Elizaveta este un sat şi comună aflat în subordinea administrativă a municipiului Bălţi. Elizaveta este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Localitatea se află la distanța de 7 km de municipiul Bălți și la 145 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 3523 locuitori. Satul Elizaveta a fost menționat documentar în anul 1846.
Read moreDe la Tanger la Tetuan prin munţii Uadras
Boltele lui nu sunt rotunde ca acele din Europa, ci în formă de litera V răsturnată cu unghiul în sus şi se reazemă pe picioare masive, ornate cu coloane. La mijlocul lui, acest pod se ridică întocmai ca o spinare de cămilă pentru înlesnirea curgerii apelor în lunile de ploaie. Vreo patruzeci de arabi lucrează la el sub arşiţa soarelui, jumătate goi şi băgaţi în apă până la genunchi. Ei râd, grăiesc ca nişte surzi şi fac un zgomot straniu ce seamănă de departe cu lătratul unei claie de dulăi.
Caii noştri apucă prin râu şi se opresc în mijlocul lui ca să se adape. Mulţumirea lor se traduce prin sforăiri de nări şi mai ales prin o tendinţă vederată de a se culca în apă cu călăreţi cu tot, dar îi oprim de a-şi împlini pofta şi ieşim la celalt mal. Aici mă întâmpină un negru nalt, gros, spătos, păros, cumplit de urâcios, care îmi cere tohan, tutun, apoi îmi mulţumeşte rânjindu-se grozav şi sărind ca un orangutan.
Drumul nostru se dirige pe malul stâng al acestui râu, lăsând în dreapta Munţii Buidirilor, îmbrăcaţi cu păduri şi coronaţi cu stânci. Pe coastele lor câteva sate albesc ca nişte grămezi de marmură; iar câmpia ce ne desparte de ei, arsă, pustie, lipsită de vietăţi, are un aspect trist şi monoton. Şi însă! ar putea deveni o vale verde şi fertilă sub mâna unei colonii de agricultori harnici.
Arabii se mulţumesc a cultiva numai puţin păpuşoi, ovăs şi bob, după metodul cel mai primitiv. În sfârşit, ne apropiem de Ţtaun; pe la 5 ore, ocolind satul Samsa, pierdut între grădini la poalele unor stânci roşii, trecem de-a lungul unui apăduc ruinat, ce varsă o coloana de apă în mijlocul drumului, şi sosim la zidurile oraşului.
Intrăm în el pe o poartă largă, la care stau de pază cinci soldaţi adormiţi, şi ne îndreptăm către o a doua poartă, pe un drum rău pavat ce şovăieşte intre ziduri şi o livadă de aguzi. Iată-ne acum pe o piaţă colburoasă, înconjurată cu pereţi nalţi, văruiţi şi borteliţi, ici-cole, de ferestre cu gratii de fier. S-ar crede cineva în ograda unor temniţi mizerabile! În dreapta se înşiră vreo douăzeci de bolţi întunecate, unde arabii făuresc arme. Goi până la brâu, ei apar ca nişte ciclopi în mijlocul scânteilor ce sar de sub ciocanul lor.
În fundul pieţei se deschid alte două porţi, una în partea oraşului locuit de mahometani şi cealaltă în mahalaua evreilor, soi de ghetto misterios, ce formează un oraş întreg şi separat; căci el adăposteşte peste 4 000 de suflete. Creştinilor nu le este permis a trece noaptea în foburgul arăpesc; ei sunt dar obligaţi a se refugia în acel evreiesc; prin urmare, ne ducem în ghetto la casa lui Solomon Nahon, care servă de locantă. Trecem pe o stradă înghesuită de lume, adică de jidani nespălaţi şi stremţeroşi, care fabrică şireturi de mătase, ceaprazuri sau broderii de fir pe piele de Maroc.
Ei îşi întrerup lucrul la vederea noastră, aleargă din toate părţile, ne înconjoară şi ne propun diverse obiecte de vândut. Cei mai îndrăzneţi opresc caii noştri, ne sărută genunchii, rugându-ne să nu cumpărăm de la alţii, ci numai de la ei. Înghesuiala devine prea mare, dar e curând împrăştiată de gârbaciul soldatului, şi astfel descălecăm la pragul uşii lui Nahon.
