GALBENUL: Ah! iubita mea, câte întâmplări am avut de la 1820 încoace!... De câte ori am trecut de la treptele cele mai nalte ale societăţii la cele mai de jos, din mâinile cele mai curate în labele cele mai mârşave, de la sânurile cele mai nobile la piepturile cele mai deşarte de oricare simţire! Nu este soartă în lume mai curioasă şi mai vagabondă decât a fiinţei nenorocite ce se numeşte monedă. În veci şi peste tot locul slăviţi şi doriţi, noi suntem pricina celor mai multe fericiri şi nenorociri pe pământ şi, cu toate aceste, rareori întâlnim suflete de acele închinate nouă şi vrednice de toată lauda, care, cunoscând preţul nostru, ne păstrează ca moaşte sfinte în fundul unei lăzi de fier, ne păstrează, zic, ani întregi şi ne scapă de acea frecătură necontenită a degetelor omeneşti, care roade podoabele noastre.

PARAUA (cu ceva nerăbdare): Le ştiu aceste toate; spune-mi mai bine istoria ta.

Nu am trebuinţă să mai adaug cât de mult se aţâţase curiozitatea mea. Istoria unui galben, povestită în întunericul şi în tăcerea nopţii, era pentru mine o petrecere nesperată. Mi-am aprins iute o a doua ţigaretă, şi galbenul începu aşa:

GALBENUL: Istoria mea este legată cu deosebite anecdote ce s-au întâmplat sub ochii mei persoanelor la care m-am aflat, anecdote triste sau vesele, unde eu am jucat totdeauna rolul cel mai de căpetenie şi în care mi s-a înfăţişat prilej a face multe însemnări şi descoperiri asupra oamenilor. M-am folosit mult de privilegiul ce avem noi, banii de aur, a fi strânşi cu scumpătate la pieptul lor, pentru ca să le cercetez şi să le cunosc inimile de aproape; şi tu, iubita mea, ştii ca şi mine câtă mârşăvie plină de dezgust este ascunsă înlăuntrul unor bipede care se zic creştini cu frica lui Dumnezeu. Ascultă dar, şi nu te supăra dacă fără voie ideile mele ţi-or părea câteodată cam posomorâte.

După ce ne-a despărţit căpitanul Costiţă la Galaţi, dându-mă pe mine unui boierinaş ce-i vânduse grâu, am suspinat multă vreme gândind la tine, la fericirile pierdute ale dragostei noastre şi crede-mă că dacă mi-ar fi fost cu putinţă mi-aş fi răpit viaţa de desperare; dar firea nedreaptă n-a vroit să ne dea şi nouă, galbenilor, dritul scump de a ne sinucide; în urmare am fost silit să-mi mistuiesc durerea-n suflet şi să urmez pe noul meu stăpân la moşia lui. Dar poţi tu să ghiceşti în ce chip l-am urmat?...

Ascuns, soro dragă, în ciubota lui şi călcat în picioare ca un ban de nimică, pentru că boierul se temea de tâlhari. Ştiu că această ruşine se întâmplă ades banilor care au nenorocire a pica în pungile boierinaşilor de la ţară, dar eu încă nu păţisem o asemene înjosire şi mă înăduşeam de ciudă. Ah! ziceam atunci, de ce nu am putere să-i fac o provocare, precum se cuvine între persoane bine crescute, şi să-l străpung cu spaga rigăi de Olanda!... Ce folos însă! Eu ziceam, eu auzeam. În sfârşit, acel drum plin de chinuri se săvârşi după cum dori stăpânul meu: el ajunse acasă cu toţi banii în ciubotă fără să fi întâlnit nici măcar un potlogar pe drumul mare.

... Vai mie! nu putea şti

Că procesu-n a lui stare sta gata a năvăli.

PARAUA: Nu-mi spui că te-ai făcut literat?

GALBENUL: M-am găsit odată din întâmplare jumătate de ceas în buzunarul unui poet.

PARAUA: Urmează-ţi povestirea.

