-- Ce ai primit?

-- Scrisoarea ta... Iat-o!

Iau răvaşul şi constat c[...]ntocmai acel încredinţat căpitanului Langlois. Mirarea mea nu se poate exprima.

-- Dar cum s-a întâmplat de ţi-a căzut la mână această scrisoare fără adresă, în fundul lumii?

-- Iată cum! răspunde Alk... aşezându-se pe canapea: După multe alergări prin Statele Unite, ajunsesem la Filadelfia şi în timp de şase săptămâni mă duceam în toate zilele la poştă ca să caut scrisori, deşi nu aşteptam nimic; c[...]n străinătate dorul de a primi veşti de acasă devine o monomanie. În toate zilele mă întâlneam dinaintea biroului cu un necunoscut care, ca şi mine, căuta în zădar răvaşe din Europa. Decepţia noastră comună fu un motiv natural de a face cunoştinţă împreună şi de a ne plânge de neglijenţa amicilor noştri.

-- De unde aştepţi d-ta scrisori?... mă întreabă într-o zi acest străin, ieşind cu mine de la poştă.

-- De la Moldova, îi răspund.

-- Cum? replică el, oprindu-se în loc. Eşti român?

-- Dar, domnule.

-- Nu cumva te numeşti Eugenie Alk...?

-- Tocmai.

-- Iată dar o scrisoare pentru d-ta! Şi zicând aceste cuvinte, dnul Langlois scoate din portofoliu şi-mi dă răvaşul tău... Era să cad în mijlocul străzii ameţit, ca de dambla!...

Angel, nevrând să rămâie în urmă de mine cu anecdotele extraordinare, îmi nareaz[...]ntâmplare foarte bizară a unui curier trimis din Englitera în India. Eu cerc a-l întrece prin un roman închipuit, el îşi frământă mintea ca să iscodească o minciună gogonată, şi astfel o ducem, atât în cameră, cât şi pe stradă, într-un şir neîntrerupt de poveşti.

Spre seară don Pedro y Guypuscoa vine de ne propune ca să asistăm la un bal de nuntă evreiască. Ne pogorâm şi vedem strada plină de lume. O mulţime de evrei, bărbaţi, femei şi copii, cu lumânări aprinse în mână, trec în procesie, precedaţi de o orchestră; dar ce orchestră!... o vioară, două tobe mici în formă de căuşe, acoperite cu piele de măgar, şi mai multe dairele vopsite în verde.

Muzicanţii produc o cacofonie sălbatică, evreii cântă un soi de psalmodie trăgănată, copiii sar ţipând sau se dau de-a roata, şi vreo trei femei, înarmate cu badanale, merg de văruiesc pragurile tuturor caselor din stradă, precum şi pereţii casei unde s-a făcut nunta cu o zi mai înainte. În fine toţi intră şi se ticsesc într-o cameră, şi balul începe:

Din grupul nevestelor se detaşează pe rând câte una, vine în mijlocul spectatorilor şi, întorcându-se în loc, se răţoieşte, se şoldeşte, îşi frânge şalele, ridică braţele în sus şi dă ochii peste cap; pe urmă se retrage obosită, lăsând rândul alteia, care o imitează cu aceeaşi lipsă de graţie.

Iar în vreme ce dănţuitoarele se zbuciumă astfel, invitaţii se apropie de ele, se fac a aduna bani în perii lor şi aruncă câte o monedă de aramă într-un talger. Ni se spune că această colectă e destinată muzicanţilor şi aşa trebuie să fie; căci harhalaia lor cacofonică creşte treptat In proporţie cu colecta. După danţ se aduce o masa cu tablale pline de nuci uscate, de turte azămii şi de dulceţuri de harbuz. Toţi gustă din ele şi beau câte un păhăruţ de rachiu în fericirea şi plodirea tinerilor căsătoriţi. [...]

Nemaiavând a petrece decât o noapte în Tetuan, Angel se pune a studia arii arabe şi a le executa pe cornet; iar eu mă ocup de coordonarea unui mic vocabular romano-marocan. Acest rod ştiinţific al voiajului meu pe ţărmurile septentrionale din Africa îl dedic compatrioţilor mei, având deplina convingere că ei nu-şi vor bate capul cu dânsul.

