Frunză verde salbă moale,
Adus-a un nor în poale
Boala cea mai rea din boale!
Noru-n ţară s-a lăsat,
Peste oameni a plouat,
N-a plouat ploaie curată,
Dar cu ciumă-amestecată!
Unde-ajunge picătura,
Se închid ochii şi gura,
Ochii să nu mai privească,
Gura să nu mai grăiască!
Plină-i ţara, mult e plină
De scaieţi de mărăcină;
Unde-s tufe prin potici
Sunt morminte de voinici,
Unde-s tufele mai dese,
Morminte de jupânese,
Unde-s tufele mai rari,
Morminte de fete mari,
Unde-s tufele mai vii,
Tot morminte de copii.
Frunză verde porumbică
Stă voinicul la potică.
Ciuma rea îi iese-n cale,
Voinicul zice cu jale:
,,Na-ţi calul cu armele
Şi-mi lasă tu zilele."
Ea-i răspunde: ,,Dragul meu!
Cal şi arme nu voi eu,
Dar pe tine chiar te vreu".
Frunză verde garofiţă,
Trece-n câmp o copiliţă
Cum e crinul înflorit,
Cum e bună de iubit.
Baba Ciuma cea păgână
Mi-o apucă strâns de mână.
Copiliţa-i zice: ,,Ciumă!
Nu-mi fii ciumă şi-mi fii mumă! [2]
Na-ţi salba cu florile
Şi-mi lasă tu zilele."
Ea-i răspunde: ,,Drăguliţă!
Am o neagră sălbuliţă [3]
De cercat la gâtul tău,
Care nu te-a prinde rău."
Frunză verde toporaş,
Iat-un dulce copilaş
Care-alungă-un fluturaş.
Unu-aleargă, unul zboară:
Ciuma-i prinde şi-i omoară!
Frunză verde poamă acră,
Iată-o babă, iată-o soacră [4]
Cum o vede Ciuma-ndată
Dă la fugă spăimântată,
Culegând în calea ei
Pruncuşorii mititei,
Nevăstuice tinerele,
Copiliţe gingăşele,
Fecioraşi cu mintea crudă
Şi bărbaţi voinici la trudă.
Ducă-s-ar în pribegie!
Ducă-s-ar în cea pustie,
Îndărăt să nu mai vie!

[1] Ciuma a bântuit ţara în mai multe rânduri, pe timpul când hotarele ei dinspre Dunăre şi dinspre Bugeac erau expuse călcării duşmanilor. De la aşezarea carantinelor însă, ea a fost ferită de grozăviile acelei cumplite epidemii.

[2] Spaima răspândită în ţară de răutatea ciumei a născut mai multe legende şi proverbe. Cel mai caracteristic din toate este proverbul scos pe seama mamelor neomenoase şi care zice: Cutare e ciumă, nu e mumă. Asemene se zice de un om rău şi duşmănos că l-a fătat ciuma.

[3] Aluzie la petele acele negre lăsate de boala ciumei pe trupurile victimelor sale.

[4] Un proverb poporal sună în următorul chip:
Soacră, soacră
Poamă acră!
De te-ai coace cât te-ai coace,
Poamă dulce nu te-ai face.
Ideea satirică cuprinsă în aceste versuri e destul de aspră, însă imaginea ciumei spăimântându-se la vederea unei soacre şi fugind din ţară numai că a întâlnit-o, face a presupune că autorul necunoscut al legendei a avut multe daune din partea mamei nevestei lui.