GALBENUL: O împresurare de moşie îl sili pe bietul boier a alerga la Iaşi spre a se lupta cu tagma judecătorească, însă din nenorocire în capitala asta el nu putu să întrebuinţeze mijlocul ciubotelor spre scăparea galbenilor lui, precum o făcuse în drumul cel mare, căci aici oarecare director de tribunal i-a luat până şi ciubotele din picioare. E de prisos să mai adaug că eu împreună cu toţi ceilalţi ai mei tovarăşi trecurăm în punga acestuia şi că sărmanul boierinaş se întoarse acasă cu părul alb, cu giubeaua ruptă şi cu buzunarele sparte. Nenorocirea lui m-a cuprins de puţină jale, dar pe de altă parte mi-a adus o mulţumire ascunsă, căci răzbunarea este una din cele mai vii mulţumiri ale oamenilor şi ale galbenilor olandezi.

PARAUA (oţărându-se): Mă îngrozeşti cu vorbele aceste.

GALBENUL (cu fanfaronadă): Da cum socoţi?

PARAUA: Nu mi-ar părea curios dacă ai fi un ducat veneţian, pentru că aceştia cred numai în vendetta lor, dar tu, olandez...

GALBENUL: Nu te atinge de naţionalitate, soro dragă, că mă supăr.

PARAUA: Pardon, scumpul meu; n-am vroit să te mâhnesc.

GALBENUL: Te cred, iubita mea. Unde mă găseam?... La directorul de tribunal. Nu ţi-oi descri figura lui, pentru că era foarte neînsemnată, dar ţi-oi vorbi de buzunarul său. Ştii că noi, banii, judecăm mai totdeauna oamenii după pungile şi după buzunarele lor, şi eu mărturisesc că acest fel de judecată mi se pare cel mai nimerit într-o epocă unde domneşte interesul. Dl Buffon, naturalistul francez, a zis că: stilul arată omul; eu zic că: buzunarul arată omul. El este cea mai sigură caracteristică a firii, a patimilor şi a moralului său. De pildă, buzunarul unui cheltuitor este spart; punga unui zgârcit e făcută de materie groasă şi trainică şi e legată cu nouăzeci şi nouă de noduri ş.c.l.; iar buzunarul directorului putea foarte bine să dea o lămurită idee de haos, căci nu avea nici margini, nici fund.

Închipuieşte-ţi dar, scumpa mea, ce groază m-a cuprins când m-am rătăcit în acel sac lung şi adânc! Mă credeam pierdut întocmai ca un călător în pustiurile Africii, dar mă înşelam, pentru că buzunarul suspomenitului director de tribunal nu semăna nicidecum cu un pustiu; acesta dimpotrivă era locuit de feluri de neamuri străine şi pribegite acolo din alte pungi.

Când am ajuns la marginile acelui sac, am găsit o poporaţie foarte amestecată de galbeni olandezi şi nemţeşti, de irmilici vechi şi noi, de carboave, până şi de sfanţigi, până şi de firfirici, care cu toţii trăiau într-o armonie ce m-a adus în mare mirare, cunoscând dihoniile care despart astăzi naţiile.

PARAUA: Cum, frate, carboavele şi irmilicii erau prieteni?

GALBENUL: Nu numai prieteni, dar aş putea zice fraţi de cruce, dacă n-aş şti că irmilicii sunt duşmanii sfintei cruci. Şi această unire eterogenă ştii tu de unde se trăgea?... Din crudul obicei care silise pe fieştecare monedă a-şi lepăda naţionalitatea, când a intrat în acel buzunar directoresc. Acole, galbenii, irmilicii ş.c.l. nu se mai numeau nici galbeni, nici irmilici, nici carboave.

PARAUA: Dar cum, cum?

GALBENUL: Martori!... Înţelegi acum? De pildă, galbenii se chemau martori de treizeci şi cinci de ani; irmilicii martori de patrusprezece sau de şasesprezece ani, după vârstă; carboavele martori de doisprezece ani; şi toţi la un loc alcătuiau un popor nou, cunoscut sub nume de: naţia dovezilor sunătoare... Mă pricepi acum?

