A fost odată că niciodată că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit... A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe lîngă palaturile lor o grădină foarte frumoasă. Şi atât de drag îi era florile acestui împărat, încît însuşi cu multă tragere de inima le plivea şi îngrijea de grădină. În fundul acestei grădini crescuse un măr cu totul şi cu totul de aur. Împăratul nu mai putea de bucurie că în grădina sa se afla un aşa pom cum nu se găsea în toată lumea. Se tot întorcea pe lînga dînsul şi se tot uita pe de toate părţile la el, de i se scurgeau ochii. Cînd, într-o zi, văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutura florile şi roadele se arată: apoi spre seară da în pîrguială. Îi zîmbea mustaţa împăratului şi îi lăsa gura apă, cînd se gîndea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise pîna atunci.

A doua zi nu se luminase bine de ziuă, şi împăratul era în grădina ca să vaza merele cele aurite şi să-şi împace nesațiul ce avea de a se uita la dînsele. Dară rămase ca ieșit din minți, cînd, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăiri. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăși.

Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulțumi a aștepta pîna a doua zi. În ziua următoare, ia merele de unde nu-s. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci paznicilor să se uite să prinză pe hoţi. Dară aşi! unde e pomana!

Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creștea şi seara da în pîrg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci şi le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele îşi bătea Joc şi de împăratul şi de toţi paznicii lui. Acest împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pîrga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întrista pîna într-atîta încît pe aici, pe aci era sa se scoboare din scaunul împărăţiei şi să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoţ.

Fiii acestui împărat, păsă-mi-te că-i simţiră gîndul căci veniră înaintea lui şi-l rugară să-i lase a pîndi şi ei. Mare fu bucuria împăratului cînd auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mîna pe hoţ. Le dete, deci, voie, şi ei se puseră pe lucru. Pîndi în ziua dintîi fiul cel mare; dară păţi ruşinea ce păţise şi ceilalţi pîndari din naintea lui.

A doua zi pîndi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos.

Ei spuseră că pîna la miezul nopţii o duc cum o duc, dară că după aceea nu se pot ţine pe picioare de piroteala ce-i apuca şi cad într-un somn adînc, şi nu mai ştiu nimic.

Fiul cel mai mic asculta şi tăcea. Apoi, după ce sfîrşi de spus, fraţii cei mai mari ce li se întîmplase, se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pîndească şi el. Cît de trist era tată-sau pentru ca nu se găsea nici un voinic care să-i prinză pe hoţii merelor, rîse cînd îl auzi. Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pînda.

Cum veni seara, îşi luă tolba cu săgeţile, arcul şi paloşul, şi se duse în gradină, îşi alese un loc singuratic şi depărtat de orice pom şi de ziduri, astfel ca să n-aibă de ce se rezema. Se hotărî a sta în picioare pe un trunchi de pom tăiat, astfel încît, cînd i-ar veni somn şi ar moţăi, să cază jos şi să se deştepte. Aşa făcu, şi după ce căzu de vro doua ori, i se sperie somnul şi rămase treaz şi nebîntuit de piroteala.

Cînd, colea despre ziua, cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit ca de un stol de paseri că se apropie.

Trase cu urechea şi simţi că cineva jumuleşte pomul de mere. Scoase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi, trac! trase o săgeată şi nu se făcu nici o mişcare. Trac! mai trase una şi iarăşi nimic. Cînd trase cu a treia, fîlfîitul se auzi din nou şi el pricepu că stolul de păsări trebuie sa fi zburat. Se apropia de mărul de aur şi văzu ca hoţul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dară tot mai rămăsese. Stînd el acolo, i se păru că vede lucind ceva pe jos. Se plecă şi ridică acel ceva ce lucea. Cînd, ce să vezi d-ta? două pene cu totul şi cu totul de aur.

Cum se făcu de ziua, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur, şi cu penele la căciula se duse de le înfăţişă tatălui său.

Împăratul, văzînd merele, mai-mai era să-şi iasă din minţi, de bucurie; dară îşi ţinu firea. Puse de striga prin toata cetatea că fiul sau cel mic a izbutit să aducă mere şi să afle că hoţul este o pasăre.

Făt-Frumos zise tatălui său să-i dea voie acum să caute şi pe hoţ. Tatăl său nu mai voia să ştie de hoţ, deoarece i-a ajutat Dumnezeu să vază merele cele atît de mult dorite.

Dară fiul cel mic al împăratului nu se lăsa numai pe aceea, ci stărui pînă ce împăratul îi dete voie să meargă a căuta şi pe hoţ. Se găti de drum; iară cînd fu a pleca, îşi scoase penele cele de aur de la căciula şi le dete împărătesei muma lui, ca să le poarte ea pîna s-o întoarce el.

Luă haine de primeneală şi bani de cheltuială, îşi atîrnă tolba cu săgeţile la spate, paloşul la coapsa stîngă şi, cu arcul într-o mîna şi cu alta de gîtul credinciosului său, porni la drum. Şi aide, şi aide, merse cale lungă depărtată, pîna ce ajunse în pustietate. Aci făcu popas şi sfătuindu-se cu robul său cel credincios, găsi cu cale să apuce spre răsărit. Mai călătorind ei o bucata bună, ajunse la o pădure deasa şi stufoasă. Prin bungetul ăsta de pădure mergînd ei pe dibuitele, căci altfel era peste poate, zăriră în depărtare un lup groaznic de mare şi cu fruntea de aramă. Îndată se şi gătiră de apărare. Cînd fura aproape de lup de o bătaie de săgeată puse Făt-Frumos arcul la ochi.