Aici ne despărţim cu destulă regretare de tovarăşii noştri HagiMustafa, soldatul şi Ali, care, fiind plătiţi bine şi bine trataţi, ne adresară urări de fericire, dorindu-ne mai cu seamă favoarea de a bea cafea pe ceea lume în sala de Selam a profetului Mahomed.
Solomon Nahon, evreu cunoscut în tot imperiul Marocului, om de o fizionomie plăcută şi demnă, lucru rar printre coborâtorii lui Avraam, ne introduce cu ceremonie în casa lui. După ce ne afundăm într-un pasaj întunecos, ieşim deodată într-o curte luminată, plăcuită cu mozaic de faianţă şi înconjurată de camere fără ferestre. Nevasta lui Nahon ne primeşte cu măgulitoare complimente de bună sosire, apoi dă ordin unei june servitoare să ne ducă în apartamentul destinat pentru călătorii de înaltă distingere. Apartamentul însă se compune numai de o singură cameră, situată la rândul de sus, şi se deschide pe o galerie ce dominează ograda. Străinul asistă astfel vrând-nevrând, la toate ocupaţiile patriarhale ale familiei lui Nahon şi fără osteneală poate să facă un studiu etnografic, comparând traiul evreilor actuali cu acel antic.
De-abia instalaţi, ni se aduce prânzul compus de ciorbă de găină, de găină cu orez, de găină cu nohot şi de găină friptă, patru găini scăpate negreşit din corabia lui Noe, judecându-le după vârsta lor. Noi ne luptăm cu ele în puterea dinţilor, şi pentru a le mistui, ne ocupăm cu descifrarea unor autografe curioase dintr-un album expus pe o măsuţă maurescă. În el călătorii înscriu numele lor, precum şi diversele lor impresii. Iată câteva din ele:
,,Dacă Halimaua pomeneşte de somptuozitatea festinelor orientale, noi declarăm că am aflat acea somptuozitate în locanta jupânului Solomon Nahon".
,,Dnul August B. recomandă mai cu deosebire adevăraţilor gastronomi oarecare ciorbă de pui, al cărei suvenir îi va fi totdeauna plăcut şi scump!"
,,Dnul Coquauz mărturiseşte că în această locantă nu a fost despoiat aşa precum spera să fie în casa unui adorator al viţelului de aur!"
-- ,,Dnii C. şi X. găsesc că juna servitoare, Clara, e grăsuţă, frumuşică, albă şi melancolică. Ea-i logodită cu un portughez refugiat la Tetuan, căci Clara e creştină. Cununia ei se află întârziată din cauza lipsei de 50 franci pentru completarea zestrei sale. Dnii C. şi X. o recomandă generozităţii călătorilor, mai cu seamă că ea posedă un glas foarte armonios şi cunoaşte multe cântece arabe, portugheze şi chiar ebraice..." Etc., etc., etc.
Această de pe urmă notiţă atrage atenţia noastră, şi fiindcă suntem cam osteniţi, ne decidem a lăsa pe a doua zi vizitarea oraşului şi a petrece seara la locantă. Soarele asfinţise, părăsind cerul în stăpânirea lunii. Jumătatea ogrăzii e pierdută în umbră şi jumătate acoperită de o palidă lumină. Familia lui Nahon, culcată pe rogojini, se bucură de răcoarea nopţii în faţă cu galeria noastră. Oraşul pare adormit, nici o lătrare de câine şi nici un ţipăt de om nu se aude în vecinătate sau în depărtare. Deci gentila Clara, rugată de noi, îşi aduce o ghiumbre, se pune pe un covor în galerie şi ne încântă până la miezul nopţii cu glasul ei melodios...
7 octombrie. -- Logodnicul Clarei se numeşte don Pedro Camoens y Guypuscoa şi pretinde că se coboară din familia marelui poet al Portugaliei, nemuritorul autor al Luziadelor. Genealogia lui poate să fie cam problematică, dar ceea ce este necontestabil e că don Pedro s-a coborât din înălţimea familiei sale până la Presidio de la Ceuta unde a fost închis timp de doi ani şi de unde a scăpat cu cinci alţi nobili cabaleros, ucigaşi de meserie. Viaţa lui e un adevărat roman, o odisee plină de întâmplări extraordinare, de pericole, de lupte şi de mizerii, şi însă el nu are mai mult de 30 de ani!... Oacheş, de o fizionomie energică, bine proporţionat, ager la minte, meşter la vorbă, lui nu i-a fost greu de a captiva inima Clarei, şi Clara, orfană din copilărie, sătulă a trăi printre evrei, s-a grăbit să-i dea toată dragostea ei. În sperare de a deveni dona Camoens y Guypuscoa.
