După a împăraţilor poruncă, cu toţii îndată de masă şi veselie să lăsară şi de arme şi de războiu să apucară (că precum după răscoale lineştea cu veseliile, aşe după veselii armele şi gîlcevile adese urmadză), toată jiganiia cumplită colţii îşi tociia şi toată pasirea rumpătoare pintenii îşi ascuţiia. Cucoarăle cu buciunele buciuma, lebedele cîntecul cel de pre urmă a morţii cînta, păunii, de răutatea ce videa, în gura mare şi cu jele să văieta, şoimii ca hatmanii, uleii ca sărdarii, coruii ca căpitanii pe dinaintea gloatelor şi a bulucurilor să primbla, pupădza ca ceauşii la alaiu îi aşedza, căile din fluiere şuiera, brehnăcile înalt pentru paza străjilor să înălţa. Vulturul deasupra tuturor împărăteşte celea trebuitoare slujitorilor porunciia, carii în aripa dreaptă şi în aripa stîngă de războiu să şicuia. Într-acestaşi chip şi jigăniile pre pămînt, cineşi la polcul şi la ceata sa orînduindu-să, la meideanul bătăii cu mare dîrjie ieşiră.

Iară după ce puhacele din puşcile cele mari şi cucuvaiele din cele mici sămnul războiul dederă, îndată sunete, buhnete, trăsnete, plesnete, vîjiituri şi duduituri preste tot locul să răzsunară. Că iuţi aripile vulturilor, brehnăcilor, rarăilor, şoimilor, uleilor şi a coruilor cu mare vîjiituri aerul despica, leii, urşii, pardoşii, dulăii, ogarii şi coteii, cu unghile ţărna aruncînd pulberea în ceriu spulbăra şi cu neguri de prav luminoasă radzele soarelui astupa. Mînie ca aceasta vărsară, vrăjmăşie ca aceasta arătară, gătire ca aceasta făcură, tunară, detunară, trăsniră, plesniră, răcniră, piuiră şi din toate părţile cu mare urgie marile acestea jigănii asupra micşoarelor musculiţe să repedziră. Ce, precum să dzice cuvîntul (Fată munţii şi născură un şoarece ), că pre cîtă groază arătară, atîta de batgiocură rămasără, de vreme ce micşorimea albinelor, viespilor, muştelor şi a ţinţarilor asupra mărimei pasirilor şi jiganiilor toată ocara şi batgiocura adusără. Căci muştele, cu putinţa aripilor în slava ceriului rîdicîndu-să, colţii şi brîncele cele vrăjmaşe a jigăniilor celor cumplite ceva de laudă a isprăvi sau în ceva a le beteji nu putură. În aer aşijderea toate pasirile rumpătoare (căci alalte numai privitoare era) cu grele trupurile ce purta şi cu mari aripile ce le otcîrmuia, în gios slobodzindu-să şi în sus rîdicîndu-să, repede răpegiunea ce făcea, muştele cu puţină clătire şi într-o parte din cale ferire, în deşert a lovi şi în zădar a ieşi o făcea. Încă de multe ori, pentru mai mare batgiocura, pre spate le încăleca şi pintre unghi şi pe supt aripi slobode şi fără primejdie zbura. Iară cînd vreuna dintr-însele în brînca a vreunii pasiri sau jigănii a cădea să tîmpla, cum să o strîngă şi cum să o fărîme nu avea (că precum mărimea la unile arătoasă, iară la altele ca un boţ greu mişeloasă, aşe micşorimea la unele de nemică, iară la unele decît mărimea cu multul mai vrednică ieste). Iară supţirele şi otrăvit acul albinelor, viespilor şi a gărgăunilor cu carile iele în locul suliţii şi a sigeţii să într-arma, cît de pre lesne în palma pasirii sau în talpa jigănii îl înfigea, al căruia cumplită durere nu numai cît trupul le beşica, ce încă pînă la inimă pătrundzind, la ficaţi le străbătea. Şi aşe muştile, după ce în aer pre cît vrea pre pasiri obosiia, trîntorii buciumul de înturnat cînta şi cu toatele de iznoavă la ospăţ şi la masă să aşedza, nicicum a leilor sau a altor jigănii călcături şi stropşituri în samă băgînd (că precum orbul de noapte nu să grijeşte, aşe cel prea slab de cel prea tare nu să siieşte, că cel ce n-are de ce să prăda de prădătoriu, ca udul de ploaie, nu să teme). Deci cînd jigăniile pre pămînt mai mare navală le da, atuncea muştele, prin nări, prin urechi, printre vine şi pre supt susiori întrîndu-le, să aciua. De care lucru, nepriietinii, nu pre atîta luptători, pre cît scut, cetate şi apărători le era (că norocul cînd pre cel norocit a batgiocuri va, întîi cu a sa putere îl măreşte, apoi cu a altuia slăbiciune îl domoleşte). Iară cînd muştele de bunăvoie le părăsiia şi mai înalt în aer să suia, jiganiilor altă, fără numai urletul în vînt şi trîntitul cu curul la pămînt nu le rămînea. Căci muştele, de urlete a să spăriia neînvăţate şi din labele lor în văzduh depărtate fiind, în toată nefrica şi negrijea să afla, şi pre spinarea zburătoarelor ca în carîte împărăteşti legănîndu-să să primbla (între muritori de să dă vreo fericire, pare-mi-să că alta mai mare a fi nu poate decît din rea pizma nepriietinului bun sfîrşitul lucrului a să tîmpla. Aşijderea, mai mare nenorocire cineva a păţi nu poate decît din pricina pizmei sale, fericire nepriietinului a vini cînd vede).

Într-acesta chip dară jiganiile şi pasirile cîtăva vreme în zadar trudite şi în deşert ostenite, pînă mai pre urmă, mai mult de năcaz decît de trudă obosindu-să şi mai mult de mînie decît de osteninţă înăduşindu-să, pentru ca puţinteluş duhurile înfocate să-şi răcorească şi puterile slăbite să-şi odihnească, buciumul de întors cîntară. Şi pentru ca stomahurile leşinate să-şi întărească, la ospăţ să aşedzară. Dară nice aceasta cu vreo ticneală a le fi putu (că precum înăduşitul fum, cu nările trăgînd, mai rău să înăduşeşte, aşe odihna fără năroc decît războiul vrăjmaş mai cumplită ieste), de vreme ce mulţimea ţinţarilor şi a muştelor, carile nu numai a mesăi, ce şi a tot pămîntului faţă în giur împregiur acoperiia, şi atîta aerul cu micile lor trupuri ca cu un fum şi prav împlusă, cît jigăniile, de mare osteninţă mai adese duhurile a-şi trage vrînd, cu văzduhul împreună şi micile acelea lighioi cu nările sorbiia, carile, pînă la plomîi mărgîndu-le, mai mare înăduşală le făcea. Jigăniile săriia, să trîntiia, suspina, strănuta, capul li să învîrtejiia, greaţa li să scorniia, iară altăceva nici procopsiia, nici îşi folosiia (că precum mîniia naşte izbînda, aşe izbînda nedobîndită naşte dosada, de carea mîniia singură ca cu laţul său să zugrumă).

Pedeapsă şi ocară ca aceasta le zămisli nebuna mîndrie şi dosadă ca aceasta le născu mîndra nebunie. (Că de multe ori părerea înaltă şi tocma peste nuări ridicată, în fundul beznii necunoştinţii pohîrnindu-să, cade, şi cu cît mai cu mărime să slăveşte, cu atîta mai în prăpaste, prăvălindu-să, să ocăreşte. Asijderea, adese s-au vădzut că lucrurile prea putincioasă şi prea vîrtoasă pre lesne a să zdrumica şi a să fărîma încă de la cel prea slab şi moale, precum diamantul cu plumb să lucreadză şi, cu pravul său şi cu curma fierului tăindu-să, să despică, să rujdeşte şi să juleşte. Moartea şi peirea filului şoarecele ieste, picătura ploii piatra găureşte şi funea de teiu cu vreme marmurile despică. Că lucru aşe de putincios şi de vîrtos supt soare nu ieste căruia biruinţă şi înfrîngere să nu să dea, încă de unde nici gîndeşte, nici nedejduieşte).

Aşedară, falnicile şi trufaşele dihanii, duhurile cele înalte şi înfipte ce purta şi sprîncenele cele peste frunte ridicate ce înălţa, cu ocara a toată lumea, de tot gios le lăsară şi gîndul într-altă socoteală îşi mutară.

Între pasiri, dară, era Brehnacea, carea, macar că şi ea, nu mai puţin decît alalte, de vărsatul singe nevinovat ca de o privală prea frumoasă să veseliia şi de toată carnea proaspătă nu să oţărîia, nici să scărăndăviia, însă de multe ori cînd sfaturile grele să zbătea şi lucrurile mari să dirmoia, decît alalte precum mai adese şi mai de-aproape adevărul a atinge să videa şi totdeauna spre cele mai line şi odihnite lucruri învăţa şi îndemna (că la tot sfatul, cînd în vreo parte a să aşedza nicicum a să alege nu poate, spre partea lineştii a să pleca sfat înţelepţăsc ieste). Precum odînăoară cătră Cucunos filosofiia Lupului aievea adeveriia şi de sfatul ce pentru Struţ începusă să să părăsască cu toată nevoinţa siliia, aşijderea cele mai de pre urmă, precum ceva de cinste a toată monarhiii să aducă nedejde nu ieste dzicea. Aceasta pasire, dară, vădzînd că din partea carea nici nedejduia, lucruri ca acestea nebiruite şi nele cuite să scorniră, precum cu vreme celea de carile grijă purta, de să vor ijdări, cu cît mai rele şi mai cumplite răscoale în tot trupul publicăi vor aduce socoti. De care lucru, acestea aşe în sine chitindu-le şi oarecum pînă a nu fi, cu ochiul sufletului ca cum acmu ar fi vădzindu-le, cătră tot theatrul voroavă ca aceasta făcu: În lume într-aceasta lucrurile tîmplătoare cum vor vini şi cum vor cădea, nime dintre muritori deplin şi cum sint cu mintea a le cuprinde poate, nici vreodînăoară cineva rădăcina adevărului pentru cele fiitoare, afară din tot prepusul, cu socoteala a atinge s-au vădzut. Ce precum toate lucrurile în lume sau fiinţăşti sint, sau tîmplătoreşti, aşe în doaă chipuri pentru dînsele a să adeveri şi a să înştiinţa poate. În cele tîmplătoare dară, începutul adese greşeşte, iară sfîrşitul singur pe sine de bine sau de rău început să arată şi să dovedeşte. De care lucru, a celor tîmplătoare, pînă sfîrşitul nu le videm, nici de rele a le huli, nici de bune a le lăuda fără prepus putem. Iară în cele fiinţeşti, precum începutul, aşe săvîrşitul, după a firii urmare, afară din tot prepusul, precum sint a le pricepe şi a le giudeca îndrăznim şi putem. Că precum în ciurul cu gaurile largi mulţime de grăunţe mititele punem şi veşca ciurului dincoace şi dincolea batem şi zbatem, din cele multe grăunţe, carile întîi şi carile mai pre urmă a cădea s-ar tîmpla nu ştim. Iară precum pînă în cea de pre urmă, precum toate vor cădea, fără greş ştim. Că fireşte toată greuimea la mijloc trage şi tot grăunţul mic prin gaura mare neoprit trece, şi aşe, urmadză ca ciurul zbătîndu-să, grăunţele unul pre altul deasupra îngreuind, spre cădere să-l împingă, după acela altul şi altul, pînă cînd tot cel ce împingea, de nime neîmpins, ce singur din greutatea firească, după altele urmînd, să cadză. De care lucru, în lucrurile tîmplătoare, cei ce cu minte întreagă să slujăsc, aceasta laudă şi spre bine prognosticesc, ca oricînd calea lineştii s-ar afla, drumul tulburării cu lunecătoriu piciorul norocirii să nu calce, ce totdeauna în cărarea lineştii şi potica păcii, oricît de strîmptă ar fi, nepărăsit şi neabătut să călătorească. Că macar că lucrurile la începătură mici şi pre lesne a să isprăvi să vad, însă lucrul, de ce să lucreadză, creşte şi să măreşte, cu carile împreună şi lesnirile împiedecîndu-să, nevoile să mămineadză şi să îngreuiadză, şi aşe, cele mai multe, de sfîrşitul fericit şi lăudat scăpîndu-să, să deznedejduiesc. Aşijderea, pricina pricinelor a toată pricinele dintîi privitoare şi giudecîtoare ieste, carile fără cea cădzută plată şi răsplătire a le lăsa nu poate (că precum greuimea grăunţului deasupra căderii celui dedesupt pricină au fost, aşe greuimea altuia pricină căderii celuia ce căderea celuialalt au pricinuit va fi).

