Cu a ceştiia sentenţie putere şi eu acmu sprijenindu-mă, cuvînt şi sfat ales dau. Vidra dintr-amîndoaă monarhiile afară să fie, Strutocamila ori în care izvod îi va plăcea, într-acela să să scrie. Strutocamilii, după chipul ce din fire are şi din ocrotirea Corbului cea tare, între alalte dihanii şi cornul cel de putere să i să dea, căci partea Corbului clironomiia Vulturului are.

Iară cine acestora împotrivă ar gîndi, ar grăi sau ar face, pedeapsa moarte groznică să-i fie. Acesta ieste cuvîntul Corbului şi bună plăcerea Vulturului (că cînd grăiesc preoţii lui Apolon de la Delfis, atuncea tac toate vrăjile de la Memfis)."

Atuncea toate pasirile şi dihaniile zburătoare, socotind că nici cuvînt împotrivă, nici socoteală de asemenea Coconozului să va mai putea afla, cu toatele într-o gură: „Facă-să, facă-să, şi voia şi porunca împăratului şi epitropului plinească-să!" strigară.

Însă, precum dzice dzicătoarea (că răspunderea moale frînge mîniia, şi trestiia înduplecată de vivor nu să frînge) (aşijderea, potolindu-să mîniia, cuvîntul cel moale, tare şi vîrtos a fi să arată, şi, trecînd vivorul, trestiia iară la locul său rămîne dreaptă), într-acest chip smerit chipul jigăniuţii (carile să cheamă povaţa Leului şi adulmăcătoriu vînatului îi ieste) şi moale glasul lui, precum dîrdze cuvintele Cucunozului într-altă parte abătu, aşe cu prea supţire meşterşug toată învăluiala desfăcu şi Strutocamila cine şi ce ieste singură pre sine să să vădească îndemnă (că mai de credzut ieste un cuvînt de mărturisire a gurii hirişe decît o mie de mărturii a altora streine).

Aceasta jigăniuţă într-acesta chip scurte, dară cu virtute cuvintele sale începu:

„Singura a mea a trupului slăbiciune şi micşurare a sufletului supus şi a voii legate aratătoare ieste (că obiciuiţi sint muritorii cu înălţimea statului, cu frîmseţe trupului şi cu ghizdăvia feţii, ca cu un lucru prea mare de la fire dăruit a să lăuda şi încă mai mult între alţii nu numai arcoasă sprîncenele-şi a-şi rîdica, ce şi sfaturile preste cuviinţă a-şi da şi socoteala preste măsură a-şi rîdica).

Aşijderea, împotrivă ieste de socotit (că în cei mai mulţi mărimea şi greuimea trupului sămnul micşorimei sufletului şi iuşurimei minţii ieste). Şi iarăşile cine în lume aceasta dovedit nu-şi va avea (că vredniciia sufletului nu de pe frîmseţea trupului să măsură. Căci nebunul la chip frumos şi trupului grea pedeapsă şi numele la mare ocară ş-au scos. Iară înţeleptul grozav şi ghibos nici au gîndit vreodată, nici au făcut lucru fără folos).

Deci precum cu cea mai mică şi cea mai de nemică între toate jigăniile să fiu aievea ieste. De care lucru mie nu cuvînt între voi a grăi ce nici împins de flegmă a tuşi macară nu mi s-ar cădea. Însă de vreme ce voia şi porunca a marilor împăraţi au fost ca în adunarea de obşte şi sfaturile de obşte să fie, cu a lor poruncă sprijenindu-mă, supunerea trupului în slobodzeniia sufletului acmu îmi întorc (că spre închisoarea şi legarea trupului un lanţuh şi o vartă destule sint, iară spre strînsoarea sufletului şi spre opreala voii slobode nici mii de mii de lanţuje, nici dzăci de mii de închisori pot ceva face).

De care lucru într-acesta chip dzic (că unde pravila în silă şi în tărie, iară nu în bună socoteală şi dreptate să sprijineşte, acolo nici o ascultare a supuşilor trebuitoare nu ieste ). O, cinstiţilor şi dintr-îmbe părţile vestiţilor senatori, ce poate fi aceasta între voi din toate părţile neaşedzată, iară altă dată mai mult decît să cade simaţă voroavă? (Nime în lume atîta de ascuţit la minte şi iute la giudecată a afla să poate, carile în toată alegerea negreşit şi nesmintit să fie) şi (macară că aspru lucru ieste pentru cele şie cunoscute dreapta giudecată a face cît mai vîrtos cu greu şi aşeşi peste putinţa a toată firea va fi, pentru cele şie mai denainte nicicum ştiute sau cunoscute, de bune sau de rele, de vrednice au blăstămate, deosăbire a face). Că după a mea socoteală dzic (că mai pre lesne ieste cuiva fără organul ochiului şi fără lumina soarelui între alb şi între negru a deosăbi decît fără cunoştinţa lucrului de vrednic sau de nevrednic a-l alege). Într-acesta chip poate fi să fie şi sentenţiia carea dumnealui Cucunozul spre vredniciia Strutocamilii au lăsat. De care lucru dzic (că nime mai mult a altuia decît al său giudecătoriu şi nime mai mult pre altul decît pre sine a să cunoaşte poate, cînd spurcata lipseşte filaftie). De unde urmadză mai cu cuviinţă a fi de toată voroava dezmăţată părăsindu-vă, pre Strutocamila de faţă să chemaţi şi pre dînsa pentru sine ce dzice şi ce socoteşte să o întrebaţi. Şi orice răspuns ar da, pre acela în ciurul alegerii cu dreapta bunei socotele să-l zbateţi. Şi aşe atuncea pre lesne deosăbirea între grăunţe şi între pleave a face viţi putea".

La acesta sfat nu numai cît Coconozul nu avu împotrivă ceva a răspunde, ce încă şi tuturor gloatelor foarte plăcut fu şi toate capetele mari şi deşerte celui mic şi plin să plecară (că sfatul carile poate da săracul învăţat şi înţelept toţi împăraţii nebuni şi neispitiţi nu-l pot nemeri). (Că ştiinţa înţelepciunii nu în scaunele trufaşe şi înalte, ce în capetele plecate şi învăţate lăcuieşte.) Şi aşe, Strutocamila în mijlocul theatrului chemară. Căriia întrebarea pentru sine înainte-i pusără: „Şi ce? Şi cine ieste?" o întrebară.

Iară Strutocamila răspunsă, dzicînd: „Eu sint un lucru mare şi voiu să fiu şi mai mare, căci aceasta chipul îmi vrăjeşte, de vreme ce tuturor celor ce mă privăsc mierare şi ciudesă aduc. În palaturile împăraţilor de pururea mă aflu, puterea stomahului atîta îmi ieste de vîrtoasă, cît şi pre fier, şi pre foc a amistui poate. Acestea vrednicii la mine aflîndu-să, au nu toate laudele Cucunozului şi sămăluirile Corbului mi să cuvin? Aşijderea, agiutorind priinţa şi ocroteala Vulturului, de m-aşi putea în aer înălţa decît toate zburătoarele, aşeşi şi decît Vulturul, mai arătoasă aşi fi ". Toate dihaniile, la răspunsul ei, rîsul cu hohot îşi clătiră, numai Corbul şi Cucunozul stomahul îşi tulburară.

Deci unii de mînie şi de năcaz pre nări pufniia, alţii de ruşinea în inimă ascunsă pre obraz să aprindea, iară alţii cu batgiocură în laude şi cu mascara în pofală o lua (că cu cît ştiinţa rea într-ascunsul inimii nacăjeşte, cu atîta la ivala tuturora ieşind, ruşinea în faţă îi pedepseşte).

Iară unul dintre gloate (din ceata dobitoacelor poate) glas ca acesta ridică: „O, priietini şi fraţi, la aceasta adunare împreunaţi! Dumneaiei Strutocamila, precum în părţile de gios (şi poate fi sau supt, sau aproape supt brîul ars ) să naşte şi trăieşte, tuturor ştiut ieste. În capul ai căriia soarele lucru împotrivă au lucrat. Că de s-ar fi născut în părţile crivăţului şi să fie trăit în părţile austrului, căldura soarelui umedzala crierilor i-ar fi mai uscat, şi aşe tidva capului spre îndesarea crierilor şi cuprinderea înţelegerii o ar fi silit. Ce ea poate fi din fire capul uscat avînd, în carile de au şi fost vreo umedzală firească, arşiţa soarelui şi căldura austrului porii pieii şi încheiturile osului tidvei mai mult decît au trebuit i-au deşchis. Şi aşe, puterea căldurii cu puţina umedzală şi a crierilor materie pre o parte îi scotea, iară pre altă parte, în locul crieri lor, vîntul sau aierul clătit întra şi [şi] lăcaş vecinic în căpăţină-i îşi afla (căci, precum fără prepus ştiţi că în fire loc ceva deşert a să da nu să poate ) şi ase din vîntul strîns, vînt sloboade (că cineva ce nu are, a da nu poate). Însă, oricum ar fi, prostimei ei iertăciune a să da să cade, de vreme ce poate fi că categoriile loghicăi n-au citit şi în cărţile ştiinţii nu s-au zăbăvit (că celor ce multe lumînări în citeala cărţilor topesc, ochii trupului la videre să tîmpăsc. Iară celora ce niciodată pe slove au căutat, macar că vederea ochilor mai ascuţită ş-au păzit, însă neştiinţa în întunericul şi în tartarul necunoştinţii i-au vîrît). Iar amintrilea de ar fi fost, după categoriia ce o aţi întrebat, după aceia ar fi şi răspuns.

Ce acmu ea la întrebarea ceinţii, dă răspunderea cîtinţii şi feldeinţii.

Aşijderea voi o întrebaţi ce ieste, iară ea vă răspunde cît ieste şi în ce feliu ieste (că răspunderea cînd nu să dă după întrebare, puţin deosăbeşte din voroava mutului cu a surdului). Şi iarăşi voi o întrebaţi ce dzice pentru sine, iară ea vă răspunde ce cere, pofteşte şi pune în sine.

De care lucru socotesc urechile de greţoasă cuvintele ei cu alt chip să vă curăţiţi (că pre cît greu bucatele vîrtoasă stomahului slab aduc, pre atîta nesuferire aduce şi cuvîntul nealcătuit la urechea bine ascultătoare). Adecă, întîi, de ieste cu putinţă, aşeşi de tot şi întrebarea voastră şi răspunderea ei de tot să să curme (că sufletul înţelept pre cît gura cuvinte rele a nu grăi, pre atîta şi urechile voroave fără folos a nu audzi îşi opreşte).

Iară aceasta de nu ieste cu putinţă, aşi sfătui ca nu după a voastră cunoştinţă, ce după a ei prostime şi neştiinţă să o întrebaţi, nici ce şi cine ieste, căci bine ştiţi (că tot capul şi sfîrşitul filosofiii ieste cineva pre sine ce ieste a să cunoaşte), ce cum o cheamă o întrebaţi.

Şi de-şi va şti numele, precum oarece sămn de cunoştinţă să fie avînd ieste nedejde, de nu mai multă, încailea cît fietecare dulău numele de pe sunetul glasului îşi simpte. Iară de nici a numelui hiriş însămnarea în fantazie nu va fi păzit, aşeşi de tot nedejdea curmaţi, precum de la cel neştiutoriu ştiinţă a vîna viţi putea (căci vînătoriul ştiinţii socoteala, iară măiestriile simţirea ieste)".

Aşedară, după socoteala şi sfatul acestui înţelept şi anonim sfetnic, „Cum te cheamă?" pre Strutocamilă întrebară. Iară ea răspunsă: „Eu pe mine niciodată nu mă chem (au în locul numelui gramatica n-aţi citit, unde arată că mă în locul numelui, eu, de căderea chemătoare să lipseşte?), ce alţii pre mine, «o, dumneata» mă cheamă". Iarăş o întrebară: „Dară numele îţi ieste, o, au pe alt nume te cheamă?" Iară ea raspunsă: „Cînd strigă cătră mine cineva, atuncea audzu, precum şi pe voi acmu, cînd m-aţi chemat, v-am audzit. Deci acmu, va rog, spuneţi-mi, ce m-aţi chemat?"

Cu toţii deodată cunoscură (că nu în chipul arătos, nici în dobitocul căpăţinos, ce în capul pedepsit şi cu multe nevoi, domirit crierii cei mulţi sălaşluiesc), în care chip şi tîmpă mintea săracăi

Strutocamilii se arătă. De care lucru mai mult a o cerceta şi în zădar cuvintele a-şi lepăda să părăsiră şi acmu cu a tuturor tăcerea mai mai a Corbului siloghizm şi a Cucunozului sentenţie să mărturisiia (căci tăcerea multă la răspunderea de treabă în locul mărturisirii să ţine).

Însă iarăşi Căprioara de Aravia, apucînd voroava, a clăti cel adevărat nume ce va să dzică la ivală îi scoasă. Aceasta, dară, într-acesta chip grăi: „De ieste toată pofta adunărilor pentru numele jigăniii aceştiia a să înştiinţa, pre cît în proasta mea ştiinţă să află, a spune nu mă voi lenevi (că pre cît ieste de cu greu şi de scădere cineva de ştiinţă sărac a fi, cu atîta de urîcios lucru ieste cineva ştiinţa despre cei poftitori a-şi ascunde). Precum amînduror cea mai multă lăcuire în năsipurile Araviii să ne fie şi mai denainte s-au pomenit. Cu care pricină socotesc că fietecărui dobitoc numele mai chiar şi mai hiriş să-l ştie lăcuitorii carii sint de acelaşi loc cu acel dobitoc. De unde urmadză ca limba arăpască mai chiară hirişiia numelui jigăniii aceştiia să fie numit.

În limba, dară, arăpască, macară că numele ei în patrudzăci şi una de feliuri să numeşte, însă cel mai hiriş, şi precum proştilor, aşe învăţaţilor mai obiciuit ieste uştiurmurg, carile sarachenii îl tălmăcescu devecuşi. De la arapi să vede că elinii cu tălmăcirea s-au îndatorit, de unde îi dzic otronoˇmhlrV, adecă Struţ-cămilă. Iară cînd ar tălmăci hiriş numele de pe sunarea limbii arăpeşti, i-am dzice: cămilă-pasire."

Atuncea, hirişul nume a prostului dobitoc dacă învăţară, dzisără: „Pentru numele lui acmu bine foarte ne-am înştiinţat, însă, oare, cine s-ar afla în lexicoanele etimologhiceşti ca încă şi mai dintr-adînc şi mai curat numele ei să ne tîlcuiască?" Deci unii dzicea: „Moimiţa Liviii, căci ieste mai uimitoare minţii". Alţii dzicea: „Coşcodanul Tharsisului vechiu (carea acmu să dzice America) căci în instrumentul muzicăi poate cîntece alcătuite a cînta". Iară alţii dziseră: „Ba nici aceştia ceva nu vor isprăvi, că macar că socoteala oarecum aceasta a înţelege le-ar agiunge, însă limba spre închipuirea cuvîntului nu le agiunge.

De care lucru, socotim că o jiganie ce poate învăţa gramatica şi organele limbii, schimbarea şi sunarea sileavelor a alcătui pot (că multe agiunge mintea ascuţită, carile limba fîicavă şi slabă a le vorovi nu poate). Ca aceasta dară socotim că numai Papagaia ieste, carea mai chiar cuvintele dobitocului sămăluitoriu a urma poate."

Hulpea macară că ceva la gloate a grăi ca o înţeleaptă tare postiia şi în ceva împunsă a fi să nu să arete, vîrtos să feriia (că a toată mulţimea, veri de cinste, veri proastă ar fi, voroavele, înţeleptul a le asculta, de nu folos, dară nici pagubă va avea; iară cuvîntul a grăi, macară cătră cel prea ispitit, fără primejdiia plăcerii sau neplăcerii, de abiia ieste de nedejduit), însă atuncea pre toţi aşeşi de tot de la hotarul ştiinţii depărtaţi vădzindu-i, nici frîul gurii a-l mai sprijeni, nici lăcata tăcerii nedescuiată a feri putu:

„Şi aşe, vede-să, o, priietinilor, dzisă, cu depărtarea locurilor şi lipsa lucrurilor carile într-acel loc, macar că multe, iară aiurea prea puţine, aflîndu-să, şi audzirea lor minunată şi vederea ciudată li se pare. De care lucru, Papagaia, căci vine de la locuri departe, toţi a o audzi şi a o privi poftesc. Însă la vredniciia ei, de nu întrece Coţofana de Evropa, iară precum agiunge, nime nu va putea tăgădui, ce căci precum papagaiele acolo prin izbelişte, aşe acestea aicea prin tîrvelişte multe să află.

Pentru-aceia Coţofana aicea atîta cinste şi laudă nu i să face (că săturarea ochilor ieste ca şi greaţa stomahului, că precum stomahul destul încărcat, bucatele macar fie şi cu aromate, nu cu mirosul acel frumos poftă, ce greaţă îi aduce, aşe şi ochiul de privală săturat albul vede negru şi frumosul grozav). Iară mi să pare că la Liviia mai în mare cinste să află coţofanele decît în Evropa papagaiele şi mai scumpă poate fi o mîţă vînătoare decît o moimîţă giucătoare (că pofta în lume cu lucrurile împreună şi inimile stăpînind, cestuia, ieftin, iară celuia scump nume au pus) (că aşe ieste din fire tocmit, un lucru cu cît mai de la mulţi să pofteşte, cu atîta mai de la mulţi lipseşte). Însă cît spre trebuinţa a aceştii adeverinţă, precum mi să pare, nu pasire gramatică, ce jiganie filosoafă trebuie, că nu etimologhiia numelui, ce fiinţa lucrului trebuie tîlcuită cînd cineva de acel lucru a să înştiinţa pofteşte. Că în numele acesta doară de ieste vreo ascunsă ieroglifie (precum la eghipţiieni numele filului însămneadză chipul împăratului), iară cît ieste despre etimologhie, fietecine o poate pricepe, că din struţ, pasire, şi din cămilă, dobitoc ieste alcătuit." Aceasta de la Hulpe cu toţii audzind şi precum adevărul aşe ieste înţelegînd (că la mintea spre înţelegere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului decît prin moale grosimea trupului ascuţită simceaoa fierului dzisără: „Dară cine între noi poate fi acela carile mai mult sufletul în filosofie să-şi fie crescut şi după pravile el trupul să-şi fie scădzut? (Că cu anevoie ieste cineva trupul în toate pre larg şi de saţiu să-şi hrănească şi sufletul de poftele trupeşti nebetejit să-şi păzască), (că precum în hrana slobodă trupul să îngroaşă şi să îngraşă, aşe de post trupul vitionindu-să, sufletul să supţie şi să învîrtoaşă) (căci foamea la trup moarte firească, iară la suflet viaţă cerească aduce).

Şi cine ieste acela carile mai într-adînc lucrurile fireşti şi fiinţele trupeşti să fie pătruns?" La carea unii dzicea că Moimîţa aceasta va putea isprăvi. Carea răspunsă precum mai mult în filosofiia obiceinică decît în cea fizică s-au zăbăvit şi mai mult de pravilele obiceilor decît de fiinţa lucrurilor poate giudeca.

Alţii dzicea că poate Privighitoarea aceasta săvîrşi, căci în cuvînt vreodată a să osteni nu ştie. Ce mai cu de-adins lucrul cercînd, o aflară că macară că în limbă lată şi la voroavă neîncetată ieste, însă ce şi pentru ce, aşe mult ritoreseşte, nici ea nu poate ştie (ca voroava lungă şi tot aceia, de multe ori poftorită, de ar fi cît de dulce şi de frumoasă, pînă mai pre urmă să arată greţoasă şi săţioasă).

Iară mai pre urmă cu toţii dzisără că precum Vulpea au fost aflătoarea sfatului, aşe iarăşi ea va fi săvîrşitoarea faptului. La carea Vulpea răspunsă: „Firea aşe de înţelepţeşte pre la toţi darurile sale ş-au îndămînat, cît pre unii în cuvînt, iară pre alţii în lucru, pre unii în poruncă, iară pre alţii în ascultare, pre unii în stăpînire, iară pre alţii în supunere vrednici, putincioşi şi suferitori i-au arătat. Aşijderea, unii în gramatică, iară alţii în poetică, unii în loghică, iară alţii în ritorică, unii în cea ithică, iară alţii în cea fizică filosofie mai isteţi, şi unii într-ună, iară alţii într-altă învăţătură şi meşterşug mai vestiţi şi mai fericiţi, după a firii orînduială au ieşit (că ce unul Dumnedzău dăruieşte, şi orînduieşte. toata lumea nici a lua, nici a clăti poate).

De care lucru umilita mea prostime (poate fi din năstavul firii spre aceasta orînduită) mai mult în cele cinci glasuri a lui Porfirie şi dzece categorii a lui Aristotel zăbăvindu-să, cu cheia meşterşugului meşterşugurilor (căci loghicăi acest titlu a-i da m-am obiciuit) uşile a deşchide şi lăcăţile a descuia pociu; iar mai înluntrurile cămărilor firii nici a întra şi mai nici a căuta pociu (că împărăţiia firii, precum are domni, senatori, deregători şi orînduitori, aşe are şi plugari, şi morari, şi portari, şi chelari). De care lucru socotesc, precum am şi mai dzis, că nu dialectic, ce filosof la aceasta slujbă trebuieşte, că a dialectecului socoteală ieste numai forma siloghizmului să fie, după canoanele loghicăi, fie-i macară materiia pentru carea siloghizmul face şi necunoscută.

De care lucru şi eu mai mult fiinţa socotelii sau a chitelii decît a lucrului pociu cunoaşte."

Şi aşe şi Vulpea, dialectică, iară nu filosoafă să află. Vulpea, macară că de ar fi îndrăznit, lucrul acesta singură la cap a-l scoate ar fi putut (însă precum adese a face dialecticii s-au obiciuit, adecă la vreme de strîmtoare cu strofe şi cu sofismate, precum şi oştenii, cînd cu mîna şi cu sabiia a birui nu pot, cu mihanii şi strataghemate să slujăsc). Însă cu cleştele cărbunele din cuptoriu şi cu mîna altuia şerpele din bortă gîndi să scoată (precum şi mai denainte prin limba şi gura Ciacalului cuvintele îşi tunase şi duhurile îşi fulgerasă). Vulpea, dară, într-acesta chip şi socoteala îşi orîndui, şi cuvintele îşi informui :„Inima mea, o, priietinilor, spre cea cît de grea poruncă şi aspră slujbă a monarhiilor noastre pururea gata şi bucuroasă au fost şi ieste, şi încă pînă la cel mai de pre urmă abur a fi şi silesc, şi nedejduiesc (că cine n-au învăţat nevoia a trage pentru toţi, acela nici fericirea va suferi împreună cu toţi). Însă cine ce are şi cît are, atîta poate da şi arăta. Eu, dară, de săvîrşirea lucrului acestuia precum vrednică nu sint şi mă cunosc, şi mă mărturisesc. Iară precum pre cel vrednic să vă arăt, încă nu mă tăgăduiesc, pre carile, de să va tăgădui (căci obiciuiţi sint cei adevăraţi vrednici vredniciile sale de privala ochilor şi lauda gurilor a-şi ascunde) (ce precum focul în piatra mai vîrtoasă şi în fierul mai îndesat ascuns fiind, dintr-aceleaşi şi mai tare lovindu-să, scînteiadză, ase şi sufletul plin de vrednicie, pre cît mai mult să acopere, pre atîta mai tare să descopere) de vrednic a-l dovedi, vrednică sint, pre carile rugîndu-l (căci sufletul filosof asupreală nu are, de vreme ce toată asupreala suferind, precum să i să facă asupreală nu simte) şi întrebîndu-l după a sa filosofie, ce va fi adevărul va grăi."„Dară cine ieste acela de carile dzici?" întrebînd-o, ea răspunsă:„Adevărat, între toate jiganiile nu numai bun şi adevărat filosof, ce încă şi ispitit, iscusit anatomic Lupul ieste. Căci şi în mari, şi în mici, şi bolnave, şi sănătoase jigănii, adese meşterşugul ş-au ispitit, atîta cît în toată lumea macar un dobitoc, pociu dzice, că nu să va afla, al căruia mănuntăi vreodată de iuţi şi ascuţite bricile lui să nu fie fost despicate." Aşedară, după învăţătura Vulpii, pre Lup de faţă chemară şi de ieste filosof îl întrebară. Iară Lupul răspunsă: „Eu de la cineva filosofiia n-am învăţat; şi ce poate fi întrebarea aceasta?" Ei dzisără: „Vulpea ne spuse precum în tine filosofăsc suflet şi vrednice duhuri să află. De care lucru, socotim că toată hirişiia Strutocamilei a ne arăta şi tot adevărul a ne învăţa, de vii vrea, vii putea". Iară Lupul răspunsă: „Vulpea macar că acmu, sau de sula zavistiii împunsă, sau de vicleşugul şi răutatea firii sale împinsă, şi preste simţirea ei adevărul atinge (că zavistnicul şi vicleanul numai atuncea grăieşte adevărul, cînd sau zavistiia descoperindu-i-să, spre rău nu sporeşte, sau vicleşugul cu un cuvînt al adevărului acoperind, spre mai mare rău pre altă dată îl opreşte). Iară adevărul ieste acesta (că nici lîngă cuibul şoimului porumbul puii să-şi scoaţă, nici orbul celui cu ochi să să facă povaţă, că nici porumbul îi va videa vreodată zburători, nici cel cu ochi îşi va videa paşii drept îmblători). Că într-această dată în lume undeva, ceva sau la cineva adeverinţă şi adevăr nici vădz, nici a-l videa şi a-l mărturisi, fără primejdie a fi, poate (că unde răcneşte

Leul, nu mai urle Lupul şi unde piuieşte Vulturul, nu mai geamă hulubul. Că nici glasul celuia să aude, nici gemutul cestuia, pînă mai pre urmă fără lacrămi de singe va putea fi). Şi cu atîta voroava încheindu-mi, pentru această întrebare, voi asculta şi altă dată." Cu acestea Lupul tăcînd, Vulpea, macar că nu în puţin frica Lupului avea, însă zavistiia veche spre răutăţi noaă nepărăsit o împingea. De care lucru cu înţeleapta-şi zavistie socotiia că cu casa ei împreună şi coliba vecinului să să aprindză multu-şi foloseşte. Şi nu doară că socoteala spre lauda Lupului îi era, ce numai doară că mult într-însul vrednicii descoperind, despre cei goli de dînsele, pînă în cea de apoi vreo ură asupră i-ar aduce (că nărocul aşe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cît sint mai suferitori furtunelor, cu atîta mult valurile să le îndesască, şi pre cît lucruri vrednice de laudă ar face şi ar arăta, pre atîta în ura şi urgiia nevrednicilor să cadă. Care lucru fortuna spre mai mare ruşinarea celor nevrednici, precum îl face socotesc, de vreme ce ei pre cît mai mult îi urăsc, pre atîta pre sine să hulesc. Şi vrednicii pre cît mai mult să înăduşesc, pre atîta în bunătăţi să mai întăresc, nu într-alt chip, ce ca cum cu cît mai tare cremenea cu oţălul a-i lovi, cu atîta mai iuţi şi mai luminoasă scîntei sloboade). Într-acesta chip, dară, Vulpea spre înalgiosul Lupului cu toată osirdiia nevoindu-să (căci firea ei binele cuiva a nu pofti obiciuită ieste), încă mai aievea şi mai cu obraznică îndrăzneală, tare, strigă în gura mare: „Eu, o, priietinilor, celea ce spre vredniciia Lupului voiu să grăiesc, nici pizma mă împinge (carea în inima mea nu numai căci vreodată nu s-au sălăşluit, ce aşeşi nici un ceas n-au găzdăluit), nici vicleşugul sau nevoia mă încinge, ce pentru tot folosul cel de obşte silind, dzis-am şi dzic şi nepărăsit voiu dzice că Lupul precum ieste adevărat filosof, aşe şi spre isprăvirea trebii aceştiia harnic ieste, precum dovedele şi argumenturile, pre carile acmuşi-acmuşi înaintea tuturor puindu-le, tot adevărul lucrului vor mărturisi. Ce întîiaşi dată aceasta a şti vi să cade: că eu, ticăloasa, priinţa şi agiutorinţa Corbului, pentru mari şi multe darurile Vulturului, voiu şi poftesc, că de multe ori rămăşiţa fărămuşelor mesii Vulturului copiii din fălcile foamei şi ˇolÍwV a morţii ne-au mîntuit.

Iară Lupul, pentru căci pre sine singur a să chivernisi şi viaţa din primejdiia foamei a-şi sprijeni ştiind, cu binele altora nici cearcă, nici pofteşte să să îndemînedze. Căci în şcoala lui Dioghenis şi în filosofiia ce-i dzic cînească s-au învăţat, a cărora sentenţie ieste acela lucru de la cineva să ceară pre carile altul nici îl poate da, nici de la sine îl poate lua. Căci odînăoară un împărat mare întrebînd pre Dioghenis ce pofteşte să-i dăruiască, i-au răspuns să-i dea ce nu-i poate lua, adecă să să dea într-o parte din lumina soarelui şi să nu-i facă umbră, oprind radzele deasupra urciorului în carile şedea. Ce pentru obiceile filosofilor acestora şi pentru pravilele filosofiii lor, mai mult a dzice părăsindu-ne, la cuvîntul nostru să ne întoarcem. Argumenturile, dară, şi dovedele spre a Lupului de înţelept şi de filosof încredinţare îmi sint acestea:

1. ↑ Semiramis: Pofta izbîndirii strîmbe
2. ↑ Raiul spîndzurat: Fericirea nestăruitoare
3. ↑ Evfrathul: Nesaţiul lăcomiii
4. ↑ Leul: Partea moldovenească
5. ↑ Vulturul: Partea muntenească
6. ↑ Jiganie: Tot neamul moldovenesc
   Jiganie rumpătoare: Boierimea şi cei mai mari a moldovenilor
7. ↑ Pardosul: Iorgaki vornicul
8. ↑ Ursul: Vasilie vornicul
9. ↑ Lupul: Bogdan hatmanul
10. ↑ Vulpea: Ilie stolnicul
11. ↑ Ciacalul: Maxut uşer
12. ↑ Mîţa Sălbatecă: Ilie Cantacuzino
13. ↑ Pasire: Tot neamul muntenesc; Pasire rumpătoare: Rudeniia şi boierimea celor mari, a muntenilor
14. ↑ Brehnacea: Costantin stolnicul
15. ↑ Şoimul: Toma postelnicul
16. ↑ Uleul: Ştefan paharnicul
17. ↑ Cucunoz: Mihai spatar
18. ↑ Coruiul: Răducanul
19. ↑ Hîrăţul: Radul Golescul
20. ↑ Bălăbanul: Şerban Catacuzino
21. ↑ Blendăul: Şerban logofetul
22. ↑ Monarhie: Ţară, publică
23. ↑ Cînii: Capichehaile
24. ↑ Ogari: Călăraşi
25. ↑ Coteii: Iscoade
26. ↑ Bursuc: Lupul vornic
27. ↑ Nevăstuică: Fata Dedului
28. ↑ Guziul Orb: Dedul
29. ↑ Şoarece: Ursechel
30. ↑ Jiganie vînătoare şi de vînat: Boierime mai de gios a moldovenilor
31. ↑ Corbul: Basaraba voda
    Epitrop: Domn a fietecării ţări
32. ↑ Pasire vînătoare şi de vînat: Boierimea mai de gios a muntenilor
33. ↑ Dobitoc supus: Ţărănimea, prostimea moldovenilor
    Pasire supusă: Ţărănimea, prostimea muntenilor
34. ↑ Boul: Donici lugufetu
35. ↑ Căprioara: Caratziestii
36. ↑ Lebăda: Cornescul banul
37. ↑ În săbor a să obşti: Cu toţii într-un sfat a fi
38. ↑ Liliac: Marco Pseudobeizade
39. ↑ Vidra: Constantin vodă Duca
40. ↑ Brebul: Bpuraz postelnic
41. ↑ Monarhiia celor de apă: Ţărigrădenii
42. ↑ Cămila: Mihalaki Racovitza
43. ↑ Strutocamila: Mihai vodă
44. ↑ Marginile gîrlelor: Fănariul Ţarigradului
45. ↑ Căprioara de Aravia: Dimitraşco Caratze
46. ↑ Siloghismul: domnie altuia
47. ↑ Epitrop Vulturului: Domn Ţărîi Munteneşti
48. ↑ Ca asina despre maică: Viţa bună, carea să trage despre maică
49. ↑ Coţofana: Gramaticul muntenesc

Partea a doa

„Întîiaşi dată, socotiţi, o, fraţilor, şi aminte luaţi cuvintele carile mai denainte înaintea tuturor gloatelor au făcut. Că au nu el în proimiul voroavii sale dzicea, precum inima împăraţilor din mulţimea lucrurilor şi a ştiinţelor, carile în publică-li şi în curte-li să tîmplă, mai ades decît alaltora cîtodată prosgnostice fac? şi cum din putregiunea peştelui în maţele Bîtlanului viermii să nasc? Şi Brebul, părţile bărbăteşti pierdzindu-şi, în zavistie cade şi pizmă vecinică nu numai asupra bărbaţilor, ce şi a muierilor ţine. Asupra muierilor, căci el cu dînsa pofta şi tragerea firii a-şi împreuna nu poate, iară asupra bărbatului, căci acesta a face din plineala firii poate (că totdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor, şi surdul asupra audzului, şi hadîmbul asupra întregului obidă are). Aşijdirea, precum nu numai spicul părului şi asămănarea văpselii pre Vidră vreodată Breb să fie fost o dovedeşte? (Căci tîmplarea vine şi să duce fără stricarea supusului ?) şi alalte ale lui cuvinte toate, de viţi sta pre amănuntul şi cum să cade să le socotiţi, au nu toate hirişe de adevărat fizic filosof îl arată? (Căci toată filosofiia fizicească asupra trupului firesc şi în ştiinţa lucrurilor fiinţăşti să sprijineşte). Apoi acmu, cînd îl întrebaţi de ieste filosof, nici voaă v-au <dat> după poftă răspuns, dar nici pre sine despre aceasta de tot s-au ascuns, ce cu un frumos şi iscusit chip nici lauda asupră ş-au priimit (că cel ce cu tot sufletul aievea în faţă îşi lauda pofteşte nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să huleşte), nici precum eu adevărul şi ce ieste am grăit au tăgaduit. Acestea, dară, Lupul în faţă şi de curînd v-au grăit. Dară să vă aduc o istorie a lui, carea mai demult au făcut, carea pre cît ieste de adevărată, pre atîta ieste şi de minunată. Şi precum vrednică ieste a să asculta, mi să pare că cu toţii o viţi lăuda (căci istoricul adevărat - adecă carile istoriia adevărat precum s-au avut istoriseşte — lauda împreună cu făcătoriul împarţeşte, căci cela au ostenit lucrul a săvîrşi, iară cesta au nevoit în veci a să pomeni. Şi încă mai mult pre scriitorii decît pre făcătorii minunelor fericiţi şi lăudaţi a numi voiu îndrăzni. Căci după armele şi faptele iroilor, condeiele istoricilor, de nu s-ar fi pre alb clătit, încă de demult şi lauda numelui lor deodată cu oasele ţărna o ar fi acoperit. Şi aşe, aceia au fost a lucrurilor făcători, împreună şi muritori, iară ceştea numelui au fost înoitori şi în veci stăruitori). Povestea dară într-acesta chip să are: Odînăoară era un om sărac, carile într-o păduriţă, supt o colibiţă era lăcuitoriu. Acesta, mai mult de dzece găini, 2 cucoşi, doi miei şi un dulău, altăceva după sufletul său nu avea. Deci dulăul atîta era de bun păzitoriu şi atîta de tare în giur împregiurul casii străjuitoriu, cît nici frundză de vînt să să clătească şi el asupra sunetului să nu năvrăpască cu putinţă nu era (că mai bunu-i şi mai de nedejde ieste dulăul deşteptat decît străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat). Dulăul aşe pre dinaintea casii pururea să afla, iară găinele în podul colibii să culca, mieii noaptea dinaintea uşii în tindiţă, iară omul ostenit şi obosit, dacă viniia de la lucru, în colibiţă spre odihnă să aşedza. Ce cît au fost despre partea mea, macar că, precum să dzice dzicătoarea, nici o piatră neclătită n-am lăsat. Însă nu numai de vrăjmăşiia dulăului, cît de gardul denafară nu m-am putut lipi, nu numai cît la găini în pod nu m-am putut sui, ce aşeşi nici pre acolea pre aproape de fricos glasul lui nici a mă opri, nici a mă odihni am putut. Şi aşe, ori cu cîte meşterşuguri am ispitit şi cu cît mai cu dor dulce carnea găinuşilor am poftit, nicicum poftii şi izbîndii inimii nu m-am învrednicit (căci norocul aşe de aspru cu muritorii şuguieşte, cît, de multe ori, celea ce şi cu ochii le-ar înghiţi, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi). Iar o dată mi să tîmplă cu Lupul a mă împreuna, căruia traiul omului şi vrăjmăşiia dulăului a-i povesti mă luaiu şi precum în multe nopţi fără somn şi cu stomahul deşert împreună şi cu mare groază a primejdiii vieţii pregiur colibiţa săracului în deşert în preajma găinuşilor am cutreierat. Cătră acestea, precum şi doi miei are, îi pomeniiu. De carea el audzind, îndată sculîn du-să, unde ieste coliba cu mieii cum mai curînd să mergem tare mă îndemna. Căruia eu îi răspunş, că într-acea parte de loc a merge, pînă nu va însăra, de frica dulăului primejdiia vieţii îmi prepuiu. Deci trebuie să aibă îngaduinţă, îi dziş, pînă soarele va scăpăta, şi atuncea la pomenitul loc îl voiu duce. Cu mare pieire spre îngăduinţă a-l pleca putuiu, şi încă şi cetatea mărăciunilor lîngă mine aveam (căci lăcomia, de ieste în săturare nesăturată, cu cît în foame mai nesăţioasa va fi), de vreme ce bine îl cunoşteam că dulceaţa a fragedii cărnişoarei mielului în fantazie mai tare foamea lăcomiii şi în stomah lăcomiia foamei mai vîrtos clătindu-i, mă temeam, perii miei în lînă să nu-i întoarcă şi carnea mea în oină să nu o prefacă. (Căci filosofii obiciuiţi sint cu socoteala, aierul în apă şi apa în aier a întoarce, macară că lucrul socotelii n-ar răspunde). Deci sosind cea mie pentru frica, iară Lupului pentru foamea mult dorita şi aşteptata sară, amîndoi împreună purceasăm şi, în preajma locului apropiindu-ne, de departe casa omului cu degetul îi arătaiu. Atuncea Lupul, cu chipuri filosofeşti şi ţărămonii politiceşti înainte-adulmăcînd, purceasă. Ce dulăul nici chipurilor cucerite, nici cuciriturilor linguşite să uită, ce îndată toată pădurea de lătrături şi de brehăituri împlu, aşe cît nu numai codrii să răzsuna, nu numai cît omul din greu somn să scula, ce încă şi pre mieii în scutece învăliţi copilaşi spăimînta şi îi deştepta. Deci omul, de pre aşe tare lătrăturile dulăului precum o jiganie rea la miei să fie vinit pricepu. Carile în grabă afară ieşind şi încă mai tare pre dulău asmuţind şi îmbărbătînd, atîta cît căută Lupului a da dos (că de multe ori fuga fortuna biruinţii, şi biruinţa primejdiia fugăi aduce).