Cununia lor se va celebra în curând şi poate că din această însoţire vor răsări mlădiţe mai demne de numele ce vor moşteni.
Don Pedro ne propune să fie ciceronul nostru în oraşul Tetuan; noi îl acceptăm cu mulţumire, deşi suntem informaţi prin Solomon Nahon că el ar avea pe cuget moartea unui vameş din Cadix, care cercase a contraria obiceiurile sale de contrabandist. Însă asemene crime nu sunt considerate ca fapte infamante în fericitele ţări ale Portugaliei şi ale Spaniei, şi încă mai puţin pe ţărmurile Africii.
Don Pedro apare în ochii noştri ca o victimă interesantă a soartei, şi numele ce-l poartă îl acoperă de un prestigiu care pledează puternic în favoarea lui.
Astfel păzitorul palatului Alhambra din Grenada este un condamnat pe viaţă la muncile publice!... iarăşi o victimă a asprimii legilor!... însă opinia publică l-a disculpat de mult, căci el n-a ucis decât un simplu gendarm! Consideraţia de care se bucură acest asasin l-a ridicat la postul onorabil de păzitor al Alhambrei. El conduce pe vizitator printre minunile acestui palat feeric, şi, graţie amabilităţii lui, fiecare străin poate să dezlipească din perete câte o placă de făianţă vopsită şi să comită astfel un act de vandalism pentru cinci franci.
Deci, întovărăşiţi de don Pedro, mergem să îndeplinim datoria noastră de turişti. Dintâi începem cu foburgul evreiesc traversat de străzi pavate şi drepte, însă foarte gunoioase. Casele sunt cu două rânduri, judecându-le după înălţimea pereţilor, dar faţadele lor sau, mai bine zicând, dosurile lor (căci ele par că întorc dosul la străzi) nu arată decât ziduri goale, văruite şi sluţite prin ferestruici cu gratii de fier. Pe laturile lor se deschid nişte bizunii strâmte şi întunecoase, sub nume de dughene, iar pe deasupra, din distanţă în distanţă, se văd suspendate în văzduh arcade de piatră pentru întărirea pereţilor. Peste 4 000 de evrei locuiesc şi se plodesc în acest ghetto, dominaţi zi şi noapte de groaza arabilor, umiliţi sub dispreţul lor şi deznaturaţi prin superstiţiile ridicole ale unui fanatism secular. Ei sunt toleraţi numai ziua să circuleze afară din furnicarul lor; iar cum asfinţeşte soarele, sărmanii! sunt închişi ca nişte vite în ocol. Un arab, ce poartă numele de Ihâd-Capu-Başa, se aţine pe pragul ghettoului, şi la un semnal dat prin o descărcătură de tun, el întoarce cheia în broască... Evreimea-i întemniţată până a doua zi!
Partea oraşului ce aparţine arabilor se compune de străzi înguste, încâlcite şi tot aşa de neîngrijite ca şi acele din ghetto.
Poporimea însă, în număr de 10 000, are o înfăţişare mai puţin sălbatică decât acea din Tanger; căci Tetuanul e mai mare, mai industrial şi mai comercial. În el se fabrică arme scumpe, mătăsării, obiecte de piele galbenă şi roşie, cunoscută în Europa sub numele de marochin, cusuturi măiestre de fir pe catifea, mozaicuri de farfurie, lăzi de lemn zugrăvite, etajere cu colonete subţiri, destul de artistic lucrate, pălării mari de paie pentru arabii dinăuntrul Africii... etc. Prin urmare, bazarul e plin de mărfuri variate şi are cu ce să îndestuleze curiozitatea vizitatorilor.