PARAUA (oftând): Te pricep. (După o mică tăcere.) Şi mult ai şezut tu acolo?

GALBENUL: Aşteaptă. Voi, turcilor, aveţi un proverb pe care nu mi-l aduc aminte, dar care se începe cu haram...

PARAUA: Haram gheldi, haram ghiti.

GALBENUL: Tocmai; acest proverb, pe cât înţeleg, vrea să zică că de banii luaţi nedrept nu s-alege nimică.

PARAUA: Bre! Nu te ştiam poliglot.

GALBENUL: Cum să nu fiu poliglot, soro dragă, dacă am slujit oarecând drept plata unei subscrieri la un Tetragloson, care era să iasă... dar să venim la proverbul pomenit, pentru ca să vezi cum se adeveri înţelesul lui.

A doua seară, după intrarea mea în colonia dovezilor sunătoare, stam la vorbă cu câţiva martori de deosebite vârste şi povesteam pe rând chipurile înşelătoare ce întrebuinţase stăpânul nostru pentru ca să ne tragă în sânul lui, de la răzeşi, de la văduvele sărace şi de la toţi nenorociţii împricinaţi, la care ne aflasem mai înainte, când deodată o mână lacomă ne cuprinse grămadă în palmă şi ne trânti ca vai de noi! pe o masă de cărţi unde se juca stos. Câteva perechi de ochi se ţintiră cu dragoste asupra noastră, şi după câteva talii, o altă mână străină se întinse spre noi şi ne trase într-un alt colţ al mesei. Directorul nu mai era stăpânul nostru... El ne pierduse pentru totdeauna. Pare că-l aud şi acum cât de tare se blestema, cum se ocăra pe sine cu cuvintele cele mai proaste pentru că jucase, în vreme ce noul meu stăpân îi zicea din vreme în vreme cu sânge rece: haram gheldi, haram ghiti!

De-atunci m-am pătruns de adevărul acestui proverb şi am luat o mare opinie de înţelepciunea musulmană.

PARAUA (se închină): Îmi pare foarte bine.

GALBENUL (urmând cu foc): Înţelepciunea şi paralele turceşti sunt două lucruri care mi-au câştigat inima.

PARAUA (cu ceva cochetărie): Berbantule...

GALBENUL (după un zâmbet): Tânărul ce mă câştigase în cărţi era una din acele fiinţe a cărora nume se sfârşeşte în escu, când se află la Moldova, şi în eanu, când merg la Valahia; fiinţe problematice, care trăiesc făr-a avea nici un chip de vieţuire, care pică năpaste în casele şi la mesele oamenilor şi care astăzi se primblă în droşte de Brandmaier, îmbrăcaţi în straie nouă, încălţaţi cu botine de glanţ, şi mâine îi vezi plămădind glodul uliţelor cu ciubote rupte, cu surtucul descusut şi cu pălărie roasă pe cap; trântori paraziţi ce s-au introdus de o bucată de vreme în societatea românilor, speculând nevinovăţia şi încrederea lor, şi care au fost crescuţi la şcoala vestitului Robert-Macarie, de coţcărească pomenire.

Acel interesant copil al civilizaţiei, acel nobil cavaler... de industrie, petrecea o mare parte a zilei închis în odaia lui cu o pereche de cărţi în mâini, pe care le amesteca necontenit, le aşeza în deosebite chipuri, le sucea, le tăia, deprinzând şi iscodind fel de fel de teşmecherii ce întrebuinţa seara spre a pungi pe pontatori.

Şi trebuie să mărturisesc că el ajunsese la o dibăcie atât de măiastră în măsluirea cărţilor, încât ar fi meritat cu toată dreptatea o odă escamotofilă în soiul acelei adresate dlui Rodolfo de dl Eliad, marele ammiratore della prestidigitazione.

PARAUA (boldind ochii): Ce cuvinte sunt aceste?