Într-acesta chip Hameleon, după feţe, şi gîndul, şi cuvîntul, şi lucrul, nepărăsit mutîndu-şi, ca acestea cu nedogorit obraz cătră Şoim borîia, a cărora greaţă el a suferi nemaiputînd: „Piei de aicea, dzisă, o, jiganie spurcată şi făţarnică, că eu mai mult a-ţi răspunde nici îmi trebuie, nici mi să cade, de vreme ce sin gură răutatea ta destul îţi răspunde şi fapta carea ai lucrat de saţiu în toată lumea o povesteşte! Că într-adevăr cel ce dinceput ai fost, tot acela eşti şi tot acela vei fi, pînă cînd, ca căpuşile de singe împlîndu-te, ca cîrceii beşicîndu-te, plesnind, vei crăpa. "

Partea a noa

Aşedară, lumea pentru lucrul făcut burzuluindu-să şi fieteca rile ce cu mintea mai rău afla, aceia Inorogului meniia, că adevărat, după vrajba nepriietinului ce-l goniia, nici nedejde de scăpat, nici într-alt chip fortuna de mutat era (ce norocul de multe ori cu un ochiu rîde, cu altul plînge, cu o mînă trage, iar cu alta împinge), în care chip şi cu Inorogul să videa a să giuca, că, precum mai sus s-au pomenit, preste nedejdea, precum a priietinilor, aşe a nepriietinilor cu supţire meşterşug din fălcile crocodilului nebetejit şi de vicleşugurile Hameleonului puţinel supărat scăpase. Carile deodată iarăşi la locurile sale ducîndu-să, din toate părţile mai tare şi mai bună pază avea (că şi dobitocul în groapa carea o dată cade, altă dată pe acolea trecînd, pe departe o ocoleşte), unde, după ce din primejdiia trecută min tea i să aşedză şi chiteala lucrurilor sale în cumpăna socotelii puind, toate trecutele dinceput, ca pre un izvod, cîte una, cîte una, aminte îşi aducea. Vicleşugurile cele supt tari şi mari giurămînturi a Hameleonului pomeniia, vecinica vrajbă şi nemu tata vrăjmăşie a amînduror monarhiilor socotiia, a priietinilor săi (carii la vreme ca aceia de să putea adevăraţi priietini a să numi) slăbiciune şi spre agiutorinţă-i siială videa. Căci pre unii depărtarea locului îi opriia, iară pre alţii receala dragostei la inimă îi îndoiia, şi pentru adevăratul priietin, ca nişte adevăraţi priietini în primejdii a să da, sau nu vrea, sau, de şi vrea, pentru micşorimea sufletului, nu îndrăzniia (că pre aur focul, iară pre priietin primejdiia ispiteşte şi după hotărîrea filosofască, adecă un suflet în doaă trupuri a fi, de-abiia unul cineva şi mai nici unul să nu fie aflat). Pre lîngă acestea, toate a vremii neîndămînări şi greutate cum păniia (căci lucrurilor sale foarte împotrivnică o videa), după aceasta neplecat şi neîntors sorţul nărocului său cunoştea, de carile, precum asupră-i mîniia încă să nu-şi fie împlut, să temea. Ales pildă arătoasă şi oglindă luminoasă în lucrurile neprietineşti priviia, cărora mai mult oarba fortună decît buna socoteală le slujiia. De care lucru, într-alt feliu de viaţă a întra şi într-alt chip de fereală a să aciua aleasă, ca mai bine în lineşte şi în negrijă sprijenit fiind, spre cea viitoare vreme de schimbarea lucrurilor într-altă faţă să nedejduiască. Şi aşe, de vechiu prieteşugul ca rile cu Cucoşul Evropei avea, aminte îşi adusă mai vîrtos ştiin du-l că la adunări ceva amestec nici au avut, nici a avea poate (căci pasirile de pre marginile ocheanului despre apus la săboară adunate n-au fost). Aşijderea, îl ştiia precum bun străjuitoriu nopţii ieste, căci atîta de ascuţit la simţire era, cît nu jigăniile vînătoare să poată îmbla, ce aşeşi nici frundza din copaciu pes te ştiinţa lui să cadză peste putinţă era.

Deci Cucoşul acela lăcuia într-un munte înalt şi mare, de unde răspîntiia a patru căi a videa şi strajea în toate părţi tare a ţinea putea. Lăcaşuri avea multe şi mari, din toate părţile bine întărite şi cu tot feliul de copaci roditori (de supt a cărora rădăcini ape răci curători ieşiia) încungiurate şi înfrîmţăşeate era, atîta cît la bunătatea locului cîte s-ar cerca, una macar nu lipsiia. Deci Inorogul carte ca aceasta scriind, cătră Cucoş trimasă: „Vechiului şi neclătitului priietin, Cucoşului Evropăsc, Ino rogul de crivăţ sănătate dzice. Nevoieşiia lucrurilor tîmplătoare între muritori îndămînarea au scornit, îndămînarea din cea înainte mărgătoare simbathie vine, simbathiia fiica asămănării ieste şi din dragoste să naşte, dragostea priinţa întemeiadză şi bunăvoinţa-ţi ţine necurmată (ieste dară priieteşugul între mu ritori lucru prea de minunat, de vreme ce cu chipul carile mai denainte nici cunoştinţă, nici de dînsul vreo ştiinţă au avut, pre acela din strein al său şi hiriş îl face, în scurt, alt el într-altul şi alt altul în sine ieste, trăieşte şi vieţuieşte). Tot dară prieteşugul în lineşte agonisit nedejde pune ca în tulburate şi în potrivnicile tîmplări de agiutorinţă şi împreună pătimaş să-i fie. Cu aceasta pricină încă de demult întemeiatului şi în veci alcătuitului nostru prieteşug acmu roada în vreme a-şi da şi dragostea viptul a-şi arăta, precum mi se pare, s-ar cuvini şi s-ar cădea (că precum copaciul fără roadă altă nu face fără numai foc, aşe prieteşugul fără cele şie următoare altă nu face fără numai colachii şi linguşituri). De vreme ce a trupului mieu micşorime în şepte munţi copăcioşi şi umbroşi şi în şepte văi adînci pline de hinci nici încape, nici sălaş a-şi afla poate, şi aceasta nu dintr-a mea nestătătoare sau neaşedzată fire, ce (precum toţi cereştii marturi neminciuninoşi îmi sint) dintr-a nepriietinilor asupra mea nestîmpărată vrăjmăşie şi dintr-a fortunii neplecată urgie. Carea lor neobosită povaţă făcîndu-să, potică necălcată, cale neîmblată, vale necercată, vîrv nesuit, munte necovîrşit, cîmp necutreierat şi deal neîncungiurat n-au lăsat (că răutatea de tot desfrînată decît piatra din ceriu aruncată mai repede ieste). Aşe, cît a dzice s-ar putea, în ceriu de m-aş sui, acolo sint cîini, în fundul mării de m-aşi coborî, acolo sint dulăi, în munţi cotei, în dealuri copoi, în cîmpi ogari, în stuhuri sampsoni şi în tot locul fălci deşchise, guri căscate şi colţi rînjiţi, ca cum ar fi sămănaţi pretiutinderea împănaţi stau. Un corn în loc de armă împotriva a atîţea vrăjmaşi şi patru pi cioare de fugă împotriva atîţea gonaşi am. De care lucru, so cotind că alt mijloc şi leac n-au rămas, fără numai lăsînd voia fortunii, cît şi cum va vrea să mă dosedească, ca împotrivă nemărgîndu-i, doară vreodînăoară mai plăcută să va întoarce şi din sine a mă mai goni doară să va părăsi. Aşedară, pre mine, pre carile pomenitele locuri a mă încăpea n-au putut, încape-mă lărgimea meideanului dragostei tale, pentru prieteşugul pre carile pururea între noi nesmintit şi nebetejit am păzit (căci în laturi a mă da am socotit pînă va trece urgiia). Deci supt acoperemîntul dragostei tale, aciuîndu-mă, voi rămînea, ca şi eu, în vreme ce fortuna îmi va sluji, răsplătire, precum voi putea să fac, datoriu să fiu."

Cucoşului slovele Inorogul trimiţind, pre carile el citindu-le (căci Inorogul în glasul Cucoşului a cînta ştiia), în grumadzii Ino rogului frumos şi alcătuit graiul Cucoşului să mira. Şi îndată sin gur firea sa pomenind, în minte îşi adusă că de glasul lui Leul să sparie şi la locul unde să află ochii Vulturului a străbate nu pot, necum picioarele dulăilor sau a coteilor să încapă. Şi aşe, îndată pre unul din cucoşii săi trimiţînd, prin locuri tăinuite povaţă Ino rogului făcîndu-să, la lăcaşurile sale să-l aducă îi porunci. Carile, mărgînd, bunăvoinţa stăpînului său îi spusă şi precum cu dragă inimă priimeşte ca, în tot feliul de slujbă şi priinţă aflîndu-să, nu numai în lăcaşurile sale neapărate, ca-ntru hirişe ale sale, ce orice şi altă trebuinţă ar avea şi prin mîna lui ar vini, pre cît mai de plin s-ar putea a face, pre atîta să va nevoi. Aşijderea, precum pen tru povaţa căii să-i fie ieste trimăs, dzicîndu-i. Inorogul, după ce ceia ce să cuviniia mulţămită făcu, cu cucoşul împreună să sculă şi la sălaşurile Cucoşului Evropii să suiră, unde cîtăva vreme cu mare lineşte, afară din toată grijea, viaţa îşi petrecu (că în primej diile mari şi fortunele adese, cît şi de puţină răzsuflare cei pătimaşi, multă şi mare lineşte a le fi socotesc).

Iară a aceştii mistuiri şi a Inorogului aşe de tare ascundere pricina au fost aceasta: că după ce Hameleonul au cunoscut pre cum Inorogul din fălcile crocodilului şi din toate vicleşugurile lui nebetejit s-au mîntuit şi acmu tuturor de viclean dovedit şi mai vîrtos despre Şoim tare probozit şi măscărit vădzindu-să, pre cum să dzice cuvîntul (din inima rea, rău gînd purcede), de ciia aievea asupra Inorogului toate răutăţile îşi pohîrni şi toate vicleşugurile, ca pre nişte dulăi turbaţi, în uliţile vrăjmăşiii îşi slobodzi şi în toată calea fără cale mintea cea fără minte îşi îndreptă. Şi aşe, îndată sculîndu-să şi ducîndu-să, pre dulăi şi pre cotei şi pre alalţi brehăi, pre toţi la un loc află, cătră carii cu spurcat glas într-acesta chip vorovi: „Eu încă de demult asupra Şoimului pre pus aveam, adecă că nu cu dreaptă inimă în slujba stăpînilor noştri să află, precum povestea Moliii v-am povestit. Iară acmu, iată, aievea să arătă, că împreună cu Bîtlanul sfaturi asupra epi tropii<i> Corbului au făcut. Pentru prinderea Inorogului nu nu mai cu capul atocma au ţinut, ce încă şi pentru scăparea lui cu mîna lui pe supt numele altora, pre cît au putut s-au nevoit, şi cu mijlocul lui, nepriietinul, carile prin a mele şi a voastre nenumărate osteninţe în butucul morţii cădzusă, de iznoavă în scaunul vieţii s-au urcat (jigania vicleană, precum vicleşuguri a scorni, aşe pre alţii după cuvîntul ei a domiri învăţată era). Ce mai mult aşteptaţi? Ce mărturie mai adevărată cercaţi? Şi ce mai bună vreme asupra nepriietinului şi acmu şi soţiilor lui aşteptaţi? Au după ce în nedezlegate legături v-or lega, atuncea să vă deştep taţi? Nu ştiţi cuvîntul carile prostimea dzice: (Apa doarme, iară nepriietinul nu doarme)? Au după ce răul gînd îşi vor plini, atun cea să vă sculaţi? Dară atuncea, ce folos? Acmu, dară, cuvintelor mele a asculta de viţi vrea, de lucrurile ce s-au lucrat şi de vicleşugurile Şoimului cu ale Bîtlanului aievea şi de-a măruntul Corbului să scrieţi, ca cu un ceas mai înainte pre aceste piiedece dintre noi să rîdice (căci iscoada şi nepriietinul de casă cu glăvăţina cîntariului să asamănă, carile, cu mică micşorimea lui, mari mamini de la pămînt în sus aruncă). Şi sau pre altul credzut în locul lor să trimaţă, sau tot lucrul asupra voastră să lasă şi, aşe făcîndu-să, încă o dată a lovi şi încă cu un mijloc de măiestrii lucrul început a ispiti am. Cu carile bună nedejde am că sfîrşitul după pofta noa stră vom videa."

Plăcu dulăilor borîtura Hameleonului şi, mai mult înapoi sau înainte necăutînd, după a lui cuvinte la Corb carte într-acesta chip scrisără:„Corbului, milostivului nostru stăpîn, ogarîi, coteii şi toţi, mari şi mici, dulăii, plecăciune şi sănătate! Mai în trecutele dzi le, de une sunate ale Şoimului şi a Bîtlanului spurcate chitele cani pre scurt în ştire făcusem. Iară acmu de aceleaşi încă mai aievea şi afară din toată îndoinţa adeverindu-ne, monarhului şi monarhiii în ştiinţă a da îndrăznim, precum prin multe a noastre dureri şi zbuciumări, pre cel de cap nepriietin pînă la fălcile crocodilului îl adusesem, de unde, scăpare sau nedejde de scăpare macar cum nu avea. Ce preste a toată lumea socoteală, Şoimul cu Bîtlanul, lui cu trup, cu suflet alăturîndu-să, noi a lui învăţătură şi îndemnare aşteptînd, el nu numai pentru scăparea lui cu tot ce-au putut s-au nevoit, ce încă precum cu a noastre meşterşuguri într-aceia silţă să fie cădzut înţelegînd, cu grele probăzături şi de cap clătinături, de moarte şi mai rău decît de moarte ni să lăuda şi, ca cum un rău prea mare asupra monarhiei am fi făcut, toate ocărîle şi batgiocurile lumii în obraz ne-au ştiupit.

Deci noi, ticăloşii, ca nişte drepte şi credincioase slugi, ce ieste adevărul dzicem şi mărturisim (că slugii adevărate moartea pedepsită în slujba stăpînului, decît viaţa fericită de la nepriietin pricinită, mai fericită-i ieste). Şi pre cît a cunoaşte putem, Şoimul şi Bîtlanul mai în multă vreme între noi de să vor afla, nu numai căci mari împiedecări ne fac, ce încă şi la mai grele primejdii statul lucrurilor să aducă poate. Iară aceştea lipsind, bună nedejde avem că, după măiestriile carile avem să întindem, în scurtă vreme din colţii noştri tot nu va scăpa şi iarăşi voia şi porunca la voi, iară slujba şi nevoinţa la noi va rămîne."

De aceasta carte nu puţin să tulbură Corbul, mai vîrtos că de la alţii asemenea cu acestea audzisă (că picătura adese căzută piatra, iară sicofandiia adese făcută inima despică). Şi aşe, îndată în locul Şoimului pre Uleu trimasă, Şoimului poruncind ca cum mai curînd înapoi să să întoarcă, căci acolea de alte vînători ieste trebuitoriu. Aşijderea, Bîtlanului porunci ca prin gîrle a mai îmbla să să părăsască, iar amintrilea făcînd, Corbul cînd crăn găieşte, bine ştie el ce feliu de menituri meneşte. Şoimul, după luarea poruncii aceştiia, cîtva în chibzuiele stătu şi nu în puţine chitele întră, merge-va înapoi, după poruncă, au nu va merge? Socotind că de nu, şi toate cîte dulăii scrisese era adevărate, însă dintr-însele unele fiind, prepus avea (macar că de scrisoarea dulăilor ştire nu avea) să nu i să cumva fi fost lu crurile descoperit (că vicleşugul, cînd în gînd întră, ca şoarecele ţiţiieşte, iară cînd să descopere, ca leul răcneşte). Deci cîteva pricini de zăbăvire scornind, cărţi la Brehnace şi la Cucunos scri să, ca pentru pricina aşe în grabă chemării lui să să înştiinţedze. Carii, cevaşi macară grijă să nu poarte, răspuns îi dederă, că deşi Corbul putere epitropii<i> pasirilor are, însă clonţul Corbului pe capul Şoimului să să puie, nime din pasiri nici va priimi, nici va învoi.

Într-aceste dzile şi Uleul sosi, carile, cu dulăii, cu Rîsul şi cu Hameleonul împreunîndu-să, pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie, cum vor face şi de ce s-ar apuca, la sfat stătură. Rîsul cu Hameleonul, după pestriciunea ce avea, mai multe răutăţi şi vicleşuguri a scorni ştiia. Deci Hameleonul îndată fumul spur căciunii şi duhul înşelăciunii gros şi întunecos slobodzind „Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul, meşterşugul maghiii foarte bine am învăţat, în care meşterşug deplin învăţat şi pre alt chip, carile acmu aicea să află, ştiu, cu carile împreună, de va vrea, o mreaje să împletim, adeverit sint că ori în ce fundul pămîntului Inorogul ascuns ar fi, meşterşugul mrejii şi puterea vrăjii la înşelăciune îl va aduce. Că Vulcanul pre Mars cu Afroditi asupra curviii vrînd să prindză şi mreaje de fier împletind, descîntecul vrăjii în stele scris şi tipărit l-au lăsat, pre carile meşterşugul a-l citi putînd, după cursul stelelor şi după învăţătura trupurilor cereşti urmînd, din mreajea carea vom împleti orice cît de iute şi de tare ar fi, într-însa a nu cădea şi nescăpat a nu să ţinea cu putinţă nu ieste.

" Iară chipul acela era o jiganie dintr-altă monarhiie, însă mare plată dacă i să da, cu vrăjile lui toată răutatea a nu face nu să feriia. La acea jiganie cu toţii mărgînd, întîi poveste îi spusără, adecă precum nepriietin de cap pre Inorog au şi precum în multe chipuri ispitind, nicicum la mînă să-l aducă n-au putut. Apoi sti hurile cele de aur, pre carile Camilopardalis de la capiştea Pleo nexiii le învăţasă, citindu-i, cu mare plecăciune i să rugară, ca după înalt şi adînc meşterşugul ei o mreaje să le mrejască, cu carea pre acel iute şi neprins nepriietin a prinde să poată. Jiganiia (a căriia nume din numărul 1.130 să cuprindea), plăcute stihurile lor audzind, prinsă bucuroasă şi carea dintre jigănii în partea Ino rogului să ţine întrebă. Ei precum afară din Fil pre altul nu ştiu răspunsără. Atuncea jiganiia, belindu-şi budzele şi rînjindu-şi dinţii, rîdzind şi cu capul clătind, dzisă: „Dară Şoimul şi cu Bîtlanul, mai în trecutele dzile, cu numele tuturor pasirilor viind, mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje cu carea să poată vîna corbi. Au şi Corbul împotriva voastră ieste? (Atuncea ei pentru povestea Molii<i> mai cu deadins să adeveriră, însă deodată cu tăcerea o trecură.) Ce de vreme ce Filul de Inorog şi Inorogul de Fil să ţine, şi alta înainte a vă pune am, pre carea priimind-o, şi eu mreaja a vă împleti voiu priimi. Să ştiţi, dară, că odînăoară Vidrii am împletit o mreaje, cu carea au prins pe Fil, ce, nefăcîndu-mi-să plata carea îmi giuruisă, de asupra Filului asupra Vidrii am întors descîntecul şi într-aceiaşi mreaje Vidra s-au prins. Apoi, şi Filul de cuvînt rămîind, de asupra lui vrajea mi-am luat şi asupra Cămilii mai cu vreme au cădzut. Deci acmu, datoriia Vidrii şi a Filului asupră-vă de viţi lua, mreaje cu carea pre Inorog să prindeţi voi împleti (de noroc era Inorogul cu primejdiile sale datoriile al tora a răsplăti, precum întîi pentru Hameleon crocodilului, aşe acmu pentru Vidră şi Fil vrăjitoarii). Atuncea dulăii şi alalţi cu toţii de plată tare să apucară şi spre aceasta cu blăstămi şi cu giurămînturi vîrtos să legară. Spurca ta jiganie cuvinte din multe silave alcătuite din limbă a bolborosi şi din budză a şopti începînd, descîntecul vrăjii asupra Inorogu lui descînta. Iară Rîsul şi cu Hameleonul, înainte-i îngenuncheaţi, cu coadele dulăilor spuma de pre gură ştergînd, ca unui bodz i să închina (că icoana bodzului şi vrajea vrăjitoriului, precum la cei înţelepţi tot o ocară, aşe la cei nebuni tot o cinste are). Deci ei mreaja acmu giumătate împletită pre mîne gata să o ia adevărat ştiind, cu mare veselie jiganiii mulţemită făcînd, la alte a străjilor întărituri să orînduiască să dusără. Iară nu după mult ce ei ieşiră, în locul lor Şoimul împreună cu Bîtlanul sosiră (că Şoimul, limba jigănii neînţelegînd, pre Bîtlan în loc de tălmaciu cu sine pur ta), căriia de chemarea lui înapoi şi precum să margă au socotit îi spusă şi precum de acmu înainte asupra Corbului a vrăji să să părăsască îi dzisă, căci lucrurile într-alt chip s-au mutat.

Jiganiia vrăjitoare, sau lucrurile mai într-adînc nu prea so cotind, sau socotind şi vrînd, pentru mreajea carea asupra Ino rogului au împletit, Şoimului spusă. De care lucru, Şoimul înţelegînd, mai multă acolea zăbavă nu făcu, ce îndată ieşind, de nevinovăţiia Inorogului şi de nepocăită răutatea Corbului aminte aducîndu-şi, aşijderea de giurămînturile carile încă nu de multă vreme amîndoi făcusă pomenind, îndată Inorogului ştire trimasă că jiganiia vrăjitoare cu linguşiturile dulăilor şi cu grea plata Corbului, mreaje cu descîntec asupra lui au împletit, de carea foarte aminte să-i fie. Iară el de Corb chemat fiind, ieste într-acolo preste puţine dzile să purceagă şi după cuvîntul dat vecinic priietin să-l ştie. Acestea Inorogul înţelegînd, la lăcaşurile Cucoşului să suisă (precum mai denainte s-au pomenit), unde păşune de biv, ape limpedzi, izvoare răci, grădini cu flori, livedzi cu pomi, pomi cu roadă şi roadă de toată dulceaţa avea, în fel de fel de desfătări şi în divuri, în chipuri de dezmierdări viaţa îşi petrecea. În scurt, să dzicem, în toată negrijea şi lineştea să afla, fără cît una nu mai lipsiia, adecă depărtarea de la locurile sale, şi alta prisosiia, adecă starea fericirii şi nemutarea norociii nepriietinilor lui. Într-acesta chip Inorogul nefericirea într-un chip cani cu de-a sila în fericire întorcînd (că de multe ori răbdarea, de fierul sufere lii vasul legîndu-şi, pre cele nepărăsite valurile fortunii încăle cînd biruieşte), vremea (carea dascălul şi învăţătoriul tuturor ieste) ce cale îi va arăta şi ce meşterşug îl va învăţa aştepta. Intr acea vreme, una din jigăniile streine (carea nici cu o monarhiie parte nu avea), la Inorog viind, veste ca aceasta îi adusă: „În părţile noastre, dzice, vrăjitoare să află carea cu puternice vrăjile ei apa în piatră şi piatră în apă întoarce. De a căriia nume Filul audzind, la dînsa au mărs, carile cu atîta a trupului mărime ce are, umilite închinăciuni şi pînă la pămînt plecăciuni îi făcea şi cu răvărsate lacrimi şi îndesite suspinuri îl ruga ca, milostiv spre dînsul arătîndu-să, vrajă să-i vrăjască şi o mreaje să-i împle tească, cu carea strutocamile a vîna să poată. Şi aceasta făcîn du-i-să, cu mari giurămînturi să lega, precum şi cea dintîi şi ceastă de acmu plată în scurtă vreme îi va face (că scăpatul la minciuni şi lacomul la giuruinţe mari pre lesne inima îşi dau)." Jigania lacomă, nu atîta pentru umilinţă (că lacomul a să milostivi n-au învăţat şi, de-au şi învăţat, pînă a nu învăţa, au şi uitat), cît pentru grele giuruinţăle Filului, prinsă bucuroasă, însă cu această socoteală, adecă întîi de frăţiia şi tovărăşiia Ino rogului de să va lepăda. La care cerere, Filul, cu mare ciudesa şi mirarea a toată zidirea, cuvîntul îşi dede, socotind că cu vicleşug, vicleşug va vicleni şi cu amăgeală, amăgeala va amăgi, ce în zădar. Că macar că atuncea vrăjitoarea mreajea împleti, laţurile întinsă şi silţele supusă, ce, sau meşterşugul îi era minciunos, sau, de nu era minciunos, era neputincios, de vreme ce în multe chipuri voroava îşi schimba, că uneori dzicea că mreaja asupra Corbului au fost menită, alteori dzicea că asupra Struţului ieste împletită, iară mai pre urmă dzisă că, de nu să va strica vîlfa Inorogului, mreajea lui ceva să vînedze nu poate, căci cu cornul Inorogului are antipathia (aceasta şi socoteala putea da, de vreme ce vrăjile lui spre moarte olăcăriia, iară cornul Inorogului precum purtătoriu de viaţă ieste, cine va tăgădui?). Deci de va fi voia Filului ca în mreaja ce împleteşte struţi să vînedze, întîi cu Corbul prieteşug făcînd, de împreunările Inorogului aşeşi de tot să să părăsască. Iară amintrilea, nici vrajea, nici mreajea în ceva a-i sluji poate. Filul, săracul, sau în prostimea inimii ce avea să amăgiia, sau lăcomiia vînatului spre strîmbătate ca aceasta cu totul a să da îl împingea (atîta nesăţioasă pofta cinstei pre cei ce o doresc orbeşte, cît pentru rîsul unui ceas de astădzi plînsul unui an ce vine nu socoteşte). Aşe, Filul, nu numai cu mari giurămînturi, precum de multă vreme nici să-l fie vădzut să giura, ce încă precum de l-ar şti unde să află, singur el ştire vînătorilor ar da. Aşijderea, adăogea dzicînd, precum şi el cunoaşte că pricina a toată tulburarea a aces tor doaă monarhii Inorogul ieste, şi, pînă el suflă, acestea să răzsufle peste putinţă ieste. Într-acesta chip şi vrăjitoarea pe Fil, şi Filul pe vrăjitoare a amăgi socotiia. Că vrăjitoarea gîndiia că de va vîna pre Inorog, fără greş preţul mrejilor de la dulăi îşi va lua, iară Filul chibzuia că de va vîna pre Strutocamilă, pre alte dobitoace spre sine a le întoarce pre lesne-i va fi, şi atuncea Cor bul, vrînd-nevrînd, spre pace a pleca îi va căuta. Ca acestea şi altele ca acestea cel ce vrăjiia cu cel ce să vrăjiia în vînt arunca şi gîndurile în aier îşi spulbăra (precum mai pre urmă sfîrşitul au arătat), că într-aceiaşi vreme din părţile os troavelor mediterane o jiganie mare s-au rîdicat, ai căriia mreji şi vrăji atîta de tari şi de mari era, cît pre toate celea ce de la ceialalte jiganie tocmite era, îndată în deşert le scoasă şi, aşeşi de tot fărîmîndu-le, le rumpsă. În care vreme, Inorogul, vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schimbat şi vrăjile spre alte des cîntece s-au mutat, aşijderea de mrejile carile întinse şi acmu rumpte şi destinsă fără nici o grijă socotindu-să, îndată de la lăcaşurile Cucoşului coborîndu-să, la ale sale să dusă.

De care lucru, Rîsul, Hameleonul şi alalţi dulăi, de ştire luînd, nu în puţină frică întrară şi nu mică întristare luară (că voia rea din dreptate mîngîierea în curăţeniia inimii pune, iară întrista rea din strîmbătate frica răsplătirii înainte aduce).

De care lucru, iarăşi alfavita din-ceput a citi şi buchele din capăt a prociti începură, sfaturile înturnară, voroavele răsturnară, gîndurile tăvăliră, chitelele prăvăliră, dîrmoiară şi cernură, nighi na din grîu şi bobul din madzire să aleagă nu putură, grămădiră, vrăvuiră, aruncară, scuturară, spulbărară, vînturară, pleavele din grăunţe a despărţi, obosindu-să, să lăsară. Iară, ah, iar, vah, iar, ai, iar vai! Bolnavul să însănătoşadză, nepriietinul să învîrtoşadză, lîngedul să ţăpineşte, slabul paşii îşi sprijeneşte, iată, mai mortul să scoală şi pre noi, pre vii, mai ne omoară. Osteninţa a atîta vreme, mulţimea a atîtea pagube, şirilăile sudorilor, izvoarăle lacrămilor şi alalte toate cu totul în vînt şi în deşert să dusără. Iată, Inorogul la cîmp, fără sială, iată-l-ăi la lăcaşurile sale fără dodeială, iată-l-ăi, toate pre voia lui deplin a fi nedej duieşte fără îndoială. Vremea lui lină, noaă tulbure, vrăjitorii şi mrejitorii, sau neputincioşi, sau necredincioşi, în lucru nestă ruitori, la cuvînt nestătători. În scurt, în ceva şi în cineva nedej de, credinţă şi adevărată priinţă n-au rămas. Bine ar fi dară de-ar fi cu putinţă monarhiii noastre altă chivernisală să să puie, jiga niia aceasta cu blîndeţe şi cu binişor, iar nu cu îndîrjie şi cu rău ieste de domolit. Iată, vînătorile ne batgiocuri, iată, mrejile în toate părţile ne şpîrcui, iată, toate meşterşugurile în darn şi toate trudele în zădar ne scoasă, iată, lui locul a să lărgi, iară noaă a să strîmpta au început, pînă în cea de apoi sfîrşitul cum va vini cine poate şti? (Că de multe ori în locul celui nedejduit şi aşteptat sfîrşit, cel nenedejduit şi neaşteptat a vini poate). Şi aceasta nu numai unui chip privat şi deosăbit, ce a tot trupul publicăi de nemutat primejdie va aduce. De care lucru, şi noi, nu numai pizma şi voia unuia a urma, ce folosul cel de obşte a căuta ni să cade (că între muritori mai cinsteşă şi mai adevărată laudă a să agonisi nu poate decît carea cu folosul a toată publica s-au cîştigat).„Deci, pre cît socotesc, Dulăul cel bătrîn dzisă, de tot adevărul lucrului (toate colachiile de la mijloc rîdicînd), Cor bului să spunem, ca doară şi el socotelelor şi pizmelor sale sfîrşit a pune va putea (că de multe ori unde cuvîntul a isprăvi nu poate, isprăveşte băţul) şi doară mai spre bună minte inimile îmbelor părţi a întoarce vom putea, ca într-acesta chip, precum vrăjmăşiii lor sfîrşit, aşe trudelor noastre coneţ a afla să ne învrednicim".

De acestea cuvinte Rîsul hohotiia, iară Hameleonul fisiia, pre carile unul în rîs, altul în vis le tîlcuia şi, ca cum sfaturi de bat giocură ar fi, le măscăriia, de vreme ce bine ştiia că cele de multe ori amăgele şi minciunoase văpsele toată zugrăvala şi chipul adevărului scîrnav au muruit şi la cel luminos chip şi a adeverinţii figură a vini preste putinţa şarurilor a fi dzicea. Şi aşe, dintr-aceste a pricii scîntei, între vînători focul gîlcevii şi a dihonii a să aţiţa începu. De unde Dulăul ciobănesc, macar că lătra, însă într-adevăr a lătra într-acesta chip începu: „Audziţi voi, jiganii, nu atîta pre dinafară, pre cît pre dinluntru văpsite, agiunge-vă cît pînă acmu şi pînă într-atîta monarhiile aţi ames tecat şi toată şi mai nestînsă iasca vrăjbii între dînsele aţi arun cat. Puneţi-vă hotar şi ţenchiu răutăţilor voastre, părăsiţi-vă mai mult cleştele strîmbătăţii în mîna lăcomiii a alcătui, fie-vă de saţiu, cît în vremea a patrudzăci de ani, ca valurile ţărmurile, nepărăsit, voi monarhiia Leului cu fel de feliuri de areţi şi de miha nii a o izbi şi din tuspatru colţurile a o scutura nu v-aţi săturat, pre carea, iată, la cea mai de-apoi şi netămăduită răzsipă aţi adus-o. Au şi monarhiii Vulturului acelaşi cîntec viţi să cîntaţi ? Au şi pe publica pasirilor cu aceleaşi veninate şi fărmăcate drojdii viţi să îmbătaţi? Au nu cunoaşteţi că de vreme ce cu răutate ceva a să săvîrşi nu să poate, sfîrşit şi istov răutăţii a pune trebuie? Şi de nu spre altă nedejde calea să deşchide, încailea vremea a chivernisi şi schimbările tîmplărilor a pîndi a înţelepţilor lucru a fi să socoteşte (că spre vînt a ştiupi şi piatra la deal a pohîrni aievea lucru nebunesc ieste)".

Înfocat oarecum şi încă mai cu mare mînie aţiţat şi mai spre mare răutate pornit de acestea cuvinte, Rîsul cu cumplită urgie cătră Dulău dzisă: „O, cap de hîrtie cu crieri de aramă, o, sac de mătasă şi plin de fişchie, o, ferice de voi şi de monarhiia voastră, cînd nedejdea voastră în credinţa Inorogului viţi aşedza şi din aşedzimîntul lui lineştea vă viţi aştepta. Au nu Inorogul mai mult dobitoc cu patru picioare decît pasire cu pene şi cu doaă aripi ieste? Au pasirile pentru dobitoc mai chiar şi mai adevărat decît dobitocul vor giudeca? Au în cele streine decît în cele ale sale cineva mai mult a filo<so>fisi poate? Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele, ochii noştri în trupul nostru, iară ai voştri într-al vostru sint deşchişi. Nime casa altuia mai mult decît pre a sa a cunoaşte poate. Noi sintem carii cea mai multă viaţă cu Inorogul împreună ne-am petrecut, noi sintem carii a lui gînd şi fire am cunoscut, noi sintem carii şi prin ficaţii lui am trecut şi ce idol înluntru poartă şi ce icoană afară arată curat ştim. De unde adeveriţi sintem că totdeauna inima-i, gîndul şi, de i-ar fi cu putinţă, şi fapta spre răzsipa Corbului şi spre prăpădeniia monarhii<i> Vulturului au stăruit. A căruia fire din începuta vrăjmăşie a să întoarce preste toată cuprinderea scotelii ieste şi mai vîrtos adevărul a grăi de vom vrea, el atîtea gonituri, lovi turi şi netămăduite rane, carile de la noi au luat, şi atîtea de viaţă primejdii, în carile le-am adus, cu ce minte socotiţi că din tabla inimii sale le va putea şterge? În zădar, dară, ca acestea gîndiţi şi sfat, ca cum ar fi de nepriietini, sfătuiţi. De care lucru, a mea sentenţie ieste, de acmu înainte, (decît prieteşugul cu prepus şi ascuns neprieteşugului, la ivală mai de folos ieste. Căci vrajba la ivală fiind, paza şi strajea despre vrăjmaşi mai trează şi mai deşteptată stă). Iară amintrilea, în leagănul îngăimării, somnul peirii fără veste şi cînd nici vom gîndi, atuncea ne va stropşi". Acestea şi altele multe ca acestea Rîsul, spre împiedecarea aşedzimîntului, împotriva Dulăului, pre cît putu, ritorisi şi macar că pre o parte să părea că cuvîntul adevărul atinge (căci dintr-îmbe părţile încredinţarea cu greu putea fi), însă cu inima şi cu gîndul, de la limanul lineştii, departe, în valurile tulburării, să bătea, de vreme ce din gură neîncredinţarea argumentuia, iar din gînd so cotiia că macar vremenică pace între dînşii de să va cumva aşedza, cît de în scurtă vreme, din cele nenumărate vicleşugurile lor, multe pot să să descopere, pre carile Inorogul în catalogul său pre amăruntul însămnate le avea. De carile Corbul în ştiinţîndu-să (căci jiganiile din fire vicleşugului date, multe urgii în capul Corbului odată să aducă silisă), să nu cumva de tot de spre dînşii să să răcească şi pînă mai pre urmă să nu li să cumva slovele îndrăpt citească (carea s-au şi tîmplat).

Deci la cazaniia carea Rîsul împotriva păcii făcusă, Dulăul cel bătrîn într-acesta chip răspunsă: „Bine ne dzici, o, Rîs de rîs, că capete de hîrtie şi crieri de aramă sintem şi în saci de mătasă gunoiu scîrnav purtăm. Adevărat, dară, că precum ne împo dobeşti, aşe şi sintem, că de n-am fi fost aşe, monarhul nostru, în linguşiturile şi măguliturile voastre împleticindu-să, nu s-ar fi înşelat. Ce precum din vremea a patrudzăci de ani ispitiţi şi probăiţi vă aveam, bine şi de folos ar fi fost, tot cum v-am ştiut, aşe să vă fim ştiut, şi precum v-am ţinut, tot aşe să vă fim ţinut. Iară acmu, ca cei fără crieri, cu acelaşi picior lovitura într-aceiaşi piatră am poftorit ş-am întriit (că o dată şi de da ori într-o ma terie a greşi, a muritorilor, iară nepărăsit în mijlocul netrezvirii şi a neîndreptării a rămînea a celor fără crieri lucru ieste). Şi mai mult altăceva a dzice nu avem, fără numai, pentru alte poate fi a monarhiii noastre fapte urîcioase cereştii asupră-ne urgie ca aceasta ş-au vărsat, carea, de tot mintea ameţindu-ne, socoteala ne-au îmbătat, ca pre cei ce toată lumea tuturor de vicleni şi de înşelători i-au cunoscut şi i-au arătat, noi numai în loc de adevăraţi priietini şi la cuvînt stătători să-i ţinem şi să-i avem, pînă cînd (carea să nu învoiască Dumnădzău) cu rele îndemnările şi spur catele fapte prin scîrnave organe ca voi la cea deplină plată şi cea desăvîrşită prăpădenie să ne aducă (că a faptelor rele începătură spre rău sfîrşit pleacă şi tesla carea lovind nu tocmeşte, adevărat ce au fost tocmit răzsipeşte). Acmu, dară, o, jiganiilor, agiunge-vă, agiunge-vă, dzic, cu undelemnul pizmei voastre pojarul răutăţilor în toată lumea a aţiţa! Lăsaţi sfaturi a ne mai da, carile cunună de spini şi brăţări de lanţuje ne împletesc. Fie crierii noştri ceşti de aramă macar cîtăva vreme de ciocanele clivetiturilor voastre neloviţi şi neciocăniţi. Aveţi-vă crierii cei de aur la voi şi noi ceşti de aramă la noi, neamestecaţi voi a voastre şi noi ale noastre să gîndim şi să chivernisim. Părăsiţi-vă mai mult împotriva socotelii noastre basnele voastre cele obraznice a arunca. Că viu Vulturul ceresc, că toate negre petele şi pestriciunile răutăţilor voastre în văpsala roşelii le vom întoarce, de carile nici Camilopardalul a vă spăla va mai putea, macar că între gloate să dzice precum el apa vie şi apa moartă în tidvă să fie ţiind. Deci, de acmu înainte lucrurile monarhiii voastre singuri voi vi le căutaţi, că noaă ale noastre nevoi şi asuprele (carile mai mult cu pricina voastră ne-au vinit) destule şi de prisosit ne sint."

Hameleonul cu Rîsul vădzindu-să că din tovărăşiia a altor vînători să izgonesc şi mai vîrtos cunoscînd că socotelele lor spre mutarea lucrurile într-altă faţă stăruiesc, pusără sfat în doaă chipuri: Cel dintîi era ca Pardosului ştire să dea (carile pre aceia vreme Strutocamila păştea şi între dobitoace jiganie mare să făcuse), pre cum soţiile din partea monarhiii Vulturului pre altă cale s-au abătut şi precum semnele arată, cu cei de obşte nepriietini legătură de pace vor să facă. Iară cel al doilea sfat era ca Hameleonul cum mai curînd la monarhiia Vulturului să să ducă, ca acolea cu sin gur Corbul împreunîndu-să, cît mai mult va putea lucrurile să amestece şi ipopsiia Corbului asupra Şoimului mai vîrtos să adaogă, adecă precum cu nepriietinii una s-au făcut şi dulăii vînători, carii acmu spre împăcare stăruiesc, pacea aceia precum pînă mai pre urmă de vrun folos nu va fi să arete. Deci cu mestecăturile şi cu minciunele de va putea ceva isprăvi, bine. Iară de nu, de acolea, cum va putea mai curînd, la monarhiia Leului să treacă, ca cum va putea mai tare suma să strîngă, carea în munţi pentru plata mrejilor şi a vrăjitorilor cu datorie cheltuise. Ei, dară, acestea îndată ce le sfătuiră, îndată a le face începură şi cum mai în grabă cătră Pardos carte ca aceasta trimasără:„Rîsul şi Hameleonul, Pardosului şi Veveriţii, iubiţilor fraţi, sănătate! În ştire să vă fie că lucrurile noastre nu în statul lineştii să află, de vreme ce ogarîi, coteii şi alalţi toţi dulăii, şi mari şi mici, a monarhiii Vulturului vînătorii, mai mult vînătoarea a de lunga mai de tot s-au părăsit şi mai vîrtos că pentru tractatele de pace între dînşii cuvintele vîrtos au început şi sfîrşitul tuturor pre noi aşeşi de tot din sfaturile şi lucrurile de obşte ne-au lepădat. Ce noi, mai denainte porunca Corbului ştiind, cu carea pre noi ne îndemna, iară pre dînşii îi învăţa, ca cevaşi macară afară din ştiinţa noastră să nu facă, de multe şi de multe ori de cele pentru folosinţa obştii îi înştiinţam, îi învăţam şi spre celea ce să cade îi îndreptam. Iară ei, ca nişte necunoscători şi de duhuri înflăcioasă purtători, ale noastre învăţături acmu în samă nebăgînd, din capetele sale pre cărări strîmbe şi şuvăite a îmbla au început. Şi de vreme ce lucrurile aşe s-au tîmplat, căutaţi de acolo lucrurile foarte bine să vă socotiţi şi de ieste cu putinţă monarhiia noastră singură din sine să să stăruiască şi singuri noi împotriva a atîţea vrăjmaşi să ne luptăm, de vom putea, cum mai curînd să ne înştiinţaţi, căci noi, pre cît cu socoteala a agiunge putem, monarhiia Vulturului, cu vreme, nu numai cît de tot de la sine ne va dizlipi, ce încă şi mare împotrivnică a ne fi, fără prepus ieste (că obrinteala ranii de pre margini să cunoaşte). Şi fiţi sănătoşi."

După trimiterea cărţii aceştiia, şi Hameleonul nu mult zăbă vindu-să, spre monarhiia Vulturului drumul apucă. Ce dintîiaşi dată precum această călătorie în zădar să-i fie semnele o arăta, de vreme ce Şoimul (precum mai sus s-au pomenit), lucrurile tocmindu-şi, lîngă Corb să dusese, carile şi mai la mare cinste decît întîi încăpusă. Unde sosind Hameleonul, nu numai uşă să între, nu numai gaură să încape, ce aşeşi nici crăpătură cu ochiul să privască, loc şi vreme ceva împotriva Şoimului să scornească nu află. Şi aşe, socoteala de acasă cu cea din tîrg netocmindu-i-să, la toate, de nu de bunăvoie, de nevoie îi căută a tăcea şi alte linguşituri şi chipuri de amestecături a scociorî să nevoi. Aşedară, pentru Şoim în ceva gura-şi a deşchide neputînd (căci Brehna cea şi Cucunozul din fire neînvoinţă şi antipathie cu Hameleonul şi cu toată simenţiia lor vrajbă vecinică avea), pre Inorog, pre Fil şi pre alţii (carii nepriietini să număra şi era) cu spurcate sicofandii şi viclene năpăşti cătră Corb îi trecu. Aşe cît Corbul, spre mai toate cuvintele urechea inimii a pleca din fire obiciuit fiind, din sfătuirea şi îndemnarea adevăraţilor lui priietini să abătu şi de iznoavă carte ca aceia cătră vînători scrisă, cu carea tare le porunciia, ca de tractatele păcii nepărăsindu-să, supt numele aşedzării laţul răsturnării Inorogului să întindză. Numai de Fil să să părăsască le dzicea, de vreme ce voia vrăjitoriului a trece nu poate, nici vreo pricină adevărată ca aceia asupra Filului are, iară deşi are, dzicea că cunoaşte că nu hirişă firea lui, ce din îndemnarea altora Filul în rîndul nepriietinilor s-au numărat. Deci tot lucrul în stropşirea şi de tot prăpădirea Inorogul stînd, numai asupra lui goana, ori cu ce mijloc ar fi, să nu părăsască şi cu bine, şi cu rău vîrtos le porunciia. Acestea şi ca acestea Hameleonul, pre cît mai în grabă putu, ară, sămănă, grăpă, săceră, trieră, vîntură şi în jitniţa răutăţilor Corbului le aşedză, pre carile în vremea lor să răzsaie nedejdu ind, pentru ca spre monarhiia dobitoacelor să margă voie să-i dea să rugă. Corbul, cîteva în chip mai de taină poruncindu-i şi ales pentru slujba carea spre vînarea Inorogului arătase, cu nu puţine daruri dăruindu-l, unde voia îi va fi să margă, voie îi dede. Hameleonul, voie şi dzua bună luînd, cum mai curînd în mo narhiia dobitoacelor trecu, unde mărgînd, ce au lucrat şi ce au aşedzat mai pre urmă la locul său ales să va povesti.

Partea a dzecea

Hameleonul, dară, aşe de acolo spre monarhiia dobitoacelor purcegînd, Şoimul înaintea Corbului lucrurile Bîtlanului a aşedza să apucă, pentru ca şi pe Hameleon de minciunos să dovedească şi credinţa sa şi a Bîtlanului să întărească şi toată vredniciia Ino rogului precum ieste şi precum au cunoscut-o, să o perigrăpsască (căci Hameleonul cătră Corb dzisese precum Bîtlanul asupra Cor bului în prieteşug cu Filul şi cu Inorogul să să fie legat). Deci toată ispita credinţii Bîtlanului într-aceasta punea, ca Corbul trimiţînd lîngă sine să-l cheme. Deci după poruncă, îndată de va vini, a lui credinţă singură din sine să va dovedi, iară nevi ind, sămnul temerii vicleşugul inimii îi va descoperi şi adevărat nepriietin a fi îl va arăta. Iară alalte cuvinte a Şoimului cătră Corb într-acesta chip fură: „Lucrurile fireşti (milostivul mieu şi de bine făcătoriu stăpîn) şi cu un cuvînt să dzic, oricîte de la ceriu pînă la ceriu să văd, să simt şi să înţeleg, cei a firii iscoditori şi cu de-adinsul cercători, dzic, precum patru pricini să li să dea. Pricina adecă: cine, din ce, în ce chip şi pentru ce. Deci dintr-aceste patru cele trii înainte mărgătoare (pre cît a mea proastă socoteală agiunge) adevărat fizicăi slujesc. Iară cea mai de pre urmă nici cum cu fizica a să amesteca poate (macar că grei şi deplin învăţători aşe au slăvit), ce numai ithicăi, adecă învăţăturii obi ceinice temeiul şi sfîrşitul ieste (ce pentru ca proimiul voroavei mele cu lungimea ceva mai mult supăr să nu aducă, în scurt, pre cît voi putea şi a proimiului cinste să păzăsc şi deşchiderea a alalte voroave precum să cade mai chiar să sfitesc voi sili). Ieste dară firea în lucruri, carea le face a fi ce sint şi a lucra ce au poruncă a lucra, şi aceasta afară din toată socoteala pricinii săvîrşitoare, însă numai porunca şi orînduiala aceluia, carile din ceput spre vecinică şi neobosită clătire au pornit-o, carea pre cum a nu să obosi, aşe nici a să schimba, nici a să muta ştie sau poate. Neschimbată, cînd dzic, în feţe, iară nu în atomuri, tre buie să înţelegi de vreme ce toate atomurile în toate feţele, în toată vremea cursul perioadelor sale făcînd şi săvîrşind şi ca-ntr-un vîrtej întorcîndu-să, tînd la nemica, tînd la a fi a lucrului să întorc. Adecă de o parte născînd, iară de altă parte perind, singură schimbarea atomurilor tîmplîndu-să, fiinţa feţelor, după hireşul său neam întreagă şi neschimbată să pădzeşte (căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte, nici materia lipseşte, nici formei după a sa orînduială fireşte împiedecare sau de tot ştergere a să da poate). Că, amintrilea fiind, încă de demult vrunul din chipurile neamurilor de tot a pieri s-ar fi tîmplat.

Tot, dară, orice firea fireşte lucreadză, pricina săvîrşitului preste socoteala şi simţirea ei ieste. Că amintrilea dobitocul nu mai dobitoc a naşte ar fi lăsat, iară nu lupul pe oaie şi şoimul pe porumb a mînca ar fi putut. Aşijderea, cele fireşti toate în sferă să întorc şi sferîi fireşte sfîrşit nedîndu-să, iată că nu pen tru odihna sfîrşitului, ce pentru vecinica clătire de la neclătitul călătoriu să clăteşte. Soarele, luna, ceriul şi alalte trupuri cereşti toate, din-ceput năpărăsit şi cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu aceia socoteală, ca doară vreodînăoară la doritul ţenchiu şi sfîrşit agiungînd, să să odihnească, căci aşe (precum s-ar putea dzice), încă demult ar fi cunoscut, precum fireşte la sfîrşit să agiungă, preste putinţă îi ieste şi precum pînă acmu în vreun punct a sferii lucrării sale loc de stare n-au aflat, aşe şi de cii înainte în vecii vecilor, precum nu va mai putea, demult nedej dea i s-ar fi curmat, fără numai cîndailea clătitoriul firii (cel ce în clătire nehotărîtă şi neodihnită o ţine), după a sa slobodă şi puternică voie vreodată a o clăti ar părăsi. Aşedară, toate lucru rile fireşti, cu una şi singură a soarelui paradigmă, precum să cade a să înţelege să pot. Că precum soarele de la punctul Racu lui pînă la punctul Capricornului să suie şi să pogoară şi în tot anul, macar că toate locurile îmblării sale negreşit atinge şi cer ceteadză, însă nici curgerii sfîrşit a face, nici odihnii a să da poate, fără numai cît cu apropiierea şi depărtarea sa de la lo curile ce priveşte, mutările şi schimbările vremilor pricineşte, şi aceasta afară din toată socoteala şi simţirea sa. Într-acesta chip şi cursul a toată fapta nepărăsit atomurile schimbîndu-şi, toate cele din-ceput chipuri nebetejite şi nepierdute păzeşte. De unde aievea ieste că ţenchiul sfîrşitului nu în socoteala fireştilor, ce într-a izvoditoriului şi pricinitoriului firii ieste. Şi aşe, socoteala sfîrşitului, din cele fireşti cu totului tot rîdicîndu-să, rămîne ca după pricina pricinilor, în care a doa pricină socoteala pricinii sfîrşitului să să afle. Şi aflînd-o, să o pricepem trebuie. Deci, precum aievea s-au arătat, de vreme ce în cele fireşti socoteala pricinii sfîrşitului fireşte nu să află, anangheon ieste ca în cele ithiceşti stăruită să rămîie. Aşijderea ithica nu altor fapte, fără numai ceiia carea cu socoteală şi cu înţelegere ieste, slujeşte. Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală, aceiaşi şi a sfîrşitului socoteală, ce, pentru ce face, a avea poate; şi aceia numai un ţenchiu şi hotar lucrurilor sale puind, la carile agiungînd, precum la sfîrşit au agiuns să cunoască, şi aşe, de clătirea ce făcea să să odihnească. Cu acesta mijloc mare lumină celor ce cu înţelegere să slujăsc a lumina poate şi ascuţită sabie împotriva celora ce pre ziditoriul tuturor a tăgădui nebuneşte îndrăznesc, în mînă să ia, de vreme ce deosăbirea zidirii şi a ziditoriului dintr-aceasta chiar a să cunoaşte poate. Căci ziditoriul, după înţe lepciunea şi puterea sa, zidirea săvîrşind, de lucru să odihneşte şi, ca un deplin în putere stăpîn, o dată numai poruncind, din veci şi pînă în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit alear gă. Deci precum toate alalte, cîte supt ceriu zidiri să află, din zidi toriu să deosăbăsc, căci socoteala nu a sfîrşitului, ce a poruncii numai au, aşe una numai ziditoriului său mai aproape şi a să asămăna să dzice, căci precum a poruncii firească socoteală, aşe a sfîrşitului fericirii şi nefericirii, a binelui şi a răului său chibzuială şi adevătată hotărîre a cunoaşte poate. Şi aceasta macar că nu din fireasca sa vrednicie, ce oarecum împotrivă şi peste fire, o înţălegere mai mult decît firească şi dumnedzăiesc şi ceresc oarece (căruia suflet înţelegătoriu îi dzicem), în sine strălu mineadză, carile, preste cele fireşti hotară rîdicîndu-l, la cele metafiziceşti, ithiceşti şi theologhiceşti cunoştinţe îl povăţuieşte. Aşedară, din cele înainte pomenite a culege putem, ca oricare zidire ithiceşte din-ceputul lucrului socoteala sfîrşitului ar avea, aceia ziditoriului său cu partea înţelegerii să să asemene, iară carea fireşte numai cele trii pricini ar priimi, iară socoteala sfîrşitului nu ar avea, ce numai după poruncă nepărăsit şi peste simţire ar alerga, aceia ziditoriului nicicum în ceva să nu să asemene, ce una din cele multe şi mai nenumărate în periodele sale pururea alergătoare şi ca cele mai proaste celui mai de cinste slujitoare şi îndămnătoare să fie.

Acmu, dară, la cuvîntul ce vream să dzicem întorcîndu-mă, dzic: să nu cumva gîndeşti că socoteala mea au fost noaă şi neaudzită filosofie să-ţi vîndz, nici în zădar (precum mi să pare) cui şi în ce socoteala pricinii sfîrşitului slujeşte în tot chipul chiar a-ţi arăta m-am nevoit, ce mai vîrtos de stepăna fiinţii tale aminte aducîndu-ţi, în statul carile te afli, cu ce parte din fire şi cu ce parte mai mult decît din fire eşti alcătuit şi stăruit să cunoşti şi cunoscînd îmbe părţilor ale sale şi celea ce li să cuvin slujbe să orînduieşti, ca fietecarea pre calea şi orînduiala sa să margă (că cîrma la corabie, zăbala la cal, socoteala la înţelegători sinonime sint). Deci trebuie să ştii, o, Coarbe, că pre o parte (precum mai sus am dzis), din fire, decît un atom din cele multe altăceva mai mult nu eşti, iară pre altă parte, cu socoteala slujindu-te, lucru rilor tale un ţenchiu şi loc însămnat şi hotărît să pui, ca la acela vreodînăoară agiungînd, spre odihnire să te aşedzi. Şi nu nu mai cu atîta, ce aşeşi cu tot chipul să nevoieşti trebuie ca nu la altul, fără numai la cel bun şi fericit sfîrşit să nemereşti (că pre cum socoteala rea la cel rău, aşe cea bună la cel bun sfîrşit fără greş duce). Acmu, dară, ia aminte şi pune în socoteală, a atîtea răscoale şi tulburări (cărora cu ce socoteală începătura le-ai făcut, nu ştiu) sfîrşitul carile va să fie? Şi, de ieste vreunul, cînd şi cum va să fie? Iată, amîndoaă monarhiile din patru părţi s-au scuturat, iată, lucrurile publicăi noastre spre groznică răzsipă s-au plecat, rîdi carea aşteptînd, căderea ne soseşte, unele altora s-au ameste cat şi toate în tot chipul s-au strămutat. Şi pînă acmu (pre cît a mea socoteală a cunoaşte poate), macar cu prepusul vreun chip de săvîrşit chiteala nu dă. Toţi nişte atomuri putredzitoare sin tem, toţi din nemică în fiinţă şi din fiinţă în putregiune pre o parte călători şi trecători ne aflăm. Una numai rămîitoare şi în veci stătătoare să ţine şi ieste, adecă sfîrşitul carile în bunătate să plineşte. Căci din cea vie şi vecinică adevărată socoteală începătura începăturilor şi sfîrşitul sfîrşiturilor purcede. Nici alt sfîrşit bun şi fericit a să numi sau a fi poate, fără numai carile de la dînsul începe, cu dînsul mijloceadză şi într-însul să odihneşte. Vulturi ne-am ţinut, liliecii mai în trecutele dzile ne-au bat giocurit, lei ne-am numit, ţinţarii şi muşiţele ne-au obosit şi de toată ocara vrednici a fi ne-au arătat. Celor mici şi slabi atocma să ne punem neputînd, cu jiganiile mai mari şi mai tari de luptă ne-am apucat. Pre Inorog gonim, pre Fil izgonim, Lupului ţircăla muri, din carile să nu cumva iasă, i-am şiruit, pre Ciacal în numărul jigăniilor nu-l numim, pre Căprioara sălbatecă ca cum duh vieţuitoriu n-ar avea o socotim. Au nu sint acestea toate mai mult decît liliecii, au nu sint mai vrednice decît muştele? (Ce ochiul mîndriii pe leu şoarece vădzind, mai pre urmă pre şoarece leu simpte.) De ieste dară la cineva începutul cu socoteala sfîrşitului şi sfîrşitul cu chiteala începutului împreunată, dintr-aces te mai sus pomenite culeagă. Mă rog, lucrurilor noastre ce sfîrşit ieste să urmedze? Precum rău şi prea rău ieste să urmedze şi cel cît de tîmp la socoteală va putea pricepe. Deci de-l cunoşti, o, Coarbe, şi de pizmă numai într-acesta chip îl pofteşti (căci voia slobodă putere ca aceasta are, ca vădzind şi cunoscînd cele mai bune, cele mai rele să urmedze), împotriva celuia ce ţ-au dăruit socoteala te pui. Căci el spre binele tău dîndu-ţi-o, tu cu aceiaşi spre răul tău te slujeşti. Şi aşe, sau mărturiseşte că fără socoteală începînd, spre rău săvîrşeşti, sau precum singur pre tine din bunăvoia ta altor proaste şi lepădate fapte te asemeni şi de la cea mai de-a firea şi mai evghenichi te dezsameni. De unde aievea urmadză că siloghizmul carile ai alcătuit în barbara, acmu să încheie, cra, cra, cra. Şi nu numai după Istoriia ieroglificească cu numele Corb, ce aşeşi cu trup, cu suflet şi cu totului tot, acelaşi şi adevărat aşe să fii te arăţi.

De care lucru, ca acela ce adevărat priietin şi dreaptă slugă îţi sint (şi mai ales că Corbul cu alalte pasiri rumpătoare oarecare rudenie avînd, între noi nu puţină simbathie să naşte), celea ce cu ochii de faţă am vădzut, cu urechile fără prepus am audzit, cu mînule fără greş am pipăit şi precum în rădăcina adevărului sint le-am priceput, a ţi le povesti şi cu curată îndrăzneală a ţi le grăi nu mă voi sii (că adevărul, deşi tîrdziu, însă în deşert şi nedovedit a rămînea nu poate). Copaciul pizmei, carile încă de demult strîmbe şi cohîioase rădăcini lungi şi late crăngi au aruncat, din livada inimii tale de tot a-l dezrădăcina şi peste prilazul îngrăditurii afară a-l lepăda ţi să cade. Că monarhiile acestea, precum din bătrînii noştri am audzit, şi istoriile, ca cu glasurile răpăosaţilor, nepărăsit ne povestesc şi în toate ceasurile în urechi ca dobele şi ca clopotele ne răzsună, că nici odînăoară într-o omonie legate şi una cu alta într-o inimă încleştate multă vreme a trăi n-au putut. Ce de s-au şi tîmplat vreodată între dînsele părinte cu fiiu sau frate cu frate totdeodată slujba epitropii<i> a ţinea, însă precum toate ale muritorilor de zavistii şi de împotriviri pline sint (aţa dragostei de cuţitul zavistiii netăiată şi legătura rudenii<i> de suvacul si cofandiii nedezlegată prin multă vreme a răbda n-au putut), carile nu numai cinstea şi legămîntul prieteniii, ce şi hotarăle rudeniii şi evlavia simenţiii a călca şi la pămînt a le stropşi nu s-au siit.

De care lucru, urmadză ca şi acmu (că cel într-una ispitit, acela şi în multe ispitit să crede) alcătuirea siloghismului arătătoriu să încheie înşelătoriu şi sentenţiile filosofeşti în bolbăieturi sofis ticeşti să să prefacă. Cătră aceasta cu bună inimă îndrăznesc a dzice că ştiinţa fiziognomască (carea în feţele a unor jiganii fără de foc şi singe altă nu arată) şi mai vîrtos ispita politicească proroc a mă face făr-a minciunii primejdie mă îndeamnă şi pre cum cele de pre urmă mai rele decît cele dintîi să iasă. Pardosul, Rîsul, Hameleonul, Veveriţa şi alaltă a Apariului simenţie toată, carii într-această dată pentru epitropiia Strutocamilii a sta şi cu gurile priietini a să arăta să văd, în cea veche şi nemutată a lor fire, bună nedejde am că nice pre mine rău chititoriu, nici pro rociile mele ceste de acmu minciunoase să iasă vor lăsa, ce pes te puţine dzile, sau cu scrisoarea (căci cu gura între dînşii încă de mult a le sfîrîi au început), sau cu fapta aievea şi de adevărate să le arete şi pre cel din moşie şi pre cap giurat neprieteşug, în theatrul a toată lumea, cu dobe şi cu surle să-l scoaţă. Au nu sint aceştea carii de la toate stîrvurile, cu hîrîieturi şi cu clănţăieturi, ne probozesc? Au nu sint aceştea carii ar pofti nu numai unghi, plisc, ce aşeşi nici pene, nici tuleie să nu ne rămîie? (că tot împotrivnicul paguba nepriietinului dobîndă şi toată scăderea lui adaogerea sa socoteşte). Nici neamul dulăilor decît aceştea în răutate mai gios sint, macar că într-această vreme, mai mult părtaşi şi priitori monarhiii noastre decît jiganiilor ce lor şie de asemenea s-ar părea, ce adevărul ieste că toţi aceştea folosul privat caută şi dobînda chiverniselii hirişe cearcă, carile ori cu ce mijloc a le vini ar cunoaşte, cu acela a să sluji nu să îndoiesc. Pentru Inorog, cele ce nu sint şi după plăcere scriu şi grăiesc (poate fi şi pentru mine, pre carile despre adăvărată dra gostea ta nici ceriul, nici pămîntul a mă depărta va putea) şi celea ce spre aţiţarea şi hrana vrăjbii sint scornesc. Pentru Fil celea ce nu aud dzic că le-au vădzut şi celea ce n-au vădzut dzic că le-au apipăit. În scurt, toată socoteala într-aceasta li să spri jeneşte, că nefiind vînătoare, dulăii de ce treabă sint? Şi în deşert, prin păduri şi munţi de nu vor lătra, pita ce mănîncă şi ciolanele ce ling, în zădar a fi să nu să dzică, să tem (o, de ce să tem pînă mai pre urmă de n-ar scăpa). (Căci dulăii pentru fărămuşuri şi ciolane, precum prieteşugul a strica şi toate de bine facerile într-un ceas a uita obicinuiţi sint). În care chip aceştea cu nepărăsite ciocotniţiile lor vrăjbile a aţiţa şi goanele în veci a le delunga să nevoiesc, aşe cît în toată viaţa de nu s-ar curma, a lor viaţă fericită şi norocită ş-ar socoti. Acestea dară, aşe precum sint înţelegîndu-le, cu rea socotea la carea o dată în minte ţ-ai pus nu te amăgi, cu carea a dzice obiciuit erai, că siloghismul carile asupra Strutocamilei ai alcătuit, întărindu-să, de nu alt folos, încailea între dobitoace pururea ne unire, şi din neunire slăbiciune le va vini şi, aşe, cu slăbiciunea lor, puterea noastră va creşte, căci nici aceasta ieste bună socotea lă, nici dreptatea aceasta pofteşte, de vreme ce (mai mult lucru rile împotrivă tîmplătoare socotite rău a nu să tîmpla socoteala bună le face). Aşijderea (de multe ori pre durerea, mare alta mai mare o tămăduieşte, şi ce mehlemul nu vindică, vindică fie rul, şi ce fierul nu tămăduieşte, cu mai mare usturime tămă duieşte focul). În care chip, de socotit ieste ca nu cumva şi dobi toacele ce în durerile suferite nu simţiia, aceia în cele nesuferite să simţă, şi atuncea, deşi nu altă putinţă vor avea, însă cu bună samă nu numai cătră cel pemintesc, ce şi cătră cel ceresc Vultur lacrămi de singe vărsind, cu suspinuri de foc vor striga, a cării dosadă răsplătire dreptatea a o tăcea şi cu milosul ei ochiu a o trece nu va putea (căci dreptăţii dreptatea a nu face peste pu tinţă ieste), a căror suspini preţ pare-mi-să că prea scump şi aşeşi mai nepreţăluit va cădea. Pentru aceasta dară deci ieste vrajba cu aceste dobitoace din necunoştinţă. Şterge-ţi, rogu-te, ochii de pravul zavistiii, şi painjina pizmei de pre faţă îţi rîdică, şi inima asupra răutăţii şi a vrăjmăşiii împietrită privindu-ţi, cunoaşte. Şi după aceasta un soroc drumurilor şi îmbletelor poftelor tale pune-ţi. Iară de-ţi ieste nepărăsirea vînătorilor, vrăjitorilor şi a mrejitorilor, căci cu tot adevărul socoteşti, adecă precum de aces tea a nu te părăsi dreptate ai, ascultă puţinele, te poftesc, de la mine, carile pentru adevărată dragostea, carea cătră tine am, şi mai cu de-adins, pentru curată iubirea carea cătră adeverinţă ţiiu, afară din tot ţircălamul linguşiturilor şi precum regula adevărului pofteşte a ţi le povesti şi cum sint a ţi le dovedi mă voi nevoi. Cîte dară sint lucrurile care de Fil s-ar atinge, în ştiinţa mea, puţine sint, căci numai o dată la cetatea Deltii cu dînsul împreunare am avut. Ce atuncea a mea slujbă, spre aceasta însămnată şi orînduită nefiind, de lucrurile lui puţin în minte mi-au fost. De care lucru, trecutele între dînsul şi între tine cu de-adinsul a scutura şi a cerca nu m-am pus. Ce şi pentru aceasta atuncea pare-mi-să să-ţi fiu scris că lucrurile adunării aceia mai bine ar fi fost supt titulul numelui tău să nu gioace. Ce sau că mintea în ce ţ-au stăruit (după amăgită socoteala unor dobitoace) cum mai curînd a isprăvi ai grăbit, sau că strîmptoarea vremii mai mult slovele mele a citi şi sfatul în mai bine a socoti nu te-au lăsat. Cu care pricină, încă de atuncea, în locul temeliilor bune (carile într-ade văr s-ar fi putut arunca) temelii rele s-au pus, nu într-alt chip, ce ca cum stîlpii de marmure, iară tălpile de trestie ar fi fost. Ce ori cum, acelea atuncea s-ar fi tîmplat, precum am dzis, de aceste prea puţin în ştiinţă avînd, mai multe cuvinte a face nu pociu. Iară cît ieste despre partea Inorogului (în carile toată greutatea lucrului a sta să vede), după porunca carea de la tine avusesem, în tot chipul am ispitit, pentru ca doară, cu dînsul împreunare avînd, celea ce pentru aşedzimîntul păcii mi să poruncisă a i le obşti să pociu. La carea cu mijlocul Hameleonului (o, bată-l urgiia Vulturului ceresc!), în numărul voitorilor de bine, după socotea la ta socotindu-l, ştire i-am făcut, precum cuvinte de pace a-i propozui am (ce inima la tot binele plecată nu cu anevoie la nu mele păcii s-au plecat). Carile îndată cu dragoste şi cu liubov, precum această împreunare pofteşte, mi-au răspuns. Şi, fără multă zăbavă, la locul însămnat coborîndu-să (precum şi mai denainte îţi scrisesem), acolea împreunare am avut. Întîi dară socoteala mea au fost pentru ca într-a cui mînă stă dreptatea să mă pociu adeveri, şi aşe, carile să fie mai tare să pociu giudeca (că un dram a dreptăţii, mii de mii de cîntare a strîmbătăţii a rîdica poate). Întîiaşi dată, pentru cea dintîi a vrăjbii pricină voroava înainte i-am pus, dzicîndu-i, şi pricina asupra lui arun cînd, precum de la tine mă înştiinţasem.