Însă unele cuvinte din el, le supun spiritului investigator, critic şi analitic al sapienţilor filologi, etimologişti şi lingvistici, care negreşit se vor servi de ele, pentru ca să probeze că arabii marocani se trag din strămoşii noştri romani, de exemplu:

• Lella, sinonim de lelea română, precum Nena-Saďb din India a fost Nenea Saďb.

• Ard, pământ, aşa numit pentru că arde focul vulcanic în sânul lui.

• Phar, marea. -- Ce este oceanul decât un vas imens, un pahar plin de saramură?

• Ras, capul. -- Arabii îşi rad capul; ergo: fiecare poartă pe umeri un cap-ras.

• Fum, gura. -- Arabii fumează necontenit, gura lor e numai fum.

• Nif, nas. -- Cuvânt de origine latină, din care francezii au format verbul renifler, adică a trage pe nas.

• Enuar, floare. -- Sub clima Africii plantele înfloresc în luna enuar, ienuar, ianuar. Numele florii caracterizează timpul înfloririi.

• Lira, flaut. -- Cuvânt latinisim!

• Ihâd; jidov. -- adică e hâd, urâcios etc.

• M'buz, sărutat. -- Lipire de buze, îmbuzare... Arabii sărută mult mai etimologic decât noi românii etc., etc.

9 octombrie. -- Pe la 10 ore, don Pedro ne aduce doi cai frumoşi, care umplu cartierul de nechezuri şi de tropote de copite pe pavea... Ne luăm adio de la familia lui Salomon Nahon şi lăsăm pe gentila Clara fericită de completarea zestrei sale. Angel scrie numele noastre pe albumul locantei şi adaugă un distih în versuri englezeşti, pe care eu le traduc alăture în limba română:

Am văzut în Tetuan

Un hagiu despot, ţigan,

Patru capete tăiate

Şi gârbace pentru spate!...

Deci în grabă, fug de el,

Subsemnatul, eu, Angel!

Ieşind din oraş, apucăm pe un şes nisipos, mărginit în stânga de colnice acoperite cu livezi şi cu tufe de cactuşi colosali, iar în dreapta, apărat de munţii Beni-hasan, munţi de formă bizară şi înveliţi cu păduri. În faţa noastră sticleşte la soare marea albastră şi lină, ca un lac de smarald lichid. Ea ne atrage cu farmecul ei misterios... O fugă de cal, şi iată-ne la vamă, adică la o hardughie ruinată şi înghesuită de cai, de măgari [...] şi de alte multe lighioi.

Această companie puţin sociabilă ne obligă a căuta un refugiu sub un copac, pe malul unui râu ce curge aproape, râul Uad Marţin, ca să aşteptăm barca ce ne va duce la feluca lui Spadacelli.

Dincolo de apă stau culcate pe genunchi vro zece cămile, rumegând în linişte; mai departe, trec în zbor un cârd de păsări de mare, ce se întorc de la pescuit şi se duc să se odihnească în cuiburile lor. Un vultur colosal se roteşte deasupra noastră, la o înălţime unde apare de-abia cât un porumbel. Peştii se alungă pe sub mal şi prin mişcările lor ne fac a uita că aşteptăm de mai multe ore.

În fine, barca soseşte, ne suim în ea şi, aruncând o ultimă privire asupra panoramei de primprejurul nostru, observând că de aici oraşul Tetuan are aspectul unui şioi de ziduri albe, ce s-ar pogorî între două dealuri, începem a luneca pe nesimţite în cursul apei.

Râul Uad-Marţin ne duce lin până la vărsătura lui în mare, şi marea ne primeşte cu blândeţe.

Un orizont larg şi limpede se deschide în calea noastră; pare că răsuflăm mai uşor, cu cât ne depărtăm de ţărmurile barbare ale Africii... Zece lovituri bune de vâsle şi abordăm feluca, adică o mică corăbioară ce nu are decât un catarg. Iată-ne acum pe pod, în prezenţa căpitanului Spadacelli şi a tovarăşilor lui, care ne primesc fără nici o demonstrare de mulţumire, dar ce ne surprinde mult este că regăsim acolo pe evreul cel cu muc de curcan pe nas şi pe juna evreică frumoasă, care făcuseră voiajul cu noi de la Tarifa până la Tanger. Ei se cununaseră la Tetuan şi se duceau acum să se aşeze la Algesiras, în faţă cu Gibraltarul. Feluca era închiriată de dânşii, prin urmaj, înghesuită de boccelele lor cu zestre, mărfuri şi obiecte de menaj, până şi cuşti pline de găini.

