— Peste două luni, la primăvară.

— Ai să petreci vara în Paris?

— Nu cred, fiindcă voi merge negreşit la Londra, ca să vizitez palatul expoziţiei universale, şi apoi din Englitera poate că mă voi îmbarca pentru ca să mă duc în America.

— Tocmai în America!... singur! replică Margărita cu durere.

— Singur în America sau singur în Europa nu e totuna pentru mine? observă Alexis suspinând. Deodată, Margărita îşi ridică ochii, îi ţinti drept în ochii lui Alexis şi zise, inspirată de-o gândire ademenitoare:

— Dar... dacă voi veni şi eu la primăvară în Paris... sau la vară... sau la iarna anului viitor, îmi promiţi că te-oi găsi acolo?

— Promit să mă aflu în orice parte a lumii vei merge şi oriunde vei dori ca să fiu. Figura Margăritei se lumină de focul unei bucurii nemărginite; şi când la finitul contradansului Alexis o duse la locul ei, tânăra mireasă îi zise strângându-l de mână:

—Mă încred în cuvântul d-tale. El se închină în tăcere şi peste puţin timp ieşi din bal, purtând în sufletul lui o comoară de simţiri vesele şi dureroase, care îi aduceau în ochi când lacrimi amare de desperare, când dulci lacrimi de fericire!

II

Cu patru luni înainte de scenele descrise în capitolul precedent, Alexis se întorcea din străinătate, unde îşi terminase studiile. Era pe la finitul toamnei, atunci pe când în ţara noastră ploile încep a fi în două cu zăpadă şi drumurile devin nepracticabile. Caii harabagiului pe care-l luase la Mihăileni, plini de glod până la urechi, îngheţaţi, căzuţi de osteneală, de-abia mai puteau trage trăsura pe câmpul moale în care roţile intrau până la butuc, căci din cauza întunecimii vizitiul rătăcise drumul. Din zece în zece paşi caii se opreau suflând greu şi părea că nu mai simt loviturile biciului ce lăsa urme dese pe umeda lor spinare.

— Unde ne găsim? întrebă Alexis pe harabagiu.

— Dumnezeu ştie, răspunse acesta. Eu nu mai văd nimic înaintea mea.

— Ei bine, ce facem acum?

— Nu ştiu, zău! Să aşteptăm până s-a mai ridica pâcla, ca să ne putem găsi calea.

— Fie! zise Alexis şi, învelindu-se bine cu mantaua, el se ghemui în colţul trăsurii.

Pierdut astfel, noaptea, pe locuri necunoscute, tânărul călător se puse a gândi la ţările civilizate de unde venea şi a face o tristă asemănare între starea de înflorire a acelor părţi ale Europei şi starea de mizerie a patriei sale. Acolo, oraşe mari, bine îngrijite, bine luminate, bine zidite, ornate cu monumente de artă, cu muzee, cu universităţi etc., la noi, oraşe păcătoase, glodoase, întunecoase [...] şi lipsite de cel mai mic confort al vieţii; acolo, şosele minunate, poduri frumoase, canaluri largi, drumuri-de-fier pretutindeni, la noi, drumuri cu hăugaşe, podeţe de lemn putred, crâşme mizerabile pe ici, pe cole; acolo, cai nalţi, tari, bravi, mândri, vite grase, bine ţinute în grajduri de piatră; la noi, cai mici, nesăcelaţi, stâlciţi de bătaie, vite slabe, chircite, părăsite pe câmp la toate asprimile timpului; acolo, în fine, oameni care, bucurându-se de binefacerile civilizaţiei, au sentimentul demnităţii personale, la noi, un popor îngenuncheat dinaintea impiegaţilor guvernului, dinaintea stăpânului moşiei, dinaintea arendaşului şi a vătafului şi a feciorilor boiereşti etc.!

Toate aceste gândiri îl atristau adânc, însă el se găsea la acea epocă frumoasă a tinereţii unde iluziile, ca un cârd de păsări primăvăroase, zboară în calea omului şi-l îngână cu melodii încântătoare! Prin urmare, tristeţea lui nu ţinu mult, căci el se mângâie îndată cu ideea de a fi unul din pionerii civilizaţiei în patria lui, misie nobilă şi visată de fiecare tânăr, însă misie grea şi descurajatoare pentru mulţi!

Vizitiul se coborâse din capră şi se depărtase de trăsură pentru ca să caute drumul, iar caii, cu capetele plecate şi cu urechile lăsate, se clătinau în glod, putând de-abia să se ţie pe picioare. În curând Alexis auzi un tropot aproape de locul unde se afla şi un glas străin care striga:

— Măi, cel cu trăsura! ce te-ai băgat în arături ? Vizitiul veni iute prin întuneric şi răspunse:

— Ne-am rătăcit, ş-acum caut să găsesc drumul.

— Da’ încotro mergeţi?

— La Iaşi.

— La Iaşi?... Aţi lăsat calea Iaşului departe!

— Cum se poate? zise Alexis, scoţând capul din manta. Şi unde ne aflăm aici?

— Pe moşia cucoanei Elencu.

— Care Elencu?

— Dorianca.

— Departe-i satul?

— Ba nu! cât cole.

— Şi este cineva la curte?

— Este cucoana şi duduca.

— Poţi să ne îndrepţi spre casa boierească?

— Cum nu? Eu sunt chiar din curte; sunt puşcaş.

— Minunat!... fii călăuzul nostru şi ţi-oi da un bacşiş bun.

— Sărut mâinile... Hai!

Călăreţul apucă înainte peste câmp, şi trăsura puse a-l urma încet, suind şi coborând din brazdă în brazdă. Peste o jumătate de oră se auziră lătraturi de câini şi se zăriră câteva lumini slabe prin fereşti afumate de case ţărăneşti; apoi se ivi o poartă mare, ce se deschidea într-un zid, şi trăsura, intrând într-o curte spaţioasă, se opri la scara unui castel cu două rânduri. Mai mulţi servitori alergară să deschidă oblonul, iar unul din ei conduse pe Alexis într-un mic apartament în care domnea tot confortul ospitalităţii bine înţelese.

— Pe cine să anunţ cucoanei? întrebă servitorul cu un aer respectuos.

— Pe dnul Alexis V., răspunse călătorul nostru care, rămas singur, îşi drese toaleta şi-şi pieptănă părul, privindu-se într-o mare oglindă de perete.

Nu trecură zece minute, şi servitorul se întoarse zicând că este invitat de cucoană a se prezenta ei. Alexis sui la rândul I pe o scară îmbrăcată cu covor şi luminată de un policandru cu patru lămpi, apoi intră în salonul unde îl aştepta stăpâna castelului. El se găsi în prezenţa unei dame ca de 45 de ani şi a unei tinere domnişoare, având amândouă tipul distins al adevăratei aristocraţ ii. Dna Elencu Dorian, deşi în vârstă, conserva încă urmele unei frumuseţi care acum luase un caracter de majestate, iar cât pentru fiica sa, Margărita, ea produse lui Alexis efectul unei minuni. Şi în adevăr, talia sa de regină şi expresia graţioasă, inteligentă şi atrăgătoare a figurii sale fermecau ochii la cea întâi privire. Alexis se închină respectuos dinaintea damelor şi zise, adresându-se către dna Dorian: