El aruncă ochi de sus

Când pe valea din apus,

Când pe şesul înflorit

Din a dreapta-n răsărit;

Şi tot cată ca să vadă

N-a zări cumva o pradă

Ici în zare, colo-n zare

Dup-a inimii oftare.

Ciocârlia sus cânta,

Iar voinicul tot căta

Şi din gură cuvânta:

„Căci nu am aripa ta

Ciocârlie nevăzută,

Păsărică-n cer pierdută!

Căci nu am eu zborul tău

Să mă-nalţ în cer şi eu

Ca să văd în depărtare

De vin hoardele tătare

Să răpească şi să fure

Fete mari cu ochi de mure,

Şi copii de patru ani

Copilaşi de cei bălani!

Cum mergea şi cum grăia

Iată, măre, că zărea

Lâng-o apă, chiar pe mal,

Un foc mare strălucind

Printre sălcii pâlpâind,

Şi-mprejurul focului

Trei tătari stând locului,

Şi frigând un miel furat

Într-o furcă aninat;

Caii lor păşteau deoparte:

Iar la umbră, nu departe,

Se bocea o mândră fată

De o salcie legată,

Şi plângea biata copilă

De umplea crângul de milă!

Dar păgânii o priveau

Şi privind-o crunt râdeau,