Printre cei zece oameni din cantonul Unterwaldului, care era să întovărăşască pe Melhtal la Grutli în noaptea de 17 noiemvrie, se afla şi un tânăr dela Wolfanchiess numit Conrad de Baumgarten. El de curând se însurase din dragoste cu cea mai frumoasă fată din Alzellen, şi singur dorul de a-şi mântui ţara sa îl făcuse să intre în conjuraţie, căci era fericit.

Aşadar, nici vru să spuie tinerei sale neveste ce pricină îl depărta de ea.

Se făcu că are o treabă la satul Brunnen, şi la l6 seara, îi vesti că se duce de acasă pân a doua zi. Tânăra femeie îngălbeni.

— Ce ai, Roschen (Roza), zise Conrad, nu se poate un lucru atât de simplu să-ţi facă o aşa impresie!

— Conrad, zise juna femeie, nu poţi lăsa pe altă dată treaba aceea?

— Nu se poate.

— Nu mă poţi lua cu tine?

— Nu se poate.

— Apoi dar, du-te.

Conrad se uită la dânsa.

— Poate mă temi, sărmană copilă? Roschen zâmbi cu întristare.

— Dar nu, nu se poate, urmă el, s-a întâmplat ceva care-mi ascunzi.

— Poate greşesc că mă tem, răspunse Roschen.

— Şi de ce te poţi teme în satul acesta, în mijlocul rudelor şi a prietinilor noştri?

— Cunoşti pe tânărul nostru stăpân, Conrade?

— Dar, îl cunosc, răspunse el posomorându-se, ce?

— M-a văzut la Alzellen până a nu fi femeia ta.

— Şi te iubeşte, strigă Conrad, strângând pumnii şi privindu-o neclintit.

— Mi-a spus-o.

— Pân a nu te mărita?

— Aşa, şi uitasem, dar ieri l-am întâlnit pe drumul de la Stanz şi mi-a spus-o iarăşi.

— Bine! bine! murmură Conrad. Obraznici domni!... Nu era destulă dragostea mea pentru patrie, vreţi să mai unesc şi ura mea pentru voi! dar grăbiţi de adunaţi nuouă crime pe capetele voastre, ziua răzbunării a să vie!

— Pe cine te lauzi tu aşa? zise Roschen, uiţi că el e stăpân?

— Stăpân vasalilor, robilor şi slugilor, dar eu, Roschen, eu sunt de stare slobodă, cetăţean de Stanz, domn pe ogoarele şi pe casa mea, şi daca nu am precum el, dritul a da dreptatea, am drit a mi-o face singur.

— Vezi că aveam cuvânt să mă tem, Conrade.

— Aşa.

— Apoi aşa e că nu mă laşi?

— Mi-am dat cuvântul, trebuie să-l ţiu.

— Apoi îmi dai voie să te întovărăşesc?

— ţi-am spus o dată că nu se poate.

— Doamne, Dumnezeule! murmură Roschen.

— Ascultă, adaogă Conrad, poate ne facem spaimă fără cuvânt, n-am spus nimărui că o să mă duc, nimeni dar nu o

Ştie. Voi lipsi numai până mâine la amiezi. Mă vor socoti lângă tine şi nu vei fi supărată.

— Dea Dumnezeu!

Conrad îmbrăţoşă pe Roschen şi se duse. Intâlrirea era, precum am zis, la Grutli, nimeni n-a lipsit. Acolo, în această mică câmpie ce formează o pajişte stramtă încunjurată de tufari la poalele stâncelor Seelisbergului, în noaptea de 17 noiemvrie 1307, pământul dete cerului una din cele mai înalte privelişti, aceea a trei oameni, făgăduindu-se pe cinstea lor de a da, cu primejdia vieţii lor, libertate unui întreg popor. Walter Furst, Werner Stauffacher şi Melhtal au întins braţul şi au jurat către Dumnezeu „înaintea cărui împăraţii şi noroadele sunt deopotrivă să trăiască şi să moară pentru fraţii lor, să facă şi să rabde totul împreună, să nu mai sufere nedreptăţi, dar nici să facă să respecteze drepturile şi proprietăţile contelui de Habsburg, să nu facă nici un rău balifilor împărăteşti, dar să dea sfârşit tiraniei lor“. Rugându-să lui Dumnezeu, dacă acest jurământ îi este plăcut, să i-l facă cunoscut prin vreo minune. Pe loc trei izvoare au ţâşnit la picioarele celor trei şefi. Conjuraţii au strigat atunci „Mărire Domnului“, şi rădicând mâna făcură şi ei jurământ să restatornicească libertatea ca nişte oameni de inimă. Pentru isprava acestui scop s-a hotărât noaptea de la 1 ianuarie 1308, apoi, ziua începând a să ivi, s-au despărţit, şi fiecare reluă drumul văii şi a colibei sale.

Oricât să grăbi Conrad, era amiază când, ieşind din Dallenwyl zări satul Wolfranchiess şi, lângă sat, casa unde îl aştepta Roschen. Toate se părea în linişte, întru vederea aceasta frica să linişti, inima sa încetă de a să clăti, se opri ca să se răsufle. Atunci i să păru că numele său trecea pe la urechile lui adus de suflarea vântului. Sări şi apucă iar drumul. Piste câteva minute auzi a doua oară un glas ce îl chema. Se înfiora, căci acel glas era tânguios şi îi păru că e al Roschen ei. Glasul venea despre drum. Alergă.. .

Abia făcuse vreo douăzeci paşi şi văzu o femeie alergând spre el despletită, speriată, care cum îl zări, întinse braţele, rosti numele său şi, nemaiavând putere a merge mainainte, căzu în mijlocul drumului. Conrad prin o săritură fu lângă ea.

Cunoscuse pe Roschen.

— Ce ai, preaiubita mea? strigă el.

— Să fugim, să fugim! murmură Roschen, sâlindu-se să se scoale.