Aşedară, lucrurile muritorilor şi muritorii, ori ca grăunţele în ciur, ori ca spiţele în roată ar fi, adevărul fără prepus ieste, că loc stătătoriu şi viaţă credincioasă cuiva din fire nu s-au dat, nici să va da, ce toate sfera nestării sale sint să încungiure şi nesăvîrşit ţircăiamul firii sint să împregiure şi fietecui decît sine cel mai tare ieste să să afle şi pricina pricinătoare fără izbînda pricinirii ieste să nu scape.

Deci pînă la cuvîntul ce voi să grăiesc voi vini, asupra acestuia lucru o pildă, carea în dzilele bătrîneţelor mele a privi mi s-au tîmplat, ascultători şi îngăduitori să fiţi pre toţi vă poftesc.

Odînoară pentru hrana tîmplîndu-mi-să peste creşteturile munţilor a zbura şi peste toţi cîmpii cu ochii a mă primbla, întrun muşinoiu un guziu, de cu vară, ca preste iarnă hrană să-i fie, de prin ţarini grăuncene culesese şi cu multe nevoi şi ostenele în mişina ce făcusă le strînsese. Şi aşe, cu lineşte şi cu odihnă viaţa trăgîndu-şi, o furnică de mişina guziului dede, carea, un grăunţi rîdicînd, la muşinoiul său îl dusă, pre care alalte furnici, cu dobîndă şi pradă gata ca aceasta vădzind-o, cu toatele după dînsa să luară. Şi dacă la casa bietului guziu agiunsără şi de strînsă grămadă grăunţelor dederă, îndată a o prăda, a o încărca şi a o căra începură. Guziul, săracul, în vreme ca aceia de tot agiutoriul scăpat şi de rădăcinile curechiului ce mai denainte stricase blăstămat simţindu-să, din toată nedejdea să scăpă şi cu mare foamete din fălcile morţii nu scăpă. Iară furnica, carea întîiu pricina prădzii, foamei şi mai pre urmă şi a morţii guziului era, de bişugul şi bivul carile peste toată iarna avusese îngrăşindu-să şi îngroşindu-să, cu aripi ca pasirile să într-aripă şi ca muştele în aer cu mare slobodzenie zbură. Iară lîngă muşinoiul furnicelor, de cu primăvară, în spinii carii acolea aproape era, o păsăruică mititeluşă cuibul a-şi face şi puii a-şi scoate să tîmplă, carea tot cu furnici mititele puişorii a-şi hrăni şi a-i creşte era obiciuită. Căci amintrilea nici ea alte lighioi mai mari a prinde, nici puii ei a le înghiţi sau a le amistui putea. Iară într-o dzi cea îndestulită nafaca uitîndu-şi şi a firii sale hotare trecîndu-şi, furnica cea mare şi cu aripi prinsă (căci şi furnica atuncea îşi găseşte peirea, cînd îndobîndeşte aripile), pre carea, după cîtăva luptă şi trudă biruind-o, mîncare puilor săi o dusă. Furnica, de primejdiia vieţii cuprinsă şi de amărăciunea ceii mai de pre urmă suflare, cu duios şi mişelos glas cătră păsăruică dzisă: „Nici tu, o, lacomo, fără plată vii rămînea)). Ce păsăruica, milos şi jelnic cuvîntul ei în samă nebăgînd, fărîmi, fărîmiiele făcînd-o, puilor o împărţi. Eu, patima furnicăi vădzind şi cuvîntul cel cu moarte amestecat din gură-i audzind, cu tot de-adinsul sfîrşitul la ce ar ieşi şi asupra păsăruicăi izbînda, cînd şi răsplătirea în ce chip ar fi ca să cu nosc, a oglindi mă pusăiu. Deci pasirea dacă furnica omorî şi puilor o împărţi, îndată, după obiceiu, la cîmp, pentru ca alt vînat hrană puilor să prindză, să dusă. Aşe, ea în cîmp lipsind, un şoarece pe spini urcîndu-să, cuibul cu puii păsăruicăi află. Carii, încă golaşi, fără tulee fiind şi puterea aripilor de zburat încă neavînd, pradă şoarecelui să făcură, pre carii şoarecele înecîndu-i, cîte unul, cîte unul, mîncare puilor săi îi căra. Iară cînd şoarecele, pentru ca şi cel mai de pre urmă puiu să ia, să întoarsă, iată şi maica lor din cîmp cu hrana în gură sosi. Carea, de puişori sărăcită cunoscîndusa şi pre prădătoriu încă în cuibul ei vrăjmăşeşte pre puiul carile încă cu suflet rămăsese, a încolţi şi a răni vădzind, pentru viaţa lui cu mare umilinţă pre şoarece a ruga începu: „Lasă-mi, tiranule, pre unul. Cruţă-mi, vrăjmaşule, pre acest mai mic macară. Nu mă lăsa aşe de tot arsă şi înfocată, fie-ţi milă de lacrămile şi tînguirile mele, nu-mi pierde toată osteninţa tinereţelor, nu mă despărţi de toată nedejdea bătrîneţelor mele! Adu-ţi aminte că şi tu părinte a fii şi nascătoriu a nascuţi eşti. Socoteşte a inimii durere, carea maica pentru rodul pîntecelui său pătimeşte. Eu păcatul mieu cunosc şi în oglinda fărălegii mele acmu mă privăsc, pentru carea astăzi cea cădzută plată îmi iau şi dreaptă izbînda furnicăi întreit asupră-mi să face, ai căriia, o, ticăloasa, jelnicul glas n-am ascultat şi peste putinţele şi hotarăle firii mele trecînd, trag ce trag şi pat ce pat. Ia pilda mea asupra ta, o, nemilostivule, şi cu pedeaspa la mine sosită de cea la tine viitoare a scăpa te învaţă. Că precum mie întreit, ase ţie îndzăcit pricina pricinelor să nu-ti răsplătească preste firea ei ieste.

Şi precum eu pre puii furnicăi i-am făcut fără maică, aşe pre mine, maica, tu m-ai făcut fără pui. Aşijderea, precum tu pre mine, maica oţăroasă şi jelnică, moartea puilor miei astădzi a privi m-ai făcut, aşe mîne sau poimîne de neagră şi cumplită moartea ta a să olecăi şi a să sărăci pre puii tăi va face. Şi precum tu pre mine mă desficioreşti, aşe altul pre puii tăi va despărinţi". Acestea şi altele ca acestea ticăită păsăruica cu olecăioase viersuri şi cu miloase glasuri pamintea şi moartea puilor săi cu jele cînta:

Ce şoarecele nici de verşul şi de viersuri în ceva înduplecîndu-să, nici de fierbinţi lacrămile şi duioase suspinurile păsăruicăi cevaşi milostivindu-să şi pre cel mai mic puiu omorînd, cu mare veselie la cuibul său îl dusă. Vesel acmu şoarecele, şi de bişugoasă prada ce dobîndisă mai îndrăzneţ şi mai simăţ făcîndu-să, mai tare a îmbia, şi mai fară sială prin toţi spinişorii a să urca începu, socotind ca tot spinul cuibu şi tot porumbreriul pui de pasire va avea (ce precum apelpisia de multe ori mai vrednicii lucreadză, aşe afthadia singură cu sabiia sa capul îşi răteadză). Că într-acea dată o mîţă sălbatecă pentru hrana prin spini şorecăind, sunetul îmbletului şoarecelui la urechi îi vini. Carea, după al său obiceiu, mai cu de-adins a să tupila şi a să şipuri începînd, şoarecele cel ce sunetul făcea printre frundze zări, şi aşe, mîţa totdeodată şi fără veste sărind, şoarecele, blăstămatul, toată sărita îşi pierdu (că cînd minţile de spaimă să uluiesc, atuncea şi picioarele a fugi să împiiedecă şi în toate ierbuşoarele să invălătucesc). Aşe mîţa pre şoarece întîi în brînci, apoi în fălci apucînd, cu mormăieturi trufaşe şi mîndre i să lauda. Şoarecele între cele puţine olecăituri ce făcu, întîi era aceasta: („cine face, face-i-să, cine înghite undiţa, fier de corabie boreşte): osinda păsăruicăi m-au aflat". Şoarecele încă bine cuvintele nu-şi încheie, şi mîţa în oala stomahului a-l fierbe şi în tigaia maiurilor a-l prăji şi în vasele maţelor a-l scoate începu. Aşe mîţa, spre vînătoarea şoarecelui cu totului tot dîndu-să, ce o aştepta nici ştiia, nici să gîndiia. Că într-acea ună dată, un dulău ciobănesc, pre lîngă spini pentru paza oilor îmblînd, mirosul mîţii adulmăcă, după miros urma luă, după urmă cu ochii de mîţă dede. În scurt, mîţa şoarecele încă bine nu înghiţisă, şi ea acmu în fălcile dulăului sosisă, carea nu de cuvînt, ce aşeşi mai nici de gînd vreme a avea putu. Că vrăjmaşi şi ascuţiţi colţii dulăului îndată toate oşcioarele îi zdrumicară şi toate măţişoarele îi deşirară. Dîrz dulăul şi cu coada bîrzoiată, ni la un spin, ni la altul piciorul după obiceiu rîdica şi precum şi el altuia vînat şi colac să găta, nicicum în minte îi era.

