Pregiur suflet, de mă stânge. Precum vez că pre cărare

Mi-au tins lațuri de pierzare, Și pre căi îm sunt supuse

De la pizmașii miei curse. Din direapta caut și-n stânga,

Și nu-i să-m potoală tânga. A fugi nu poci departe,

Nime nu-i să-m țâie parte. Bietul suflet mi să trece,

Că n-am cine să mă cerce. Am strigat cu rugăminte

Cătră tine, Doamne svinte, Ș-am grăit că tu-m ești vântă,

De-m ești sorț și parte svântă În țara cea fără greață,

Unde petrec cei în viață. Și să-m socotești de rugă

În pedeapsă ce sunt lungă, De pizmaș ce mă gonește,

Și vin de mă izbăvește. Că pizmașii să-nvitează

Bietul suflet să mi-l piarză. Ce să-l scoț, Dumnezău svinte,

Den tunerecuri cumplite, Ca să spui svântul tău nume

Tuturor ce sunt în lume. C-abia direpții m-așteaptă

Pănă când îm vei da plată.

PSALMUL 142

Să mi-asculț făgada, Doamne svinte, Și să-mi socotești de rugăminte. Adevara ta și dereptatea Să-m potoală toată greutatea. Și cu șerbul tău să nu-ntri-n piră Prin greșele ce mi să-nglotiră. Nime cine-i viu să nu cuteze Denainte-ț să să-nderepteze. Pizmașul mieu, Doamne, ocolește După bietu-mi suflet de gonește, Și viața mea o calcă cu pravul Și cu țărna, precum i-i năravul, De mă bagă-n peșteră adâncă Cu șederea și-n gauri de stâncă. Prin tunerec uitat șez ca mortul, De mi-am mâhnit sufletul cu totul. Și mi-i tristă inema-ntru mine, Țâind minte de zâle bătrâne. Din lucruri ce-ai făcut minunate Ț-am cugetat a ta bunătate, Rădicându-m mânule mișele Cătră tine, să-m ierț de greșele. Că mi-i sufletul săc ca o țară Ne-având apă într-ă ei hotară. De sârg să mi-auz, Dumnezău svinte, Din suflet săc mișea rugăminte. Nu-ț ascunde luminata față Despre mine, supărat de greață, Să nu mă pogor în putregiune, Ce să-m trimiț, Doamne, iertăciune. Cu milă-mpreună demineață Veste bună să-m dai fără greață, Că spre tine, Doamne, am nedejde Să mă scoț de greu și de primejde. Și mi-arată calea cea direaptă, Că sufletul mieu, Doamne, te-aștaptă Să mă scoț cu mâna ta cea svântă Din pizmașii miei ce mă-nspământă.

Năzuiescu-ț, Doamne, de mă-nvață

A nu face lucruri ce ți-i greață,

Că tu, Doamne, îm ești Dumnezăul

Carele mă scoț de la tot răul. Și duhul tău cel bun mă va duce La pământul cel dirept și dulce.

Pentru vestea svântului tău nume, Să-m dai viață direaptă pre lume. Și sufletul cu svânta ta milă Să-mi izbăvești de greu și de sâlă. Carii deșert îm fac supărare Să le sloboz asupră pierzare, Că eu îț sunt slugă de mainte Cu sufletul mieu, Dumnezău svinte.

PSALMUL 143

Bună cuvântare îț voi zâce S-aibi, Dumnezău svinte, cu ferice, Că mi-ai datu-mi mânulor la luptă ’Nvățătură spre vârtute multă. Degetelor mi-ai datu-mi pre armă, De-s la război ager fără samă.

Și la grije m-ești razăm și vântă Cu pavăța ta, Doamne, cea svântă, De-ai supusu-mi oamenii supt mine Prin nedejde ce-am, Doamne, spre tine. Dară omul ce este pre lume, De ț-ai spusu-ț lui svântul tău nume, Băgându-l în samă de de-a hirea Fiiul de om ce-i trece mărirea? Că omul, cât de de-a hirea-n țară, Zâlele-i trec ca o umbră rară. Ce te pogori din ceri cu oști multe, De te-atinge de vârvuri de munte, Să s-aprinză să le margă para, Să lățască fum pre toată țara. Să dai groază cu fulgere-n oaste, Să-i săgeț cu trăsnete din coaste. De deasupra să-ț slobozăști mâna, Pre pizmașii să-i mesteci cu tina. Și să mă scoț, Doamne, din tot toiul Și de ape ce vin cu pohoiul, Și de ceia ce mă-nstreinează, De-ș pun mâna cu rău să mă piarză, Carii grăiesc cu gură deșartă Și li-i strâmbă mâna cea direaptă. Cântec nou îț voi zâce-n năroade, În psăltire, Doamne,-n zece coarde, De izbândă ce dai s-aibă craiul, De-l izbăvești și-i delúngez traiul.

