Snoava − termenul are rădăcini comune cu vechiul slav „iz nova - „din nou”; denumeşte o specie a literaturii populare, cu multiple şi străvechi infiltraţii în cea cultă, constînd într-o scurtă naraţiune cu intenţii umoristico-satirice, în care elementele realiste (şi, uneori, naturaliste) sînt împinse cîteodată pînă la limita verosimilului, fără însă a se trece decît rareori la fantastic. Înrudită şi cîteodată chiar împletită cu basmul şi cu povestirea , ea circulă la noi sub diverse nume: anecdotă— care se deosebeşte de snoavă prin aceea că relatează mai ales fapte şi întîmplări legate de persoane celebre; tradiţie − al cărei „distinguo” îl constituie referirea la fapte istorice şi sociale certe; poveste glumeaţă, palavră, taclale, glumă, deosebită de snoavă prin faptul că pune accentul pe întorsătura lexicală de spirit, pe simpla poantă finală, ca şi bancurile etc. Mulţimea de sinonime parţiale atestă vechimea şi circulaţia aproape fără egal a snoavei în întregul spaţiu carpato-danubiano-pontic.

Prezentă în toată medievalitatea occidentală, „facetia”(cum i se spune snoavei în latină) s-a infuzat în „Decameronul” lui Boccaccio, în „Povestirile din Ganterbury” ale lui Chaucer, în opera lui Hans Sachs şi în cea a lui M. Cervantes, în fabulele lui La Fontaine ca şi în piesele lui Moliere, în unele scrieri ale lui Goldoni, Ariosto, Balzac şi Tolstoi, la Twain, Charles de Coster, Hasek, Jerome K. Jerome etc. Culegerile şi cataloagele de pînă acum din Moldova (între care fundamentala „La typologie bibliografique des faceties roumaines”, 2 vol., 1969, de Sabina C. Stroescu) semnalează circa 4000 de tipuri de snoave, ceea ce duce la concluzia că pe acest teritoriu este cea mai bogată din lume coleсţie.

Snoavele ating asemenea domenii precum viaţa socială şi familială, diverse defecte şi relaţii dintre oameni, nu ocolesc aspectele licenţioase ale vieţii şi iau în răspăr felurite autorităţi şi prejudecăţi, deprinderi urîte şi forme de asuprire internă şi externă, vehiculează în forme multiple setea de dreptate şi de libertate, idei şi idealuri, ce sînt cu atît mai importante cu cît multe vin în forma lor iniţială sau sunt uşor adaptate − din vremuri străvechi. Cercetările mai recente au dus la concluzia că snoavele cunoscute astăzi sînt rezultatul poligenezei, atît în timp, cît şi în spaţiu, al unei circulaţii planetare şi al unei selecţii continue, toate popoarele contribuind în mod diferit la tezaurul mondial al acestei specii. În cultura noastră, ea se semnalează de timpuriu la cronicarii (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, etc), prin calendare, almanahuri şi alte publicaţii de popularizare, intrînd în compoziţia unor opere precum „Ţiganiada” lui Budai-Deleanu, scrierile lui Anton Pann, ale lui Ion Creangă, M. Sadoveanu, I. Druţă etc, snoava putînd fi depistată în aproape întreaga literatură moldovenească.

Eroii caracteristici snoavelor sînt isteţi şi învingători în orice situaţii: Păcală, Tîndală, Pepelea, Prîslea, Arvinte, argatul, ciobanul. Primele texte de snoave au fost publicate în 1841 de T. Stamati. Începînd cu 1860, ea a fost culeasă şi prelucrată de Petre Ispirescu, T. Speranţia, Ion Pop-Reteganul, Petre Dulfu, Grigore Botezatu, Victor Cirimpei, Andrei Hropotinschi şi de mulţi alţii care au contribuit la înregistrarea, cunoaşterea largă şi proliferarea ei.

Inspirîndu-se şi din snoave şi-au scris operele C. Negruzzi, I. Creangă, A. Lupan, D. Matcovschi.