Că pre acea vreme un lup, după oi cu mare meşterşug şi mulcomiş linguşindu-să, asupra dulăului, fără veste cădzu. Lupul pre vechiu nepriietin aşe singur şi de tot agiutoriul strein şi lipsit vădzind, asupra-i să-l fărîme năvrăpi. Dulăul, macar că cu lătratul cît putea pentru pizmaşul de obşte ciobanului ştire da şi cu toată vîrtutea, cît prin putinţă îi era, cu lupul să lupta. Insă agiutoriul ciobanului a sosi, mai mult decît dulăul virtutea lupului a sprijeni zăbăvind, biruinţa la lup rămasă şi, bucăţi-bucăţele făcîndu-l, viermilor îl întinsă masă. Ciobanul pînă la locul bătăliii a sosi, încă de departe un pardos, frumos la piiele şi vrăjmaş la inimă, precum asupra lupului cît ce poate aleargă, vădzu. De carile el spăriindu-să pînă va videa între lup ş-între pardos ce să va isprăvi, după spini să dosi. Pardosul îndată ce la lup fără veste sosi, deodată lupul cu dînsul de luptă să apucă. Ce lupul nici mult lupta sprijenind, nici puţin ceva folosind, în clipala ochiului, biruit, trîntit şi omorît fu. Pardosul acmu, duhul cel mai de pre urmă de la lup cu cumplită vrăjmăşie scoţind, ciobanul de după spini cu palestra sigeata printr-inimă îi pătrunsă. Pardosul, de moarte rănit şi de toate puterile părăsit vadzindu-să, cu glas de moarte şi cu cuvinte de singe, într-acesta chip grai: „Gudziul pentru curechiu, furnica pentru furtuşag, pasirea pentru lăcomie, şoarecele pentru simeţie, mîţa pentru pizmă şi viclenie, dulăul pentru vrăjmăşie şi mîndrie, lupul pentru veche duşmănie, eu pentru obraznica bărbăţie viaţa ne-am pus.

Iară ciobanul pentru piielea mea capu-şi îşi va da". Acestea ciobanul nici ascultînd, nici în samă cevaşi macară băgînd, macar că trist pentru dulăul ce pierdusă, însă vesel pentru piielea pardosului ce agonisisă era, pre carile în loc despoindu-l şi piielea pre umăr aruncînd, spre oi şi spre stînă să margă să întoarsă. Căruia un voinic oştean bine întrarmat în timpinare îi vini, şi după ce bună calea după obiceiu ciobanului dede şi pre umeri-i piielea pardosului vădzind, cu plată să i-o vîndze, cu blînde cuvinte cerşu. Ciobanul, şi pentru piierderea dulăului mînios, şi pentru uciderea pardosului simăţ, cine de după spini cu palestra odată un pardos au ucis, precum de acmu înainte şi lei şi paralei şi ţigan şi oştean, tot cu o lovală va prăpădi i să pîru. De care lucru, nici dzua bună omeneşte luînd, nici la cuvîntul blînd cum să cădea răspundzind, calea să-şi păzască oşteanului dzisă, iară amintrilea bine să ştie că în cîmp ca acesta, cine pre cine a despoia poate, a celuia piiele poartă. Şi „vedzi aceasta (palestra de-a umăr spîndzurată arătînd), nu a vinde, ce în dar a cumpăra s-au învăţat". Oşteanul, de aspru cuvîntul ciobanului oţărîndu-să şi de batgiocură ce-i făcea cu inima înfrîngîndu-să, mai mult trufaşe răspunsurile a-i audzi a suferi nu putu, ce, îndată calul în dălogi strîngînd şi cu picioarele din pinteni înteţindu-l, asupra lui să răpedzi şi suliţa prin ţiţa stîngă pătrundzindu-i, nu numai de piielea pardosului îl despărţi, ce şi de haine dezbrăcîndu-l, numărul dzilelor la sfîrşit îi dusă. Aşe ciobanul, în dar cumpărătoriu, împreună cu marfa şi viaţa îşi prăpădi.

Iară oşteanul, pe cal încălecînd şi piielea pardosului pe deasupra scutului îmbăierînd, pe drumu-şi purcesă. Aşe, el uneori de bună inimă şi de izbîndă cîntînd, iară alteori de lucrul şi singele ce făcusă gîndind şi mărgînd, de-alăturea drumului un iepure sări. Oşteanul, bunătăţii calului bizuindu-să, precum pe iepure ca şi pe cioban, în suliţă va lua socoti (ce cine alege oasele, peştele cît de mare poate mînca, iară oasele nealegînd, piticul cît de mic spre înecarea grumadzilor destul ieste). Şi aşe, cu suliţa buărată pre bietul iepure în goană luă, şi acmu din cal pre iepure biruind şi în clipală iepurile agiungînd, cînd de cînd în suliţă îl va ridica să chibzuia. Iepurile, într-atîta de mare a vieţii primejdie vădzindu-să şi precum firea mai mult a-l agiutori a nu putea cunoscîndu-să, la obiciuitul meşterşugu-şi alergă, şi aşe, cu multe şuvăituri şi cohîieturi spre nişte locuri măluroase şi ţărmuroase a fugi luă. Oşteanul, ochii în dosul iepurelui întinşi şi înfipţi avînd, de a locului răutate şi de primejdiia viitoare nici grijă, nici pază avea. Şi aşe, în răpegiunea calului asupra a unui mal înalt sosind, nici vreme de chivernisală, nici loc de fereală mai putu avea, ce în mişelos chip din ţărmurile malului fără aripi zbură, şi din călăreţ alergătoriu, dobitoc fără aripi zburătoriu să făcu, pînă cînd greuimea firească, răpegiunea şi iuşurimea meşterşugească biruind, cu capul în gios, ca cum nu poftiia, în fundul pohîrniturii, ca cum nu vrea, asupra colţiroase şi simceloase pietri, ca cum nu să gîndiia şi ca vai de capul lui, cădzu; unde os prin os pătrundzindu-şi şi mădular prin mădular zdrobindu-şi cu groaznică şi straşnică moarte, ceia ce i să cădea izbîndă şi ceia ce-l aştepta dreaptă osindă îşi luă ". După povestea şi pilda aceasta, Brehnacea iarăşi cuvîntul carile începuse la sfîrşit a-l duce apucă: „Aşedară, în lume lucrurile tîmplătoare celor ce rădăcina şi pricina dintîi necunoscută le ieste, precum toate fără chivernisala cuiva şi fără nici o pricină a cădea şi a să tîmpla să par. Însă fietece de a sa hirişă şi adevărată dintîi pricină nu să lipseşte şi fietecui ceia ce i să cade tîmplare, de hulă sau de laudă, de fericire sau bezcisnicie fără greş vine.

De care lucru, aievea ieste, că adunările dinceput drepte şi adevărate pricini să nu fie avut, ce numai pentru deşartă şi înflată slava numelui şi pentru ca să să dzică, iată că tot capul ni s-au plecat şi tot genunchiul ni s-au închinat, aceste ale lumii răscoale au pricinit.

Deci pentru izbînda a voii în părere începute, a multora multă asupreală şi mare înăduşală să face, carea fără plată şi osindă, precum nu va rămînea, fără prepus ieste (că suspinele drepte ceriurile pătrund şi lacrămile obidite chentrul pămîntului potricălesc şi singele vărsat cărbune ardzătoriu şi foc pîrjolitoriu să face). Carile la vremea sa izbînda şi osinda îşi gătesc, de carile asupritoriul a scăpa şi năcăjitoriul a să apăra preste fire şi peste putinţă ieste.

Iată, fraţilor, izbînda la uşă, iată, priietinilor, plata în casă şi răsplata în cap ne-au sosit. Au nu Vulturul, monarh a toată zburătoarea a fi poftind, batgiocura tuturor lighioilor ne-am făcut? Prodromul aceştii urîcioase veşti încă de demult Liliacul era, carile cu cuvîntul şi cu lucrul în mijlocul a tot theatrul şi denaintea a tot ochiul biruinţa au dobîndit. Aşijderea, acmu, micele acestea musculiţă dreptatea cît să fie de vîrtoasă, umilinţa cît să fie de înaltă şi mîndriia cît să fie de plecată şi de înflată frumos ne arătară. Au nu în cartea Vulpei fumul pojarului acestuia mirosiia? Şi încă altele mai rele şi mai cumplite a vini prin neştiinţă prorociia (că tot prorocul, adevărat în dzisă negîndit, în cuvînt nealcătuit şi în ieşirea lucrului nesmintit ieste). De vreme ce adevărate cuvintele Liliacul să pomenim ne învăţa, şi precum decît Cămila mai mare Filul şi decît zimbrul mai iute Inorogul a fi aminte ne aducea. Acestea toate atuncea de batgiocură şi în samă nebăgate să avea, iară acmu iată că piatră după piatră a să pohîrni şi val după val a ne lovi şi a ne năbuşi au început. Pentru aceasta dară, de mă viţi asculta, sfatul bătrîneţelor mele ieste acesta: Liliacul precum s-au aşedzat să nu-l mai clătim. Pe Vidră în gîrle, unde să află, cu hrană şi cu alte trebuitoare să o chivernisim.

A muştelor prieteşugul şi frăţiia, iară nu vrăjmăşiia şi veciniia, să poftim.

Filul şi Inorogul, cît în putinţă va fi, precum cu dobitoacele amestec nu avem, a-i înştiinţa să silim şi după înştiinţare adevărul lucrului să şi urmedze. De ciia, unde ar pofti a lăcui şi în ce chip ar vrea a vieţui în ceva împotrivnici să nu ne arătăm, ce noi penele noastre să ciuciulim, iară dobitoacele, cum vor putea, perii să-şi lingă şi să-şi netedzască (că cine gardul strein trece şi în pomul altuia să suie, la întors gardul zid şi la mîncare poama piatră i să face). Căci amintrilea, toate, a tuturor dobitoacelor supuse dosede şi asuprele, de nu Filul, Inorogul, de nu Inorogul, altul ca Inorogul, asupra noastră cu vreme va să le izbîndească şi tot suspinul cu osînda sa va să ne găsască. Şi mai vîrtos Inorogul grijliv pentru noi fiind, nuărul mic repede ploaia va să ne trimată, din carea nu numai penele, şi aripile, ce aşeşi şi cuiburile de prin copaci şi bortele de prin stinci a ne scuti şi uscate a ne feri vrednice nu vor fi (pre slab să nu gonim, că mai tare l-om face, pre fricos să nu spăriem, că mai îndrăzneţ să va întoarce). Acestea, o priietinilor, de la mine; iară voi de la voi ce poftiţi arătaţi şi ce vi-i voia lucraţi şi, veri aşe, veri aşe, în cea mai de apoi cuvintele mele din minte nu scoateţi". Pilda, cuvîntul şi sfatul Brehnacii, macară că mărgăritariul curat la aurul nespurcat şi pietrile scumpe frumos cu aur alcătuite era, însă (la inima împietrită şi pizmătoare nu cuvîntul, nu învăţătura, ce pedeapsa şi pătimirea, ca la dobitoace în ceva a spori şi a o domoli poate). În care chip, Corbul cu Cucunozul, macar că lucrul adevărului cum şi în ce fel merge bine cunoştea, însă povăţuind pizma şi urmînd pofta, vechiul cuvînt pliniia (cel bun vădzu, pricep şi laud, dară cel rău voiu şi urmădz ), şi aşe Corbul, urmele relii pofte călcînd, a cheltuielior pagube, a osteninţilor în zădar şi a cinstei numelui scădere simţind, de începutul vivoros gînd a să părăsi nu putu, ce toate tîmplările împotrivă, într-alt chip spre bine şi după a sa poftă le tîlcuia şi le primeniia. Carile într-acesta chip Brehnacii răspunsă: „Întîi pilda ce ai spus, apoi sfatul carile ai dat foarte bine le-am înţeles. Ce pilda ieste a disidemonii<i> iară sfatul ieste a micropsihiii, carile în toată monarhiia noastră loc şi cinste a avea nu pot. De unde, nici la una, nici la alta uitîndu-ne, mai mult zdrobirea cuvintelor a face nici ne trebuie, nici ni să cade. Iară cît ieste despre partea lucrului ce s-au tîmplat, nici a împăratului nostru în cinstea numelui vreo scădere, nici monarhiii noastre vreo pagubă s-au făcut sau să va face. Ce muştele, neam obraznic fiind, a sa hirişă mojicie cu şederea la masă nechemate ş-au arătat. Deci precum dulăii, coteii şi mîţele din fărămuşile mesii stăpînilor să hrănesc, aşe şi calicios şi obraznic feliul acesta din lăturile vaselor noastre viaţa de-şi vor sprijeni, de divă ieste? Cătră aceasta, împăratului nostru dinceput nu pentru muştele zburătoare, ce pentru pasirile cu pene, cu oaă şi în aer vieţuitoare sfatul i-au fost, ca pre unul singur monarh stăpînitoriu şi oblăduitoriu să ştie. Iară pre aceste spurcăciuni în numărul zburătoarelor sale a le numi, de nu să va milostivi, din slava cinstii mărimei sale ce i s-au scădzut? Muştele dar, ca nişte lighioi spurcate, mojicoase şi în samă nebăgate, lasă-le să îmble.

Iară noi, de lucrul început apucîndune, la sfîrşit a-l duce nevoitori să fim, pre carile în curîndă vreme a-l videa bună şi fără prepus nedejde avem, de vreme ce, iată, hirograful tuturor în mînule noastre ieste, în carile nu numai iscăliturile cu numerile, ce şi inimile cu sufletele li să cuprind, din carele nici a să întoarce, nici a să căi pot (că decît cuvîntul dat, alte mai tari şi mai vîrtoase legături a fi nu poate, însă la cei a cinstei cuvîntului cunoscători). Iară amintrilea, cu a noastră linevire, lucrul într-alt chip de s-ar tîmpla, atuncea cu bună samă truda în deşert, cheltuială în pagubă şi a cinstei numelui betejire ar urma. Pentru care lucru, pentru ca lauda adevărată şi odihna fericîtă a dobîndi să putem, cele isprăvite a întări, cele neisprăvite ca să le săvîrşim şi să le isprăvim a sili trebuie. Acmu, dară, tot temeiul lucrului într-aceasta au rămas, ca Lupul la bîrlogul său neclătit să să păzască, Filul în giur, împregiur cu hendec, după obiceiu, să sa încungiure şi să să închidză, Inorogul prin munţi, cu tot feliul de măiestrii şi de vînători la mînă a să aduce să nevoim. Şi aşe, acestea spre alalte săvîrşindu-să, iată că toată odihna vecinică fără prepus vom dobîndi şi în urmă alt gînd împotrivă, de tulburare şi de neaşedzare, nu va mai rămînea 1".

Acestea a Corbului, Cucunozul, Pardosul, Rîsul şi alalte mai toate, carile cu sîngele fierbinte maţile a-şi răcori ştiu, adeveriia.

Partea a cincea

Aşedară Corbul, din sentenţia ce dedese nemutat şi de mare pizmă în tot cuvîntul adevărului neînduplecat stînd, cu tot deadinsul de goana şi vînătoarea celor nesupuse dobitoace să apucă (că pizma îndelungată calului sirep şi nedomolit să asamănă, carile pentru ca pe cel de pe dînsul să lepede, întîi pe sine de mal să surupă). Deci cătră dulăii de casă, Şoimul, ogarîi şi coteii trimasă, poruncă ca aceasta dîndu-le, ca nici un munte înalt şi nici o vale adîncă necercată şi nescuciurată să nu lasă şi pentru ca în măiestriile întinse pre Inorog să aducă în tot chipul, să silească. Iară amintrilea, slujba şi porunca de n-or cumva plini (clonţul Corbului, precum în cele streine, aşe în cele ale sale a ciocăni ştie şi jiganiia carea puii din trup a-şi lepăda nu să milostiveşte, au cătră priietin şi tovarăş dreptatea va putea ţinea).

Aceştea aşe, după poruncă, în toate părţile să împrăştiiară şi prin vîrvurile munţilor şi prin fundurile rîpilor nici un loc necălcat, necutreierat şi neadulmăcat nu lăsară. Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind şi încă cîte îl aşteaptă socotind, deodată în simceaoa a unui munte aşe de înalt să sui, cît nu jiganie îmblătoare a să sui, ce nici pasire zburătoare locul unde sta a privi peste putinţă era. Căci la suişul muntelui una era potica, şi aceia strîmptă şi şuvăită foarte, carea în pleşea muntelui prea cu lesne închidzindu-să, pre aiurea de suit alt drum şi-altă cale nici era, nici să afla. Iară în vîrvul muntelui locul în chipul unii poiene cîtva în lung şi în lat să lăţiia şi să deşchidea, unde ape dulci şi răci curătoare, ierbi şi păşuni în fel de fel crescătoare şi pomi cu livedzi de toată poama roditoare şi grădini cu flori în tot chipul de frumoase şi de tot mirosul mîngîios purtătoare era. În loc ca acesta Inorogul vieţuind, macar că în tot feliul de desfătări şi de îndămînări să afla, însă (inimii închise şi de grijă cuprinse tot dulcele amar şi tot largul strîmt îi ieste ). Şoimul, cîteodată peste munţi înălţindu-să, locul, potica şi închisoarea ei cum şi în ce chip ieste videa, însă pre Inorog undeva macară nu zăriia. Căci Inorogul preste toată dzua supt deasă umbra pomilor aciuîndu-să şi la un loc neclătit aşedzindu-să, noaptea numai la locurile păşunii ducîndu-să şi cîteodală şi la prundiş din munte în ses coborîndu-să, pînă în dzuă iarăşi la locul aciuării sale să afla.

Într-acesta chip, Inorogul cîtăva vreme strîmtă şi pustnică viaţă ducînd, şi nu în silţele, ce aşeşi nici în viderile sau audzirile gonaşilor cădzind, coteii de cehnit, ogarii de scîncit, dulăii de brehăit şi Şoimul de piuit amurţisă şi, din toate puterile obosindu-să, a vînătorii toată nedejdea pierdusă. De care lucru prin scrisori Corbului şi altor sfetnici ştire făcură, precum vînătoarea Inorogului nenedejduită ieste şi, de ieste cu putinţă, alt chip de chivernisală să afle şi spre aceia a să a nevoi să nu să îngaime, că într-acesta chip lucrul de va rămînea, sfîrşitul cu multă trudă şi cu mare primejdie a nu fi nu poate. Veşti ca acestea Corbul audzind, cu mare urgie să înfocă şi cu grele şi aspre cuvinte răspunsul le dede, de lenevire şi de nenevoinţă tare vinuindu-i. Aşijderea, de acmu înainte îngăimele ca acestea de vor mai pomeni şi lucrul după poruncă de nu vor plini, cu pedeapsă de moarte lăudîndu-li-să, precum ci şi după dînşii semenţiia lor în urgiia şi scîrba împărătească în veci vor rămînea le dzicea. Şoimul şi alalţi împreună cu dînsul răspuns ca acesta luînd, nu puţin să întristară (căci crăncăitul Corbului aspru şi spre răi chedzi tuturor pasirilor şi dobitoacelor să vede şi ieste). De care lucru, cum vor face şi cum vor drege sta de să mira. Că de o parte, urgiia Corbului tare îi spăimînta, iară de altă parte, greutatea lucrului peste putinţa lor îi împresura.

Şi aşe, cu toţii la un loc să să adune, ca pentru nevoia ce le sta asupră, sfat de obşte să facă, dzi şi soroc îşi pusără. Deci după dzua pusă, la locul însămnat cu toţii adunîndu-să, după ce multe cuvinte şi în ciur şi în dîrmoiu cernute şi zbătute la mijloc pusără, cu toţii sufletele să-şi piardză, iară trupurile şi viaţa să-şi agonisască aleasără. Adecă sămn de pace şi giurămînt de prieteşug Inorogului să trimaţă, şi la cuvînt prietenesc şi fără vicleşug ca cum l-ar chema, din vîrvul muntelui, la gura poticăi, în marginea apii, carea pe acolea trecea, să-l coboară. Căci pe supt poalele muntelui şi pre lîngă gura poticăi o apă mare şi cîtva de lată curea, unde ei socotiia că, Inorogul de să va coborî, despre strîmptoare ei îl vor lua. Iară dinainte apa îl ocoleşte, din dreapta şi din stînga malurile cu mreji şi cu silţe avea împănate şi ce ieste temeiul a toată fărălegea, cu giurămîntul tot vicleşugul căptuşit şi acoperit avînd, precum loc de şuvăit şi parte de năzuit nu va mai avea, nedejduia (că giurămîntul între muritori apa curăţiii fiind, vinul şi veninul fărălegii s-au făcut, carile întîi dulce îmbată, apoi amar otrăveşte şi îneacă ). Aceste blăstămate şi fără de lege sfaturi după ce cu toţii de bune le aflară şi de folos a fi le aşedzară, altă rădăcină supt roata carulul şi alt oţapoc în copita calului li să arătă. Căci Şoimul întracesta chip dzisă:"Bine că noi lucrurile la această cale am pus, dară cine să va putea afla carile la locul unde Inorogul lăcuieşte a să urca să poată? Şi aceste cuvinte de miiere amestecate cu fiiere cine i le va povesti? Şi giurămîntul nostru cel frămîntat cu zăhar şi dospit cu toapsăc amar cine i-l va da?" Cu toţii, de tot sfatul uimiţi şi de tot înştiinţatul lipsiţi, tăcură şi ce să răspundză cuvînt macară nu avură (că cînd socoteala asupra răutăţii ieste întemeiată, atuncea nu numai ascunsul inimii năcăjindu-să să pedepseşte, ce tot lucrul împotriva dreptăţii pus aspru şi groznic să iveşte). Şi aşe, cu toţii în labirinthul neaflării şi în rătăcirea nenemeririi ar fi rămas, de nu în munţi pre aceia vreme jiganiia carea Hameleon să cheamă s-ar fi aflat (că precum în tot adevărul organul dreptăţii, aşe în toată minciuna organul strimbătăţii a lipsi nu poate), a căruia fire în toate feţele a să schimba, precum să fie, mai denainte s-au pomenit. Acesta dară macară că la putinţa trupului mai mult decît un şoarece nu era, însă în puterea a învoinţii a tot răul decît un balaur mai putincios era. Şi macar că la sfat nechemat viind şi la cuvînt neîntrebat răspundzind, precum el lucrul acesta a-l săvîrşi şi slujbă ca aceasta a plini va putea, dzisă. Aşijderea, cîteva mijloce spre a lucrului lesnire precum va afla, cu multe linguşituri, tare să făgăduiia. Iară povestea Hameleonului într-acesta chip era: odinăoară, Hameleonul, prin prundişul apei aceiia îmblînd, apa poate fi Nilul era, căci din apă un crocodil mare groznic ieşind, pre becisnicul Hameleon, pentru că să-l înghiţă, în fălci îl luă. Hameleonul, macar că în faţa a tuturor gonţilor să schimbă, ce în cevaşi macară a-şi folosi nu putu (căci la viderea ochilor toate simţirile şi chitelele să încuie). Aşe, fără veste el în vrăjmaşi colţii crocodilului aflîndu-să, nu numai schimbările şi mutările, ce aşeşi şi pre sine cine şi ce să fie să uită. Însă biftuirea crocodilului norocul Hameleonului fu, carea vreme spre ascultarea lîngedii rugăminte îi dede. Hameleonul, dară, cu mare umilinţă şi ca cel ce moartea în ochi îşi vede, din toată nevoinţa şi cu toată jelea rugîndu-să, dzicea: „O, domnul şi stăpînul mieu, o, pricina morţii şi vieţii mele, o, puternicule puternicilor şi biruitoriul biruitorilor, pînă a nu mă face stramţe printre colţii tăi, spre plecatele şi ticăloase cuvintele mele audzul îţi pleacă (că nu atîta hrana mîniia foamei potoleşte, pre cît rugămintea cu plecăciune tăriia vrăjmăşiii înfrînge; şi de multe ori ce simceaoa suleţii n-au pătruns, cuvîntul umilit au domolit)". Crocodilul, a-l zdrumica fălcile oprindu-şi, ce i-ar fi cuvîntul îl întrebă. Hameleonul dzisă: „(Uscăciunea posmagului spre potolirea foamei, iară nu spre dezmierdarea mesii să găteşte), de care lucru a dzice îndrăznesc că din fărîmiia mică ca mine mai vîrtos în vreme de saţiu ca acesta, ce folos sau desfătare aşe mare a simţi vii putea, şi crede-mă, domnul mieu milostiv, că din uscate şi zvîntate oşcioarele mele, fără numai scorneala greţii plinului stomah altă ceva a ieşi nu poate. Deci în firea crocodilului de ieste vreo milă, acmu în micşorimea şi mieşelimea mea să arete. Iară eu, robul stăpînului şi cruţătoriului mieu, giuruiesc ca preste puţine dzile şi în curîndă vreme, un vînat mare, gras şi frumos agonisind să-i aduc, carile, oricît de mare şi vrăjmaşă foame ai avea, a o potoli şi a o sătura să poată, şi oricît de flămînd stomahul ţ-ar fi, de biv şi de saţiu a-l sătura şi a-l împlea destul să fie. Iară cuvîntul făgăduit cu lucrul de nu voi isprăvi, stăpînul mieu milostiv bine ştie că viaţa mea în prund şi lăcaşul mieu lîngă apă ieste, pentru care lucru, oricînd ar vrea şi ar pofti, de nu masă îndestulită, iară gustare frundzerită tot voi fi". Crocodilul, şi sătul într-acea vreme şi lacom pre altă vreme, pentru găina de mîne oul de astădzi lăsă şi tare cuvintele şi giuruitele Hameleonului poftorind, într-alt chip de va fi sau alte pricini de va pune tare îl îngroziia şi în fel de fel de munci şi de pedepse i să lăuda. Şi aşeşi, precum întîi limba cea lungă îi va zmulge, apoi toate mădularile fără de nice o milă îi va zdrobi, dzicea.

La Hameleon de lungimea limbii ce are lucru de mirat ieste, pentru a cui fire întîi a povesti puţintel zăbăvindu-ne, apoi iarăşi la cuvîntul nostru ne vom întoarce. Această jiganie în părţile calde să naşte şi mai vîrtos cei mari la Barbaria, dară mai mici şi la Zmir, în Asia, să află. Chipul decît altor jigănii mai mult broaştei să asamănă, numai capul spinticătura gurii peştelui ce-i dzic lacherda să răduce. Grumadzi n-are, gura mult spinticată şi pînă la umere agiunge, căci, ca şi peştele, grumadzi n-are, ce capul cu spinarea la un loc i să ţine. De la cap pînă la coadă spinarea ca a porcului grebănoasă şi gîrbovă-i ieste. Peste tot trupul păr sau alt felu de piiele nu are, ce în chipul sagriului soldzi mănunţei şi în vîrv ascuţiţei are. La ochi albuşuri în giurul împregiurul luminii ca alte jigănii nu are, ce pre unde ar fi să fie albuşul ochiului, iarăşi soldzişori ca şi peste tot trupul are, numai mai mănunţei; tot ochiul în chipul movieliţii din melciuri afară ca a broascăi ies şi de la rădăcină în sus, de ce mărg, să ascut, iară în vîrvul ascuţiturii lumina ochiului cît un grăunţ de mac gălbinind să vede. Cînd într-o parte şi într-alta va să caute, nu capul, ce melciurile ochilor îşi întoarce, cu carile în toate părţile slobod caută. Picioare are patru, însă cele denainte la braţ cu a moimîţei îşi samănă; degete cinci şi lungşoare are, şi, cînd cu palma prinde ceva, între doaă şi între trii degete palma i să închide şi să deşchide, de o parte degetul cel mare şi cu cel de lîngă dînsul puind, iară de altă parte alalte trii rămîind. Coada cît a şoarecilor celor mari ieste de lungă, cu carea nu mai puţin decît cu mînule prinde ce ar fi de prins, căci cînd va să să suie său să coboare pre varga supţire, precum cu brîncele apucă, aşe şi coada în giur împregiur îşi împleticeşte, ca din mîni de s-ar scăpa, de coadă spîndzurat rămîind, iarăşi a să apuca să poată. Limba nu mai scurtă decît coada îi ieste, încă poate şi mai lungă să-i fie. Iară în vîrvul limbii din fire aşe ieste dăruit, ca cum cleiu sau vîsc ar avea. Deci de departe şi totdeodată limba scoţindu-şi, o lungeşte şi pre care muscă a lovi s-ar tîmpla, îndată pre limbă-i încleită rămîne, de unde nicicum a să mai dizlipi sau a mai scăpa mai poate. In toată viaţa lui ceva a mînca nu s-au vădzut, ce hrana aierul şi văzduhul îi ieste. Căci Hameleonul pre carile a videa ni s-au tîmplat prin vremea a unui an în cuşcă închis, fără mîncare şi fără băutură au trăit. A căruia moarte nu de altă, ce de nesufereala gerului s-au tîmplat. Iară cînd prindea muştele, precum s-au dzis, nu pentru hrana, ce pentru gioaca le prindea, şi dacă le înghiţiia, îndatăşi pre gios le lepăda, nicicum musca betejind, căci musca, dacă cădea, cu picioarele mişca şi, multe dintr-însele dezmetecindusă, iarăşi zbura. Alt glas sau cîntec nu are, fără numai ca un foale, de văzduh împlîndu-să, cînd să răzsuflă, ca foalele cînd să răzsuflă, coşul îi răzsună. Cea din fire floare îi ieste albă cu negru picată, precum sint soldzii costrăşului. Iară amintrilea, ori în ce felu de floare va, într-aceia să poate schimba. Deci, cînd să mînie să face verde, cînd să întristă să face negru, iară cînd să veseleşte, roşiu cu galbăn amestecat să face. Aşijderea şi fără pricină în tot feliul de feţe să schimbă, iară mai vîrtos în floarea ce-i stă denainte, hiriş într-aceia să mută.

Pricina aceştii puteri ce are, adecă din nemică flori şi feţe în divuri, în chipuri a-şi agonisi mulţi în multe chipuri a o arăta să nevoiesc, însă, pre cît noi sama a-i lua am putut, ieste aceasta: Grăunţele cele mănunţele carile în chipul sagriului peste piiele îi sint fietecarile din patru părţi, în patru feţe ieste din fire văpsit, adecă alb, negru, roşiu şi albastru în floarea ceriului, carile sint văpsele din fire stătătoare. Deci, cînd va să să facă negru, toţi soldzişorii cu partea cea neagră în sus îi întoarce; aşijderea cînd va să să facă roşiu, alalte dedesupt ascundzind, partea soldzişorilor cea roşie deasupra scoate, şi aşe la alalte face.Căci toţi soldzii lui sint rătunzi şi în chipul sferii prin piiele i să întorc şi precum îi ieste voia îi mută. Aşijderea, cînd va să să mute într-alte feţe, feţele soldzilor amestecă şi, în chipul zugravilor, din cîteva flori amestecate altă floare scorneşte. Deci pentru firea şi chipul Hameleonului atîta destul fiind, la cuvîntul nostru să ne întoarcem.

Aşe, Hameleonul, supt groaza datului cuvînt cătră crocodil (precum mai sus s-au pomenit) legat şi strîns fiind şi pentru voroava Inorogului audzind, îndată socoti că din doaă lucruri unul tot va putea isprăvi, unul, că el la trup mic şi la suit şi la coborît sprintin fiind, pre fietecare strîmptori a încăpea şi oriunde Inorogul ar fi a să urca va putea. Deci Inorogul, după viclene giurămînturile ce va să-i dea domirindu-să, să va încredinţa şi la marginea apii în prund de să va coborî şi dulăii de-l vor putea vîna, precum mare slujbă cătră Corb şi cătră toţi mare prieteşug au făcut să va arăta, care slujbă fără nedejdea a mare şi îndestulită plată nu era. Iară altul, ca de nu vor putea dulăii pre Inorog stăpîni (căci vicleana jiganie şi aceasta ştiia, că Inorogul nu puţină iuţime în picioare are) şi de le va cumva din gură-li scăpa, alt loc de năzuinţă nu poate să aibă, fără numai cu înotatul apii, de vreme ce toate strîmptorile şi poticile acmu închise şi păzite fiind. Şi aşe, vînatul în apă crocodilului să arete socotiia şi cu a Inorogului nevinovăţie el din vina robiii să scape, gîndiia.

În scurt, sau Corbului spurcată slujbă, sau crocodilului cruntă plată cu a Inorogului curăţie să facă tare năvrăpiia. Cu care mijloc, pricină a i să da vădzind, de lucru spurcat şi scărăndăvicios ca acesta să apucă, ca el, organul fărălegii, vasul otrăvii, lingura vrăjbii, tocul minciunilor, silţa amăgelii, cursa vicleşugului, văpsala strîmbătăţii şi vîndzitoriul dreptăţii să să facă priimi (că răutatea în neam moştenindu-să, în care chipuri să să ijdărască nu cearcă, ce unul sfîrşitul răutăţii ieste, ca împotriva binelui să facă ce ar face, carile nici împotriva a cărui bine, nici cu care chip de răutate să slujeşte caută). Şi încă mai vîrtos fărălege peste fărălege şi răutate peste răutate a grămădi nu să siia, de vreme ce nu numai de binefacerile carile de la Inorog vădzusă uita, ce încă pentru bine cu rău a-i răsplati (jiganiia carea bine nici a face, nici a grăi, nici a pomeni au învăţat) să ispitiia şi să nevoia. Că odinioară Hameleonul putred şi otrăvit aerul (carile Sam să cheamă ) înghiţind, de carile lovit şi topiscat, acmu celea mai de pre urmă duhuri trăgea, a căruia patimă Inorogul vădzind, să milostivi (că inima milostivă cu cel ce-l doare o doare şi cu cel pătimaş împreună pătimeşte) şi cornul cel ce a toată fire de binefăcătoriu ieste, spre putred şi acmu mai împuţit trupul Hameleonului îşi întinsăsă, cu a căruia umedzală, topsăcos aerul carile prin tot trupul lăţit şi împrăştiiat îi era, spălînd şi toată putregiunea curăţindu-i-o, iarăşi la viaţă l-au întors. Ce jiganiia spurcată, încă de demult în şcoala Camilopardalului ithica ascultînd, a lui titul carile deasupra porţii scris ieste poate fi învăţase. Carile într-acesta chip să citeşte: (Pînă cînd cineva pre cel al său de bine făcătoriu vede, datoriia acelui făcut bine în cunoştiinţa inimii stidire şi patimă îi aduce, carea pururea supt legătura datoriii îl strînge. Deci pentru bine cu bine a răsplăti a celor putincioşi şi fricoşi lucru ieste; aşijderea, pentru rău cu bine a răsplăti a celor ăa celorî fricoşi şi norocoşi faptă ieste. Iară a celor înţelepţi politici chivernisală ieste ca nici în frica fricosului să cadză, nici norocul nărocosului să ispitească, ce sau pentru binele mare, răul prea mare făcînd, altă dată undeva a-l timpina macară să nu priimască, şi aşe, în faţă necăutîndu-i, de supt legătura datorii<i> binelui, carea ruşine şi stidire îi aducea, să scape, sau a pricini neputînd, de la alţii pricina morţii să-i aştepte, ca dintre vii ieşind, precum datornicul i-au lipsit să ştie, şi aşe, şi din patima ştiinţii inimii odihnit să rămîie). Aşedară, Hameleonul în tot chipul răul Inorogului şi binele şi folosul său a fi alegînd şi în moartea lui viaţa sa alcătuind, cătră mai sus pomenitele jiganii precum această slujbă le va sluji să apucă. A răului răul cuvînt tuturor răilor bun şi plăcut fu (că toată inima rea a toată răutatea deşchisă gazdă şi lascăvă ospătătoare ieste).

Deci cu toţii îndată multe şi fel de feliuri de feţe Hameleonului giuruind şi munţi de aur cu pietri de anthraxă lacomului făgăduind, cuvîntul la faptă de va aduce, precum îi vor da, dzicea. Şi mai multă vreme zăbăvii nedînd, o carte scrisără, în carea mai multe laţuri decît slove şi mai multe suleţe şi sule decît oxii şi varii spre nevinovată viaţa Inorogului să găta, în carea acestea să cuprindea:

„Şoimul, ogarîi, dulăii şi coteii, Inorogului, slăvitului, sănătate! Iată, pre al vostru şi al nostru priietin cătră voi trimetem, carile cartea noastră dînd, alalte cîte din rost ar dzice credinţă să aibă, poftim, căci nu a lui, ce a noastre cuvinte îţi aduce. Aşijderea, în ştire facem că de vreme ce tot dobitocul într-un gînd şi într-o inimă pe Strutocamilă şie epitrop au ales şi l-au priimit şi siloghismul Corbului neclătit şi nedespărţit a fi, a tuturor zapisul şi iscăliturile adeveresc. Rămîne lucrul ca şi tu dintr-alte dobitoace răzleţit şi rătăcît să nu fii, ce cu alalte într-un staul şi într-o petrecere să te întorci. De care lucru, noi prietineşte a te sfătui îndrăznim şi în frica ascunsului inimii spre binele şi folosul vostru vă îndemnăm. Deci, de-ţi va fi voia, precum şi a noastră ieste şi pofteşte, din munţi coborîndu-te, la locul unde şi noi a vini putem, vino, ca acolea mai pre larg, faţă cătră faţă, voroavă a avea să putem. Nici alt gînd sau altă socoteală în gînd să-ţi între, căci, pre numele cerescului Vultur şi pre tăriia stelescului Leu, în tot adevărul ne giurăm că în inima noastră gînd rău şi viclean nu ieste. Aşe Vulturul cu blîndeţe şi Leul cu milă să ne fie, cît gîndim, vom sau facem ceva rău asupra voastră. Şi cu acestea cum mai curînd răspunsului să ne învrednicim rugăm." Într-acesta chip cartea scrisă şi pecetluită în mîna Hameleonului o dederă, carile luînd-o, nu numai cu brîncele şi cu labele, ce şi cu coada şi cu pîntecele tîriindu-să şi urcîndu-să, la munte a să sui începu. Deci, după multe nevoi şi nevoinţe, dacă la locul unde Inorogul lăcuia agiunsă, cu cîneşti cucirituri şi hulpeşti măgulituri înainte-i i să arătă: „Bucură-te, domnul şi izbăvitoriul mieu," dzicîndu-i. Inorogul: „De unde te luaşi, jiganie dobitocită şi dobitoc jigăniit, dzisă, şi de ieste în gura ta veste de bucurie şi în inima ta gînd de adevericiune, toate bune, adevărate şi fericite sint". Răspunsă Hameleonul: „Trăiască domnul mieu milostiv într-ai mulţi şi buni şi toată nepriietina minte de ascuţită simceaoa cornului stăpînului mieu nepătrunsă să nu scape şi tot împotrivnicul prav şi pulbere supt talpele împăratului mieu să să faca". Şi cu acestea scoţind cartea, cu multă plecăciune în mînă i-o dede. Inorogul, cartea dacă citi şi celea ce într-însă să cuprindea dacă pre amăruntul înţăleasă, cătră Hameleon dzisă: („Precum rana veche şi adîncă pre lesne a să tămădui, aşe şi încă mai mult neprieteşugul şi vrăjmăşiia de mulţi ani în curîndă vreme a să uita şi de la inimă a să lepăda prea cu anevoie lucru ieste), însă (precum la rana rea şi grea mehlemul şi leacul de să şi află, că fără leac numai moartea la muritori ieste, ce sămnul grozav locul odînăoară betejit învaţă, aşe şi nepriietinul vechiu şi vrăjmaş, de s-ar şi face priietin, însă pătimirile mai denainte trecute şi simţite a faptei nepriietinului pururea împungătoare şi de pomenirea cu dosadă aducătoare rămîn). De care lucru, macar că doftoriia boalei aceştiia nenedejduită ieste, însă de vreme ce întîi ei plecători spre pace şi poftitori de prieteşug s-au arătat (nici pacea a goni a celui cu socoteală, nici în viaţă pizma a ţinea şi vrăjmăşiia a urma a înţeleptului lucru ieste), şi macar că nici slovele credinţă, nici cuvintele adeverinţă a avea pot, însă (prostimea şi hirişiia inimii asupra adevărului stăruită, adese şi mai totdeauna ascunse şi căptuşite vicleşugurile şi măguliturile isteţilor au biruit). De care lucru, prin carte mai mult ceva a scrie neavînd, din rost Şoimului de la mine sănătate îi vii pofti, şi precum pofta ce pofteşte de la noi învoită şi priimită ieste îi vei spune, şi precum după cuvîntul dat şi giurămîntul legat m-am încredinţat îl vii adeveri. Nedejdea şi izbînda pururea în dreptate puind (căci mai tare ieste singurătatea în dreptatea unuia decît toate taberile în strîmbătatea a dzăci de mii de mii), şi precum la locul prundului mă voi coborî îi vii povesti. Însă singur cu singur împreunare a avea poftesc (că dulăul rău nu giurat, ce aşeşi nici cu lanţuje legat de aproape credinţă nu are). Aşijderea (nepriietinul atuncea credinţă a avea trebuie, cînd răul a face nici mîna îi dă, nici vremea îi slujeşte). Pentru aceasta, dară, dulăii de la locul împreunării noastre să lipsască, şi ales pentru împreunarea carea, cînd şi unde vom să avem macar cum ştire să nu aibă. Iară tu, a mele cătră tine de bine faceri arătate pomenind, cuvîntul acesta mistuieşte şi de cătră tot chipul îl acopere şi-l tăinuieste". Atuncea Hameleonul, cu aspre blăstămi şi ştraşnice giurămînturi a să blăstăma şi a să giura începu şi: „Pre viaţa mea, o, domnul mieu, dzicea, şi pre credinţa mea, de voi descoperi, de voi grăi sau din mîni, din cap şi din ochi sămn de înştiinţare de voi face, în cap urgie, în ochi orbie, în mîni ciungie să-mi vie! Şi roada gîndului mieu cu amar, cu pelin şi cu venin să mănînc; viu Leul, viu Vulturul, cărora mă închin, că de ce m-am apucat, pînă la sfîrşit nu mă voi părăsi şi domnului şi stăpînului mieu cu toată dreptatea ori în ce şi cît voiu putea a sluji nu mă voiu lenevi. Aşijderea, despre Şoimu vreo grijă să nu porţi, căci pre cît Voroava şi cuvîntul îi ieste de lămurit, pre atîta inima şi sufletul încă mai curat şi din toată imăciunea spălat îi ieste (că la omul întreg, cu vîntul icoana sufletului şi fapta ascunsă a inimii comoară poartă). Eu, dară, după porunca de bine făcătoriului şi stăpînului mieu, iată cum mai de curînd înapoi mă voi întoarce şi toate ale tale nepreţăluite cuvinte pre amăruntul şoimului voi povesti, şi iarăşi ce cuvînt de răspuns voi lua, fără nici un preget la domnul mieu milostiv îl voi aduce.

Cu acestea, după ce Hameleonul denaintea Inorogului ieşi, pre cale mărgînd, precum paşii, aşe chitele îşi muta, şi precum piielea, aşe gîndurile şi mintea îşi vîrsta şi-şi schimba şi singur cu sine, ni mai tare paşii mutînd, ni de învăluirea gîndurilor calea şi călcătura-şi uitînd, prin neştiinţă să opriia, şi viclenele giurămînturi socotind, într-acesta chip întorcea şi le tîlcuia (că precum stomahul rău din bune bucate venin şi greutate dobîndeşte, aşe giurămîntul şi cuvîntul drept în inima vicleană spre rău şi spre vicleşug să primeneşte): „Pre viaţă şi pre credinţă m-am giurat precum cătră cineva nu voi descoperi, însă gîndul inimii mele: adecă pînă cînd sau în dinţii dulăilor îl voi înţăpa, sau în fălcile crocodilului îl voi îneca. În cale să-mi iasă şi în cap să-mi vie roada gîndului mieu: adecă pre lesne să-mi vie şi după poftă să mi să plinească lucrul carile am început; că pînă gîndul nu-mi voi dobîndi, de nevoinţă nu mă voi părăsi. În toate cu dreptate domnului mieu să slujesc m-am giurat, însă într-această dată adevărat domnul şi stăpînul mieu crocodilul ieste, într-a căruia robie cădzind, cu preţ tăiat m-au slobodzit şi dintr-a sa bunăvoie viaţă şi dzile mi-au dăruit şi, pînă preţul îi voi plăti, de la mine sfîntă parolă au luat. Deci altul mai bun, mai plăcut şi mai primit preţ decît Inorogul, altul să fie nu pociu socoti, şi aşe ieste. Iară cît pentru a Vulturului şi a Leului viaţă ieste, puţină grijă port, căci şi puţin de mine să atinge, mai vîrtos (că giurămîntul carile pre a altora viaţă stăruit stă, cu chipurile carile de dobitoace şi de pasiri în ceriu a fi astronomii adeveresc să asamănă). " Hameleonul în cale ca acestea mărgînd şi bloscorind, la Şoim sosi. Căruia, după obiceiu închinîndu-să: „Bucură-te, şi iarăşi bucură-te, îi dzisă, căci toate după voie şi a marelui tău suflet poftă curg şi mai mult cu lungimea voroavii vreme în deşert să nu treacă, glas de bucurie şi cuvînt de veselie în scurt să-ţi povestesc (că proimiul lung la voroava scurtă ca capul porcului la trupul raţii să potriveşte). Pre nepriietin cu buni chedzi la mînă ţi-l aduc: după cuvinte s-au lăsat, viclenelor giurămînturi s-au încredinţat şi la prundiş în marginea apii să să coboară, fără nici un prepus, s-au înşelat. Acmu, dară, sentenţia şi învăţătura moşilor şi strămoşilor tăi pomeneşte (că sfîrşitul nepriietinii<i> izbînda asupra nepriietinului ieste, iară mijlocile, cum, cu ce şi cînd, nu să cearcă ). Deci acmu vreme găsind şi mijlocul prin giurămînt aflînd, mai multe nu cugeta, ce cum mai curînd unde şi cînd va fi împreunarea cuvînt şi poruncă îmi dă, ca fără zăbavă cumplitului vrăjmaş aşternut spre somnul vecinic să-i aştern şi acoperemînt de odihnă nedeşteptată cu un ceas mai înainte să-i gătesc. Însă Inorogul aceasta a cerşut, ca dulăii, ogarii şi alalţi cotei la locul împreunării să nu să afle, ce singur numai cu singur împreunare să aibă. La care lucru, cu proasta mea socoteală sfătuiesc: după pofta şi cererea lui să faci, ca nu cumva, de departe mirosul dulăilor adulmăcînd, de vicleşug să-şi prepuie, şi de la strîmptoare neieşind, la prundiş nu să va coborî. Iară la prundiş coborîndu-să, de ciia mai multă grijă nu purta, căci eu, sluga ta, cu toată nevoinţa grijea slujbii aceştiia voi avea şi ori în ce chip ar fi (după cum să dzice dzicătoarea), voi afla ac de cojocul lui."