Pre David, ce-ț este a ta slugă, De nu laș cu spata să-l agiungă, Izbăvește și mă ia de mână De la fiii a limbă streină, Ce li-i gura-n voroavă deșartă Și li-i strâmbă mâna cea direaptă, Ce li-s feții ca nește mlădiță Ultuită, de dau cuviință, Și fetele le sunt cu podoabă, Ca beserica la zî de hoarbă, Și lăzâle le sunt îndesate, De izbucnesc dentr-unele-ntr-alte. Oile lor le sunt plodicioase, Cu prăsâlă ieșind și lânoase, Boii le sunt graș ca nește tauri, Ocoalele-ntregi, fără de gauri. În ulițele lor nu văz tângă, Nice este-ntr-înș nime să plângă. Acestora oameni le vor zâce Că să țâne de dânșii ferice, Iară mai ferice-i de tot omul Ce le este lor Dumnezău Domnul.

PSALMUL 144

Înălța-te-voi, Doamne-mpărate, Binecuvântând de bunătate Blagoslovit și svântul tău nume, Ce-i cu vecii cinstit preste lume. ’N toate zâle îț voi ura bine, ’N veci pre nume fălind, cum să vine. Lăudatu-i Dumnezău și mare, Și mărirea-i trece de hotare. Lucrurile tale-s lăudate ’N rod de rod, că sunt cu bunătate, Și-ț povestesc toț de svânta sâlă Ce-ai arătat preste toț cu milă. Vor grăi cu mare cuviință De slava ta, spuind cu credință, Minuni și ciudese vor răspunde, Lucruri înspăimate n-or ascunde, Ce-n tot locul vor face la știre De vestita ta, Doamne, mărire. Binele tău cel mult țâind minte, L-or izbucni din rost, Doamne svinte, Și cu a ta svântă dereptate Țî să vor bucura-n bunătate. Înduratu-i și milostiv Domnul, Că rabdă-ndelung pentru tot omul. Bunu-i Domnul și milos, și dulce Spre tot lucrul său ce-au fapt de-atunce. Să-ț mărturisască denainte Lucrurile tale, Doamne svinte, Și svinții tăi să te fericească În slava ta în cea-mpărătească, Răspunzând de svânta ta putere Preste lume, fără de tăcere. Fiii omenești toț să-nțăleagă De sâla ta, Doamne, de cea largă, Și de slava ta cea-mpărătească ’N cuviință să să povestească.

Crăia ta este, Doamne svinte, În toț veci crăie de mainte, Și domnia ț-este domnitoare În tot rod de rod de-i stătătoare. Cuvintele tale-s credincioase, Lucrurile îț sunt cuvioase, Că tu, Doamne, sprejinești cu tine Pre cei căzuț, să nu să dărâme. Și tu rădici, să nu să-mpresoare, Pre cei surpaț, de-i pui pre picioare. Ochii caùtă tuturor la tine, Și tu le dai hrană, cum să vine, Deșchizându-ț a ta svântă mână, Și saturi pre toț cu voaie plină. Că ești dirept, Doamne,-ntr-a ta cale Și cuvios în faptele tale. Aproape ești, Doamne, cui te strigă Cu adevăr la greu și la tângă.

Carii ț-au de teamă, li-i pre voaie,

Că le asculț ruga la nevoaie.

Și tu, Doamne, pre cei cu priință,

Ce te iubăsc, le faci socotință, Iară pre păcătoș îi vei șterge Și-i1 pierde pre cei fără de lege. Lauda ta, Doamne, o voi zâce Cu rostul mieu în mare ferice, Și tot omul să-ț blagoslovască Svântul nume-n veci ce-a să trăiască.

1 Și îi vei.

PSALMUL 145

Lăuda-voi pre Domnul în viață, În tot custul mieu, fără de greață, Și voi cânta lăudând pre Domnul Dumnezăul mieu cătră tot omul. Nu vă puneț nedejdea pre craiul, Pre hiiul de om ce nu-i stă traiul, Nice la greu poate să agiute, La primejde și la război iute. Că sufletul lui încă s-a trece Și s-a-ntoarce-n pământul său rece, Și la zua ceea îș va pierde Mintea toată ș-averea-n ce crede. Ferice va fi preste tot locul Cine-ș pune pre Domnul nărocul, Pre Dumnezău ce-au făcut pământul Și ceriul, și marea cu cuvântul, Și toate ce-ntr-însele să mișcă, Domnul ce le-au făcut din nemică, Ce-ș țâne-ntreg toată adevara Și giudețul în veci, de ști țara. Celor asupriț de strâmbătate Le face giudeț și dereptate, Și flămânzâlor trimite hrană, Și golilor veșminte pre iarnă. Domnul ce sloboade din obede Și orbului dă minte de vede, Și pre cei căzuț îi sprejinește, Iară pre cei direpț îi iubește.

Și ferește pre cine-i nemernic, Pre văduvă, sărac și cucernic. Iară pre păcătoșii cu totul Îi va pierde Domnul din tot locul. Și preste veci va-mpărățî Domnul De pre muntele său svânt, Sionul, Preste rod de rudă să trăiască În cinstea sa cea dumnezăiască.

PSALMUL 146

Lăudațî-l cu cântec pre Domnul,