Angel e încântat! el ar vrea să cumpere tot bazarul; şi în adevăr îşi goleşte punga pe tapeturi, pe babuşi, pe iatagane, pe narghilele arabe, pe teasuri de aramă cizelate cu arabescuri minunate... formând astfel un teanc colosal pe umerii lui don Pedro... Însă obiectul care îl transportă de bucurie este o mână mică de fildeş, cu unghiile fine şi aninată de o vargă de abanos. Acest obiect de artă, sculptat cu multă măiestrie, are o menire stranie, dar cu totul orientală, şi Angel speră că va obţine mare succes în Londra...
Arabii îl întrebuinţează pentru ca să-şi scarpine spinarea!
După bazar, curiozităţile cele mai importante sunt paşa şi Kasba, saraiul lui. Don Pedro ne duce prin un soi de labirint de hudiţe şi ne dă de ştire că toţi străinii sunt obligaţi de a se prezenta şi a se închina dinaintea paşei... Bucuros! Angel şi eu suntem nerăbdători de a vedea faţa lui Hagi-Ahmet-el-Hedet, favoritul sultanului de Maroc, acestui puternic subtiran, care face a tremura necontenit 15 000 de oameni, locuitorii Tetuanului.
Sosim în curând la o casă mare fără ferestre şi cu totul lipsită de orice aparenţă de palat. Poarta ei se deschide sub o boltă mobilată cu laiţe de piatră, în faţă cu o bizunie misterioasă de zaraf, ce se tupilă peste drum ca un cuib de fiară pânditoare. Câţiva soldaţi, purtând pe cap fesuri nalte şi în mână nevre groase de bou, stau lungiţi pe rogojini de-a lungul pereţilor Kasbei!
Don Pedro, văzând mirarea noastră, ne dă următoarele explicări: fiecare împricinat din Tetuan sau de primprejur se găseşte expus într-o paranteză formată pe de o parte de ghearele zarafului şi pe cealaltă parte de gârbacele soldaţilor. El e ţinut a se prezenta paşei cu mâna plină; prin urmare, trebuie mai întâi să treacă prin bizunia lui Ben-Aali, bancherul autorităţii; căci la caz contrar e sigur de a simţi nevrele sale puse în contact cu acele de bou...
Iată cum se aplică dreptatea în oraşele imperiului Marocului.
Metodul e simplu, franc, productiv; el ar putea fi adoptat şi aiure!
Astăzi e tocmai zi de târg pentru paşa, după expresia pitorească a lui don Pedro; adică astăzi favoritul sultanului ţine taraba dreptăţii deschisă!... şi în adevăr găsim pe Hagi-Ahmet-el-Hedet tronând sub bolta porţii saraiului. El şade turceşte pe o laiţă, cu mâna stângă jucând metanii şi cu dreapta scărpinându-şi tălpile goale...
Lângă dânsul stă ghemuit un bătrân ce scrie teşcherele pe genunchi, după maniera orientală, şi mai departe se ţine drept un negru colosal, buzat, cu ochi albi şi cu sabia în mână.
Hagi-Ahmet-el-Hedet pare a avea peste 50 de ani. Smolit, zbârcit şi gârbovit, el se bucură de o asemănare perfectă cu lăieşii din Moldova; iar când grăieşte în limba lui, el imitează în perfecţie lătratul unui şacal. Noi ne închinăm lui, deşi în gândul meu îl tratez de cioroi, şi el, zâmbind graţios cu o rânjire de hienă, ne întreabă spanioleşte: ce căutăm în Africa?
Don Pedro răspunde pentru noi că suntem nobili englezi care am venit la Tetuan în primblare.
-- În primblare? fără nici o afacere de negoţ? replică paşa, ţintind asupra noastră nişte ochi mărunţi, dar vicleni.
-- Fără! zice don Pedro.
Paşa, cuprins de mirare, scoate pe gât o exclamare răsucită, se întoarce către bătrânul de alături şi îi spune câteva cuvinte clănţănitoare. Chetibul ne priveşte puţin cu dispreţ, ridică din umeri şi se apucă de scris teşcherele. Apoi Hagi-Ahmet-el-Hedet întreabă dacă ducem lipsă de apă în ţara noastră.
-- Din contra, răspunde ciceronul, acolo sunt râuri mari, pâraie vii, fântâni, cişmele şi vin mult.
-- La Allah! ei au apă la dânşii, apă cu îndestulare, şi ei vin la noi, în ţara setei! Mari nebuni!