Şoimul, chipul înşelăciunii ce făcea şi mărimea fărălegii ce isprăviia de a doa oară socotind şi răzchitind, aşijderea dreaptă şi curată inima Inorogului vădzind, gîndul într-alt chip începu a i să pleca (că ce răutate nu abate bunătătea? Şi ce strîmbătate nu biruieşte dreptatea?). Şi macar că cu nestîmpărată vrăjmăşie într-acela chip îl goniia şi nepărăsit de atîta vreme îl întiriia, însă în sine socoti că acel felu de scărăndăvicioasă vînătoare preste toată fărădelegea covîrşeşte. Şi aşe, primejdiile dintr-îmbe părţile în cumpăna dreptii socotele cumpănind, spurcata aceasta faptă decît frica, carea despre partea monarhiilor purta, mai grea a fi află, şi batgiocura isteciunii viclene decît lauda carea socotiia că cu prinsoarea Inorogului îşi va agonisi cu multul mai mare şi mai neştearsă a fi cunoscu. De care lucru, dzic unii (precum mai pre urmă de la Bîtlan cuvîntul au ieşit), cătră Hameleon într-acesta chip să fie grăit:„Eu, pentru slujba carea pînă acmu ai făcut, foarte îţi mulţemăsc; iară de acmu carea să faci te făgăduieşti să ştii că nu o priimăsc, şi mai cu de-adins aceasta a şti ţi să cade (că vredniciia, macară şi la nepriietin ar fi, pururea lăudată ieste), aşijderea (precum prieteşugul, aşe neprieteşugul hotarăle şi ţenchiurile sale are, pre carile cel următoriu cinstii şi vrednicii<i> a le sări şi a le covîrşi nu i să cade ). Noi cu toţii, macar că sfatul dintîi, carile asupra Inorogului am făcut, pre rele şi fără de lege temelii au fost aşedzat (de vreme ce supt poala giurămîntului adeverinţii idolul minciunii vicleşugului a acoperi nevoiam). Însă atuncea din sfatul pus nu ne-am fi clătit, cînd în răspunsurile lui împotrivă vicleşug şi neprietinească necredinţă am fi cunoscut. Aşijderea, în multe chipuri cuvintele de ş-ar fi împleticit şi giurămînturile noastre în multe feliuri de-ar fi ispitit, din cuvînt în cuvînt şi din răspuns în răspuns, voroava spre altă cale a abate am fi putut, căriia cu vreme şi altă tîlcuire pre lesne s-ar fi putut da. Dară acmu, cu prostimea, cu dreptatea şi cu credinţa carea au arătat şi în giurămînturile noastre fără nici un prepus lăsindu-să şi încredinţîndu-să, toată apărarea şi şuvăiala s-au rîdicat. De care lucru, nu numai pofta neprietinească, ce şi frica cerească de socotit ieste (căci hotarul nepriietinilor ieste ca cu oarbă pofta izbîndii din pravila dreptăţii şi hotarăle cinstii sale să nu iasă). Aşijderea (toată izbînda adevărată asupra nepriietinului împreună cu biruinţa şi lauda cearcă. Iară cînd din izbîndă hulă să naşte şi ocară, atuncea izbînda adevărată să agoniseşte, iară cinstea şi slava numelui să piierde şi să ocăreşte). Aşijderea (izbînda numai atuncea titulul biruinţii a agonisi poate, cînd ca un nepriietin pre nepriietin nepriietineşte biruieşte, iară nu cînd ca un priietin viclean pre nepriietinul drept prietineşte vicleneşte, carea atuncea spurcată viclenie, iară nu curată biruinţă să numeşte şi ieste). De care lucru (cele o dată rău şi fără socoteală sfătuite fără nici o ruşine spre bine şi spre socoteală trebuiesc clătite şi prefăcute). Deci, pînă unde sorocul împreunării noastre va fi, duhurile neprietineşti a potoli şi afară din tot punctul vicleşugului umil cu altul împreunare a avea am socotit. Iară după voroavele sfîrşite, vreun legămînt de prieteşug între noi a să alcătui neputîndu-să, atuncea iarăşi la punctul ce eram ne vom întoarce, şi el ale sale, iară noi ale noastre vom căuta. l " Cătră carile Hameleonul, adăogînd veninul a-şi vărsa, dzisă: „Între nepriietini pravila aceasta carea ai pomenit adevărată ieste şi cuvintele şi socotelele aceste cinsteşe şi lăudate sint. Însă şi altă pravilă să află, cu carea cineva slujindu-să şi pre nepriietinul său a birui poate şi pre urma toată întinarea şi imăciunea hulii îşi spală şi-şi scoate. Ţenchiul alergării nepriietinului pînă acolo ieste, pînă unde pre nepriietinul său biruieşte, şi biruinţa luînd, deciia să odihneşte. Deci, sau a birui, sau a să birui tîmplarea neprietinească ieste, iară peristasurile a să cerca supt pravilă nu cade (că precum în războaiele de obşte hotar sabiii, suliţii sau sigeţii nu să pune, ce oricare armă mai pre lesne ar sluji, cu aceia pre nepriietin a lovi, a răni şi a omorî slobodzenie ieste). Aşijderea, nici hotar ieste pus cînd şi unde spre nepriietin a năvăli, ce cînd vremea slujeşte şi unde locul spre lesnire să socoteşte. Într-acesta chip sint şi mijlocele carile fără armă sau fără alt chip de mihanie, adecă prin chipul prieteşugului, prin dulceaţa cuvîntului, prin vîrtoasă şi pătrundzitoare sula aurului, prin zugrăvită plecarea capului şi în cea mai de pre urmă prin frumos meşterşugul giurămîntului, pre nepriietin supt legăturile izbîndzii şi în obedzile biruinţii a aduce pozvolenie să dă. Că toate mai sus pomenitele pravile numai în bătaia monomahiii a sluji pot şi a să păzi trebuiesc. " Cătră carile Şoimul, răspundzind, dzisă: „Acestea, precum dzici, aşe ar fi, cînd cu gînd şi cu cuvînt aievea neprietinesc asupră ne-ar vini, sau împotrivă i-am merge. Iară acmu noi, chemîndu-l în numele păcii, cum vom lucra lucrul vrăjbii? Şi cînd în vînătoare de obşte l-am încungiura, atuncea nici colţii s-ar opri, nici unghile s-ar apăra, ce carile mai întîi ar putea, acela mai tare l-ar spintica. Deci acestea, într-această dată, precum din gură, aşe din inimă părăsite şi lepădate trebuie, şi altă zăbavă mai mult nefăcînd, cum mai de curînd sirguieşte şi Inorogului, după ce de la mine închinăciune cu plecăciune îi vii da, precum mîne în marginea apii, la prundiş ieste să ne împreunăm, îi spune, căci acolo prieteneşte îl voi aştepta. Aşijderea, precum pre alalţi tovarăşi (în carii prepus de vicleşug are) de lîngă mine i-am depărtat şi altă ceva grijă împotrivnică să nu poarte îl înştiinţadză (căci cuvîntul de credinţă în mijlocul neprietiniii cinstea şi mărimea decît în mijlocul prietiniii mai mult şi mai tare îşi arată). " Hameleonul, de acolea ieşind, în sine şi cu sine a chiti şi în reaoa-şi minte ca acestea a învălui şi a prăvăli începu (că precum lumina soarelui la ochii bolnavi întunecare, aşe cuvîntul de lineşte la inima săltătoare tulburare aduce):

„Oare ce poate fi această nestătătoare şi de ieri pînă astădzi într-altă socoteală mutată mintea Şoimului? Că de pre a voroavelor semne, carile aievea îmi arătă, osteninţa mea în zădar şi nevoinţa în darn îmi va ieşi. Eu socotiiam că toată greutatea lucrului în coborîrea Inorogului la locul prundului stăruieşte, care lucru prin multe ale mele crunte sudori ieste să să săvîrşească. Iară după pogorîrea lui lucrul gata şi săvîrşit ţineam, a căruia mulţemită şi plată, după cele multe şi mari giuruinţă ce-mi făcea, fără prepus aşteptam. Apoi, nedejdea înduplecîndu-mi, dziceam că, din colţii dulăilor de va cumva scăpa, din fălcile crocodilului nici cu un mijloc nu să va mîntui. Şi aşe, sau despre o parte, sau despre alta, rămasul bărbatului cu trîntitura muierilor tot voi dobîndi şi gîndul mieu început tot voi isprăvi. Iară acmu cunosc că Şoimul, poate fi, din şcoala fizicăi în şcoala ithicăi au întrat, ca cum toată viaţa în canoane ş-ar fi învăţat şi toată hrana cu dreptate ş-ar fi aflat. Care lucru, precum de firea şoimului departe să fie cine poate să nu ştie? Ce sau pre cela carile pre această slujbă l-au trimis viclenind, pre vecinicul nepriietin la mînă să puie nu va, sau vădzind că cu mîna mea lucru greu şi de laudă vrednic ca acesta să isprăveşte, mie îmi pizmuieşte (că pizmătariul pentru ca cinstea altuia să nu să adaogă şie scădere şi ocară a priimii obiciuit ieste). Ce de vreme ce şoimul mintea pistriciunii penelor îşi asămănă, şi eu slujba în faţa piei<i> îmi voi întoarce, nici după socoteala cuiva firea îmi voi schimba, ce precum pînă acmu, aşe şi de acmu feţele şi ştiu, şi pociu a mi le schimba."