Angel se bucură mult reîntâlnind pe graţioasa Rahila şi devine pe loc cavalerul ei servant. El îi promite să o scoată înot până la marginea Spaniei, dacă ar face naufragiu feluca lui Spadacelli; însă adaugă că pe bărbatul ei l-ar lăsa bucuros în seama peştilor amatori de carne cuşer. Rahila se roşeşte puţin, dar în fine râde şi pare că nu descuviinţează simţirea egoistă a lui Angel. Cât pentru jupânul Manas, gelozia lui de însurăţel e înăduşită prin grija ce-l domină în privirea boccelelor.

Pe la asfinţitul soarelui feluca întinde două pânze triunghiulare, ca o pasăre care-şi deschide aripile şi se îndreaptă de-a lungul malurilor spre Capul Negru. Vântul suflă destul de tare şi-i dă o mişcare destul de rapidă. Ea trece alăture cu un fort vechi, rotund, şi se apropie de Insula Porumbilor. Mii de hulubi şi-au ales domiciliul pe această stâncă îngustă şi nelocuită, însă ades vizitată de ofiţerii garnizoanei din Gibraltar, care iubesc vânatul... În faţă cu Capul Negru, vântul cade, iar feluca se leagănă molatic între fosforescenţa mării şi fosforescenţa stelelor. Luna răsare pe creştetul munţilor Africii, întocmai ca un monolit înfocat şi azvârlit în văzduh de un vulcan. Noaptea e lină, caldă, poetică şi îndemnătoare de visuri plăcute. Toţi pasagerii stau pe pod, unii fumând, alţii cântând încet, alţii şoptind, fiecare alegându-şi tovarăşul sau tovarăşii săi: căpitanul Spadacelli cu oamenii lui lângă cârmă, Angel cu Rahila în capătul felucii, iar jupânul Manas cu boccelele lui aproape de catarg. Din timp în timp ţipete de păsări legănate pe valuri surprind auzul şi deşteaptă cotcodăcitul găinilor din cuşti.

Din distanţă în distanţă, pe maluri, clipeşte câte-o lumină misterioasă. Una din ele arată stânca de care s-a zdrobit o corabie franceză în săptămâna trecută; iar celelalte sunt focuri împrejurul cărora se aţin la pândă arabi care trăiesc din prada vaselor naufragiate.

Dincolo de Capul Negru vântul se stârneşte din nou, însă astă dată cu furie; răcoarea nopţii devine pătrunzătoare, luna se ascunde după un nour lung, marea se încreţeşte şi feluca saltă ca o strecheată, luând direcţia spre oraşul Ceuta, ce apare ca o fantasmă prin întuneric. Pasagerii se ghemuiesc de-a lungul podului, Spadacelli şi marinarii lui aleargă, răcnesc, se înjură în toate dialectele neolatine, sub pretext de a schimba poziţia pânzelor, găinile ţipă, ca şi când le-ar fi apucat istericale, iar jupânul Manas se vaietă de stomac, fără a se preocupa de soarta Rahilei... şi a lui Angel. Amândoi au dispărut!... Unde?... Căzut-au în mare?...

Eu mă pogor sub pod şi mă întind pe o pătură de bob uscat, care, urmând plecările felucii, curge ca o apă şi se grămădeşte când pe-o lature, când pe cealaltă a corăbioarei, strămutând cu ele teancurile de mărfuri ale jupânului Manas. La lumina unei mici lămpi mă afund în visuri, reamintind diversele incidente ale primblării mele pe litoralul Marocului, apoi gândirea mea zboară la Moldova, în mijlocul persoanelor legate de mine cu tainicele lanţuri ale iubirii.

Legănarea felucii mă aduce pe nesimţite într-o somnolenţă uşoară, prin care aud două glasuri şoptind în taină. Unul zicea:

-- Cum gândeşti, Antonio?... Manas e bogat?