semnul se dete de către un martor şi deodată bărbatul slobozi pistolul. Eu însă care pândeam din buzunarul jiletcii, unde mă aflam, toate mişcările duşmanului nostru, simţind că plumbul lui venea spre noi, prin o repede mişcare mă pusei drept în contra lui şi îi amorţii astfel lovitura. Plumbul pică jos ruşinat, şi stăpânul meu scăpă cu viaţa teafără. Iată, scumpa mea, cum l-am scos eu de la moarte. Ei bine! ştii cum mi-a răsplătit pentru fapta mea?... dându-mă unui sărac bătrân care, întâlnindu-l în uliţă, când se întorcea de la rediu, îi ceru pomană cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îi dete un răvaş de la iubita lui.

PARAUA: Ce nerecunoştinţă! Şi cum ai scăpat de la acel calic?

GALBENUL: Poetul ce slujise de martor duelului, văzând o astfel de nelegiuire din partea prietenului său, mă scoase din mâinile săracului, dându-i trei galbeni pentru mine, şi mă păstră la dânsul ca o monedă rară, care, după cum zicea el, avea meritul de a fi poetică.

PARAUA: Ş-apoi pas de mai zi că poeţilor le lipseşte o doagă.

GALBENUL: Aceasta o zic numai acei cărora le lipsesc două doage.

PARAUA: Spune-mi, te rog, ce fel de lighioaie era acel poet?...

Căci trebuie să ştii că doresc de mult a mă lămuri asupra acestui soi de oameni ce se zic cântăreţi.

GALBENUL: În adevăr ei îşi dau acest titlu cu mare siguranţă, dar crede că puţini am cunoscut care să fi ştiut a cânta două note. Glasul lor stă în condei. Deosebitele scârţâituri ce face acest instrument pe hârtie produc câteodată nişte armonii poetice, care încântă sufletul şi închipuirea. De pildă aici în ţările româneşti...

PARAUA: Lasă pildele, scumpul meu, pentru ca să nu se supere acei ce merită de a fi trecuţi sub tăcere.

GALBENUL: Ai dreptate; nu este fiinţă mai ţâfnoasă ca poetul fără talent.

PARAUA: În care număr îl pui pe acela la care te-ai aflat?

GALBENUL: Îl socot între poeţii cu viitor. El avea numai un defect, o uitare curioasă, care-i pricinuia o mulţime de desplăceri şi care a fost şi pricina despărţirii noastre. Un lucru iar m-a mirat mult la el: niciodată versurile ce scria nu erau în analogie cu starea sufletului său; vreau să zic că, în contra altor poeţi, el făcea elegii duioase când avea vro bucurie mare şi, dimpotrivă, cântece vesele când era mâhnit... Dar pentru ca să înţelegi mai bine această nepotrivire, trebuie să-ţi descriu ziua în care el a compus una din cele mai triste poezii ale lui, intitulată Desperarea.

Într-o dimineaţă de primăvară el se trezi voios, pe cât poate fi un om ce a petrecut o noapte plăcută la bal şi care, când deschide ochii, vede un cer frumos dinaintea lui. Păsările îi cântau pe la ferestre şi razele soarelui se jucau vesel pe patul lui. Toate lucrurile părea că se împodobiseră înadins pentru ca s[...]ndemne a gusta bunătăţile lumii, şi cu adevărat el însuşi simţea în inimă acea mulţumire liniştită pe care nici o grijă nu o ameninţă. Cu toate aceste poetul meu luă degrabă condeiul şi scrise într-un album următoarele versuri:

Ce soartă nemiloasă

E soarta ce m-apasă!