Acestea el prin budze bolborăind şi toate răutăţile în inimă fierbînd şi zămintind, întîi la dulăi, la ogari şi la cotei aleargă şi toată pocitaniia cea ascunsă de-a fir-a-păr le povesti. Adecă precum Inorogul la împreunare să vie cuvînt au dat şi precum împreunarea lui cu Şoimul preste ştiinţa altor tovarăşi să fie, care lucrul Şoimul fără nici o îndoinţă au priimit. Aşijderea, precum Şoimul sfatul cel bun de folos şi de obşte ş-au mutat şi pre Inorog din legăturile gata, nebetejit şi nedodeit va să-l sloboadză, întralt chip de ar face, mare scădere cinstei şi ocară numelui socotindu-şi. De ciia, minciuna cu multe împuţicioasă flori împodobind, dzicea, precum Şoimul să fie dzis, precum unghile şi pintinii lui pe cornul Inorogului a să pune nici îndrăznesc, nici harnice sint, nici el organul răutăţii şi ciniia vicleşugului a să face firea-i priimeşte, ce numai cu bine şi cu prieteşug cu dînsul ceva a face de va putea, în tot chipul va ispiti. Iară amintrilea, la rău şi la vicleşug, macar cum nu să va amesteca şi curate să fie unghile lui de singele nevinovat. „Deci acmu de ieste şi a voastră socoteală, într-acesta chip şi cu toţii împreună mintea despre folos spre stricăciune de v-aţi mutat, să ştiu şi eu, ca nu mai mult în deşert osteninţele să-mi cheltuiesc. Iară de cunoaşteţi sau vă prepuneţi ca vreun vicleşug în mintea Şoimului să fie întrat (spre carea nu puţine şi mici sint semnele, carile cu urechile le-am audzit şi întradevăr cu gura şi cu inima le mărturisesc), cuvîntul carile voi povesti (căci tăinuirea lucrului scripţul corăbii<i> ieste) şi chipul meşterşugului în ascunsul inimii voastre ascundeţi cu carile foarte pre lesne şi preste a Şoimului ştiinţă la sfîrşit a-l aduce viţi putea. Cu care mijloc de la Vultur şi de la Corb toată mulţemita şi plata singuri voi luînd, Şoimul, de dar şi laudă ca aceasta lipsit şi ca un necunoscătoriu binelui şi folosului, singur de sine pedepsit va rămînea, şi pentru căci asupra nepriietinului milostivire şi dreptate arătînd şi giurămîntul nebetejit ţiind, mare căială în urmă şi fără folos va simţi (că decît giurămîntul, mai bun meşterşug şi mai tare măiestrie şi mai tăinuită viclenie spre amăgeala cuiva a să da nu poate). Aşijderea (că oricînd ce ieste adevărat de s-ar grai şi ce ieste drept totdeauna de la toţi de s-ar face şi s-ar ţinea, nici în lume vrajbă a să scorni, nici asupra nepriietinului a să izbîndi s-ar putea). " De acestea dulăii audzind, nu în puţinele chitele, nici în iuşoare socotele întrară. Întîi, pentru aşe în grabă mutarea sfatului, a doa, pentru mai aievea, prepusul vicleşugului, a triia, că cu mijlocele ce începuse, lucrul de nu vor scoate la cap, altă nădejde toată încă de demult să curmasă, a patra, că cevaşi macară preste voia şi ştiinţa Şoimului a face nu puţină sială avea, de vreme ce toată slobodzeniia lui era dată şi cu toţii supt a lui poruncă a fi poruncă avea. Iară în cea mai de pre urmă, socotiră, macar şi peste a Şoimului voie, lucrul de vor putea isprăvi socotiia, pentru slujba făcută, Şoimul înaintea monarhilor orice pentru dînşii împotrivă ar dzice în samă nu-i vor ţinea mai mare sfîrşitul slujbei decît chipul greşelii a fi înţelegea. Şi aşe, după cîtăva a chitelelor scuturare, sentenţia aleasără ca, ori cu ce mijloc ar putea fi, numai Inorogul la mînă să vie. Pentru care aşedzimînt între dînşii mare şi vîrtos legămînt pusără, ca de lucrul ce să va lucra în viaţă Şoimul ştire să nu aibă (o, minune mare, giurămîntul a călca călcătorii de giurămînt să giură) şi mai cu de-adins chipul vicleniii aceştiia mai supţire şi mai frumos a fi îl socotiră, adecă supt titulul altuia răutatea lor să scrie şi, cum să dzice prostul cuvînt, cu cleştele jăratecul să ţie şi cu mîna altuia şerpele din bortă să scoaţă şi ca cum ei neatinşi şi neştiutori lucrului acestuia ar fi să să arete, de vreme ce tot prepusul Inorogului asupra Şoimului va cădea. Şi aşe, ca cum calului fără zăbală pintini ar da, răutăţii Hameleonului voie şi slobodzenie dederă, ca nici o cale nestropşită şi nici o piatră neclătită să nu lasă, pînă dreptatea Inorogului în silţa strîmbătăţii lor ar băga.

Hameleonul, lătrăturile şi brehăiturile dulăilor cu mare dragoste ascultînd, după porunca ce dederă, voios de la dînşii ieşi. De unde iarăşi la Şoim să să întoarcă vrînd (ca cîte întîi îi cîntase acmu să i le descînte), în cale pre Bîtlan tumpină (cu a căruia pîră Vidra din săboare să izgonisă). Carile, pre Hameleon de unde vine întrebînd, el precum acmu de la vreun loc aşe însămnat nu vine răspunsă, ce „mai dineaoare de la Inorog am vinit, dzice, carile mîine cu Şoimul împreunare va să aibă şi, de nu l-aş fi eu cu multe şi vîrtoase giurămînturi încredinţat, pre cărţile şi giurămînturile Şoimului nicicum nu s-ar fi lăsat. Ce acmu eu, ca un bun priietin şi dreaptă slugă, la mijlocul trebii aceştiia m-am pus, însă nu puţină frică duc ca nu cumva vînătorii, giurămîntul călcînd, vreun vicleşug Inorogului să facă, şi apoi ocara şi pedeapsa sufletului mieu unde să va duce? şi obrazul în lume cum îmi voi mai arăta?"

Acest fel de seminţe de minciuni întîi cătră Bîtlan semăna, carile mai pre urmă în ivală a toată lumea era să răzsaie şi într-un chip ca cum pentru cinstea numelui grijă ar purta să arăta. Iară mai într-adevăr era că, de nu ş-ar fi deşchis gura şi nu numai limba cea lungă şi aşeşi şi maţile cătră cineva de nu ş-ar fi scos, de cuvîntul ascuns ce ştiia înflîndu-să, îi părea că ca căpuşile va crăpa (că rar minciunos nelăudăros şi mai rar falnicul tainic să află ). Apoi şi el pe Bîtlan întrebă:„Dară tu unde mergi?" El dzisă: „Şi eu cătră Şoimu mărg, de vreme ce şi eu, acmu de curînd cu porunca Corbului trimis fiind, ca pentru paza la strîmptorile gîrlelor să fiu am vinit. " Hameleonul dzisă: „De vreme ce la Şoimu vii să mergi, te rog, cătră dînsul ceva din cuvintele mele să nu pomeneşti, căci singur poruncă mi-au dat ca lucrul acesta tăinuit şi de cătră toţi acoperit să ţiiu". Căinţa descoperirii cuvîntului pre Hameleon apăsînd, cătră Bîtlan adăogea dzicînd, că încă de demult bun şi deplin priietin ştiindu-l, lucru ca acesta l-au arătat, nici un prepus avînd că nu-l va putea tăinui (că precum curvariul după stîmpărarea poftei în focul căielii arde, aşe netainicul, după slobodzirea cuvîntului, în prepusul descoperirii să chinuieşte). Bîtlanul dzisă: „Pentru aceasta nu despre mine, ce despre tine grijă poartă şi pasă unde îţi ieste a merge".

De ciia Hameleonul, la Şoim viind, într-acesta chip îi vorovi:„Eu eram, după porunca ta, întins la Inorog să mă duc, ce un lucru în minte viindu-mi, de la mijlocul căii iarăşi m-am întors. Dzic, dară, că de vreme ce aşe cinsteş şi cu cale a fi ai socotit, ca nu ce pofta porunceşte, ce ce dreptatea pofteşte să faci şi giurămîntul dat nebetejit să ţii, aceasta în grijă să-ţi fie: ca nu cumva, vreunul din dulăi aproape de prundiş aflîndu-să, mirosul Inorogulul să adulmece, şi ei gîndul tău cel drept şi sfatul cel de astădzi neştiind, să nu cumva ceva, după sfatul cel de ieri, prin neştiinţă să lucredze şi fără veste Inorogului vreo stricăciune să aducă. Şi nu numai căci eu cinstea şi credinţa lui pierd (că de cel fără folos puţină grijă să poartă), ce încă mai mult de tine ocara să va atinge, de carea nici cu toată apa ocheanului a te spăla nu vii putea (că ocara descoperită cu peliţa arapului asemenea ieste, carea a să înălbi nicicum nu ştie)." Şoimul, ştiind precum dulăii ceva din capul lor a face nu pot, nici preste voia lui ceva a lucra îndrăznesc, Hameleonului dzisă: „Pentru acesta lucru tu în samă nu băga, căci dulăii pînă unde pot alerga eu ştiu. " Hameleonul urmele minciunii şi paşii vicleşugului într-acesta chip împletecindu-şi (ca cînd s-ar tîmpla cineva urma a-i lua, la vreo cale a o scoate să nu poată), de ciia într-un suflet la crocodil alergă, cătră carile, cu multe feliuri de schimbate şi schimosite cucirituri: „Bucură-te, domnul şi cruţătoriul mieu! dzisă. Veste bună de pradă bişugoasă şi vînătoare săţioasă eu, nerăscumpărat robul tău, să-ţi vestesc am vinit, şi domnul meu milostiv adevărat să ştie că mîine dimineaţă Inorogul, jiganiia cea vestită şi de colţii a tuturor dulăilor aşe mult dorită, din munţii înalţi la prundişul apii ieste să să pogoară. Unde despre strîmptorile poticilor, pen tru ca înapoi a da să nu mai poată, toţi cîinii şi dulăii păzitori sint. Deci ei, precum să-l gonească, îl vor goni, dară precum să-l agiungă nu-l vor putea, robul tău foarte bine ştie. Ce Inorogul, iarăşi altă cale deşchisă neavînd şi din dos acmu de cîini încungiurat simţindu-să, pînă mai pre urmă înotatului bizuindu-să, în apă va să să arunce (că primejdiia cît de grea, însă pre mîine viitoare, decît cea cît ăcea cîtî de iuşoară, însă denaintea ochilor stătătoare mai iuşoară să pare). Deci el în apă cădzind, nu picioare de înotat, ce aşeşi aripi de zburat de ar avea, denaintea iuţimii domnului mieu, precum a scăpa nu va putea, adeverit sint. Şi iată eu, fără altă zăbavă, la Inorog în munte mă voi sui şi ceasul vremii coborîrii lui însămnînd, fără preget ştire îţi voi da. Numai de pre aicea nu te depărta, ca în vremea trebuitoare fără zăbavă să te pociu afla (că punctul vremii trebuitoare la a lucrului isprăvire ca măsura căldurii focului la vărsarea jmalţului ieste)." Crocodilul, de vînatul ce-i făgădui foarte veselindu-să, din toată inima cartea de iertat precum îi va da i să giurui. Însă cuvintele în deşert să nu-i cumva iasă, foarte îl înteţi. Hameleonul iarăşi cu mari giurămînturi să afurisiia, precum minciună din gura lui nu iese, ce toate precum sint, aşe i le povesteşte. (Că făcătorii răului, cînd mulţi într-un gînd asupra unii răutăţi să află, unul pre altul a nu amăgi obiciuiţi sint, ca nu cumva cu vicleşugul mic, fărălegea mare a isprăvi din mînă să piardză).