Iar după ce cani fugi Lupul, cît ar fi socotit că de supt adulmăcarea dulăului a fi ieşit, socoti că firea dulăului de la Lup nici shimate filosofeşti, nici cucirituri politiceşti priimeşte, şi aşe cu puterea şi cu vîrtutea înainte a merge şi cu vitejiia lucrul a isprăvi din inimă aleasă (că de multe ori cei împietroşeţi la socoteală cu blîndeţea mai tare să simeţesc. Iară apoi vădzind sila şi nevoia, ca varga de căldură, încotro îţi ieste voia să îndoiesc). Aşe Lupul, această socoteală la inimă puind, iarăşi spre dulău să înturnă, ca norocul monomahiii să ispitească. Dulăul, îndată ce venirea Lupului simţi (căci grijlivul pururea treaz şi deşteptat ieste), iarăşi cu buciunele, dobele şi trîmbiţile cele mai denainte încă la gardul cel dinafară în timpinare îi ieşi. Spre carile Lupul, vitejeşte răpizindu-să, el macară cum dos nu dede, ce de războiu vitejeşte şi de luptă bărbăteşte să apucă. Cîtăva vreme norocul biruinţii în cumpăna îndoinţii sta, pînă cînd Lupul nedejdea îndelungată a fi simţi, şi aşe Lupul, de vîrtutea firească părăsindu-să, la puterea meşterşugească alergă (căci de multe ori ce ieste scădzut în fire, meşterşugul cum să cade plineşte), că macar că nu pînă într-atîta Lupul era biruit, ce să făcea că aşeşi de tot ieste biruit (că adese s-au vădzut mai cu norocire izbîndele a vini, cînd cu supuneri şi cu dosiri asupra nepriietinului să purcede, decît cînd cu dobe şi cu surle alaiurile şicuind, pentru biruinţă în mare numărul oştilor sale cineva să încrede). Lupul aşe într-acea dată, ca cum de tot biruit ar fi fost, tare înapoi fugiia, şi cu fuga seminţile meşterşugului sămăna, carile a doa noapte viptul copt şi deplin le era a da. Lupul aşe cani trist, pentru lipsa putinţii, iară dulăul de tot vesel pentru părerea biruinţii, cineşi la locul său să înturnară. Iară cînd făcliia cea de aur în sfeşnicul de diiamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor să pune, Lupul şi altă soţie îşi cercă şi pre altul ca sine află, căruia lucrul şi fapta, carea întracea noapte s-au lucrat şi nenorocit norocul ce i s-au tîmplat, pre amănuntul povesti (căci a tot tiranul una şi aceia ieste socoteala, ca ori cu ce mijloc ar putea streinele ale sale a face şi, cînd tîmplarea nu răspunde poftei, celea ce n-au dobîndit i să pare că cu mare nenorocire de la sine le-au pierdut). Aşijderea, vitejiia dulăului adăogînd, dzicea că nu ieste dulău ca acela carile de la un lup numai să să biruiască, ce doară numai de la doi izbînda asupră-i să să nedejduiască (că a firii orînduială ieste doi deopotrivă pre unul deopotrivă să biruiască, iară meşterşugul face ca această axiomă de multe ori să nu să adeverească). Aşedară, ei înde ei tocmindu-să şi însoţindu-să, încă din bîrlog mieluşeii săracului om împărţiia.