Văzînd lupul una ca aceasta, strigă:

- Stai, Făt-Frumos, nu mă săgeta, că mult bine ţi-oi prinde vreodata.

Făt-Frumos îl asculta şi lăsă arcul în jos. Apropiindu-se lupul şi întrebîndu-l unde merge şi ce caută prin astfel de păduri nestrăbătute de picior de om, Făt-Frumos îi spuse toată întîmplarea cu merele din grădina tatălui său, şi că acum merge să caute pe hoţ.

Lupul îi spuse că hoţul era împăratul păsărilor. Că el cînd venea să fure merele, aduna păsările cele mai agere la zbor şi cu ele în stol venea de le culegea. Că acea pasăre se afla la împărăţia de la marginea acestei păduri. Îi mai spuse că toata megieşia se vaietă de furturile ce face ea poamelor de prin grădini, şi le arăta drumul cel mai apropiat şi mai lesnicios. Apoi, dîndu-i un merişor frumos la vedere, îi mai zise:

- Ţine, Făt-Frumos, acest merişor. Cînd vei avea trebuinţă de mine vreodata, să te uiţi la el, să gîndeşti la mine şi eu îndata voi fi acolo.

Făt-Frumos priimi merişorul şi-l băgă în sîn, apoi, luîndu-şi rămas bun, porni cu credinciosul său şi, străbătînd desişurile pădurei, ajunse la cetatea în care se afla acea pasăre.

Cerceta prin cetate şi se spuse că împăratul locului aceluia o ţine într-o colivie de aur în grădina sa.

Aceasta îi fu de ajuns a şti.

Dete cîteva tîrcoale curţii împărăteşti şi luă aminte la toate amănunţurile ce încongiură curtea. Cum se făcu seara, veni cu credinciosul său şi se pitulă la un colţ, aşteptînd acolo pînă se liniştiră toţi cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piua, Făt-Frumos se urca pe dînsul; d-aci pe coama zidului, şi sări în grădină. Cînd puse mîna pe colivie, o data ţipă pasărea şi, cît ai zice mei, se văzu încongiurat de o mulţime de paseri, cari mai mici, cari mai mari, ţipînd pre limba lor. Şi atîta larmă făcură, încît se deşteptară toţi slujitorii împărăteşti. Şi viind în grădină, găsiră pe Făt-Frumos cu colivia în mînă şi păsările dîndu-se la el să-l sfîşie, iară el apărîndu-se.

Puseră slujitorii mîna pe el şi-l duseră la împăratul, carele şi dînsul se sculase să vază ce se întîmplase.

Cum îl văzu împăratul, îl şi cunoscu; apoi prinse a-i zice:

- Îmi pare rău, Făt-Frumos, de aceasta întîmplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugăciuni, să-mi ceri pasărea, poate m-aş fi înduplecat ca să ţi-o dau de bunăvoia mea; dară acum, prins cu mîna în sac, cum se zice, după datinele noastre cu moarte trebuie să mori. Şi numele iţi va rămînea pîngărit cu ponosul de tîlhar.

- Aceasta pasăre, luminate împărate, răspunse Făt-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tătîne-meu în gradina sa, şi de aceea am venit să pui mîna pe hoţ.

- Poate sa fie adevărat ceea ce spui tu, Făt-Frumos, dară la noi, împotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujba însemnată făcută împărăţiei noastre te poate scăpa şi de ponos şi de moarte.

- Spune ce slujba sa-ţi fac şi mă voi încumete.

- De vei izbuti sa-mi aduci iapa cea sireapa ce este la curtea împăratului meu vecin, vei scăpa cu faţa curată, şi-ţi voi da pasărea cu colivia.

Făt-Frumos priimi. Şi chiar în acea zi şi plecă cu credinciosul său rob.

Ajungînd la curtea împăratului vecin, lua cunoştinţă de iapă şi de împrejmuirea curţii. Apoi, cum veni seara, se aşeză cu credinciosul lui la un colţ de curte, unde i se păru a fi un loc de pîrleaz.

El vazuse iapa cum o plimba doi slujitori, şi se minuna de frumuseţea ei. Ea era alba, avea căpăstrul aurit şi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele.

Pe la miez de noapte, cînd somnul este mai dulce, Făt-Frumos zise credinciosului sau de se puse piua, iară el se urca pe dînsul, apoi pe zid şi sări în curtea împăratului. Merse pe dibuitele şi în vîrful degetelor, pîna ce ajunse la grajd; şi, deschizînd uşa, puse mîna pe căpăstru şi trăgea iapa după dînsul. Cum ajunse iapa la uşa grajdului, unde nincheză o data de hăui văzduhul şi urla toata curtea şi palaturile. Îndată săriră toţi cu totul, puseră mîna pe Făt-Frumos şi-l duseră la împăratul, carele şi el se sculase. Acesta, cum văzu pe Făt-Frumos îl şi cunoscu.

Îl înfrunta pentru fapta cea mişeleasca ce era să săvîrşească, şi-i spuse că datinele ţărei sale dă morţii pe furi, şi că împotriva acelor datine el n-are nici o putere.

Făt-Frumos îi spuse drept toata şiretenia cu merele, cu pasarea şi cu cele ce îi zisese să facă împăratul, vecinul său.

Atunci împăratul îi zise:

- De vei putea, Făt-Frumos, să-mi aduci pe Zîna Crăiasă, poate că vei izbuti să scapi de moarte şi să-ţi rămîie numele nepătat.