Iară el într-acesta chip mi-au răspuns: „De pe ce cunoşti, dzice, precum eu întîi pricina a vrăjbii aceştiia să fiu fost? Căci pricina alta nu ieste, fără numai începătura lucrului (de vreme ce, pre cum, la cele fiziceşti, aşe la cele ithiceşti, pricina cu începătura sinonime sint). Apoi pricina trebuie ca nu a chitelii, ce a lucru lui fiinţă să fie. Deci, pricină hirişă ca aceasta asupra mea a afla de vii putea, voi mărturisi greşala şi să va şterge păcatul (că iertăciunea greşala, iar pacea vrajba mai denainte rîdică). „Cătră acestea, i-am răspuns: „Spre începătura lucrului altă dovadă mai tare şi mai adevărată a să da nu poate, fără decît pricina carea pre altă pricină mai denainte decît dînsa nu are. Ca care pri cină, o, priietine, cu hirograful carile asupra Corbului scriind, între jigăniile şi vrăjitorii asieticeşti l-ai dat, şi Corbul pre aceia vreme cu toată inima în cel adevărat prieteşug să afla. De care începă tură şi pricină de vicleşug, el înţelegînd, n-au pricinit, ce au păzit vrajba, carea şi pînă în ceasul acesta trăieşte." La acestea m-au întrebat de mai am şi altă ceva a-i arăta, pen tru ca pricina vrăjbii dintîi asupra lui să dovedesc? I-am răspuns:„Ba, şi ce altă mai multă şi mai bună dovadă trebuie? i-am dzis. Au precum hirograful acela (pre carile acmu Corbul în mîna sa îl are) al tău să nu fie a tăgădui vii putea?" Cătră acestea aşe mi-au răspuns: „Pomeneşte, dzice, o, priietine, cuvîntul carile acmu-acmu îl dzisăşi, că pricina atuncea pricină dintîi ieste, cînd alta mai denainte decît dînsa nu să dă. Că amintrilea, lucru pri cinit, iară nu pricina lucrului ar fi. Deci cînd altă pricină mai denainte decît pricina carea ai arătat a afla şi a o dovedi o aşi putea, atuncea ce vii giudeca?" „Ce pofteşte dreptatea", i-am răspuns. „Ca aceia pricină, dzice, o, priietine, asupra Corbului vrednic sint a arăta, însă cu urechea inimii cuvîntul dreptăţii a asculta de vii suferi." Iară dacă-i dziş că cu dragă inimă cuvîntul adevărului a audzi şi giudeţiul dreptăţii a da gata sint, într-aces ta chip dzisă: „Hirograful acela, o, priietine, adevărat al mieu este şi precum slovele carile într-însul sint, aşe cuvintele, ale mele sint. Ce încă după hirograf mai sint şi altele decît hirograful încă mai tari şi încă mai mari, pentru carile pînă acmu, poate fi, încă înştiinţare nu aveţi. Ce socoteala pentru începături fiindu-ne, pricinile a doa şi mijlocitoare în zădar nu vom mai pomeni şi de vreme ce toată greşala într-acela ieste, carile pricină vrăjbii dintîi ar fi dat, noi pre una ca aceia asupra Corbului arătînd-o şi cu neîndoite arătări dovedind-o, precum de supt vina greşelii, aşe de supt pricina începăturii vom ieşi. De vreme dară ce pen tru începăturile pricinelor cuvîntul ne ieste, a şti ţi să cade, dzice, o, priietine, în vremea ce asupra tuturor dihaniilor Monochero leopardalis minunat stăpîniia, şi, precum unui vrednic stăpîini toriu să cade, tare şi fără preget grijea alor săi supuşi purtînd, pînă într-atîta suma lucrurilor adusese, cît pliscul Vulturului şi clonţul Corbului de-abiia vreodată şi mai niciodată ciolan proas păt ciocniia sau singe cald gusta. Şi pentru ca întru tot adevărul să grăiesc, nu numai că singe cald nu gusta, ce aşeşi stîrv împuţit macară a afla sau pîntecele a-şi sătura putea. Pentru care lucru, întîiaşi dată în răutatea Corbului scînteia zavistiii a să aţiţa au început (acestea cum şi în ce chip au fost pre larg la locul său s-au pomenit. Iar acmu, pentru mai chiară arătarea a pricinii dintîi, precum pentru alţii voroavă am face, în faţa a triia, pre scurt şi cît numai noima să să înţăleagă, iarăşi a le pomeni ne vom nevoi). Deci după cîtăva vreme, cu datoriia firii, Monochero leopardalis de pre pămînt spre cele cereşti s-au luat, Inorogul, după lege, moştenitoriu stăpînirii părintelui său rămîind. Ino rogul, la aceia stepănă suindu-să, vrut-au ca adevăratul megieşesc prieteşug să îmbrăţişedze, adecă cu monarhiia pasirilor în lineşte şi în pace să vieţuiască, de care lucru, îndată, precum de săvîrşirea părintelui său, aşe pentru curat gîndul şi bună inima sa, prin scrisori pre Corb au înştiinţat şi ca, de ar fi fost cu părintele său nescareva de răceală pricini, să le uite şi să le ierte îl poftiia (că prieteşugul a moşteni, a înţelepţilor, iară vrajba părinţască în fii a cerca a nebunilor lucru ieste). Corbul, din scînteia aţiţată aievea, nu, ce cu vicleşug pre ascuns pojarul preste tot a aprinde nici s-au stidit, nici s-au lenevit, şi ase, mai de grozav şi spurcat păcat s-au apucat, de vreme ce, precum prieteşugul pofteşte şi pre numele cerescului Vultur să giură, precum ori în ce şi cît va putea, spre întărirea stăpînirii lui pre la locurile ce să cade să va nevoi i-au răspuns. Ca acestea în slove şi în cuvinte cătră Ino rog înapoi trimiţind, iară din inima vicleană altele. Căci îndată dulăilor, pre carii în munţi trimişi avea, poruncă dede, ca cu lătrăturile şi brehăiturile lor toate locurile împlînd, pre alalte dobitoace şi jigănii spăimîntînd, să le împraştie şi în toate părţile să le gonească. Dulăii porunca cu fapta plinind, ticăloasele dobi toace, de spăimoase şi de moarte menitoare glasuri ca acelea audzind, de pregiur Inorog a lipsi şi fietecarea grijea vieţii sale a cerca au început. Corbul atuncea, vreme aflînd, pre jiganiia în neam cu prepus, adecă pe Vidră, tirăneşte asupra moştenirii Inorogului au pus. Aşe, Vidra apucînd tiraniia, Inorogul în munţi, unde şi Filul era, să dusă. După carii Corbul prin munţi, Vidra prin gîrle, prin multă vreme fel de feliu de goane şi încun giurături de moarte îmbla. Ce dreptatea sfîntă lucru greţos ca acesta nu multă vreme răbdîndu-l, Inorogul, aflînd mijlocul, pre Vidră din tirănie au lepădat şi pre Fil în locul moştenirii mai drepte au aşedzat (căci şie sau norocul din tinereţe îi zavis tuia, sau spre altele mai mari sau mai grele îl cruţa). Corbul acestea vădzind, macar că dreptatea cu mînule apipăia, însă răutatea din bun rău şi din Corb, orb îl făcea, de vreme ce, cu multe măiestrii şi vrăji, de iznoavă păcatul înnoind şi pre Fil din moşiia şi moştenirea sa scoţind, iarăşi pre tiranul, Vidra, în locul său au băgat.

Vidrii tirăniia poftorindu-i-să, au socotit ca şi răutatea tirăniii să îndoiască (că tiranii cele ce dintîiaşi dată după nesăţioasă voia lor cu răutatea a plini nu pot, de a doa oară vreme aflînd mai cu asupră a plini obiciuiţi sint). În care chip şi Vidra (mai mult cu a Corbului îndemnare) făcînd, dobitoacele, săracele, iarăşi în toate părţile cu mare tulburare a să împrăştiia le-au căutat, din carile unele, precum să dzice dzicătoarea, capul în poale luîndu-şi, în monarhiia pasirilor au pribegit. Unde cu multe şi fierbinţi lacrămi, năcazurile carile despre Vidră trag cătră Corb arătînd, de carile Corbul, oarecum, precum i să face milă arătîndu-să (că amintrilea neschimbată firea Corbului a fi mai mai toţi muritorii ispitită o au), precum vreun leac slăbiciunii şi pătimirii lor va cerca şi în ce va putea le va agiutori să giuruia. Într-aceiaşi vreme şi de la Bîtlan veste la Corb sosi, aievea, iară de la Breb pre ascuns (căci aceştea amîndoi pre aceia vreme părtaşi tainelor Vidrii era), precum Vidra cu tot de-adinsul le porunceşte ca prin munţi mreji întindzînd, pre la vrăjitori vrăji asupra Corbului să vrăjască. Corbul, dintr-îmbe părţile pentru pizma smintit şi greşit vădzindu-să, pre o parte să videa că de patima dobitoacelor rău îi pare şi cu tot chipul (căci acmu şi de dînsul tare să atinsese) din epitropie să o arunce ar fi silit. (Căci tot tiranul, precum pentru priietin, aşe pentru nepriietin, tot cu un suflet să poartă). Iară pre o parte pizma veche, cu carea pre Inorog şi pre Fil goniia, pentru ca după rugămintea să facă şi într-adevăr de patima lor să să milostivască nu-l lăsa. Ce amîn doaă gîndurile tăinuind, în sine le avea. Pînă mai pre urmă, pre săracele dobitoace, carile la dînsul năzuise în tot feliurile de vîrteje şi de hîrzoabe învîrtindu-le şi întorcîndu-le, le dzisă că binele lor ar vrea şi mîntuinţa de supt tiraniia Vidrii le-ar pofti, numai Inorogul şi Filul sint pricina carea după poftă fapta a săvîrşi nu-l lasă (căci Corbul cunoştea precum dobitoacele iarăşi pre unul dintre dînşii la stăpînire ar pofti) şi pricina ieste, dzi cea, că acele doaă jiganii cu dînsul veche vrajbă avînd, precum spre vreo adevărată pace să vor întoarce a să încredinţa nu să poate. Dintr-acele jigănii, precum ştii, o, priietine, Lupul era carile asupra acestuia lucru mai cu fierbinteală era, şi acesta cu mare chizăşie să apuca, precum Filul şi Inorogul pacea vor priimi şi priimind-o nesmintită o vor ţinea, numai într-adevăr să cunoască, precum şi Corbul cu inimă adevărată aceasta pofteşte. Corbul, după hireşul său şi firescul vicleşug, precum aceasta cu tot de adinsul învoieşte arătîndu-să, îndată la mai marele ogarîlor (carile cu alt nume Istoriograful Afroditei să cheamă) carte scri ind, îi porunciia ca cu descîntătoriul de la Lacul-Dracilor vecin lucrul pentru pace să ispitească. Şi ce mai mult voroava să lun gesc, o, priietine, în anul 72940, noiev. 104, în munţii de la Grumadzii-Boului, cu mari giurămînturi şi dintr-îmbe părţile legămînturi, cu chipul carile ştii, tractatele de pace s-au înche iat, a căror tractate coronă era ca Corbul în tot chipul nevoitoriu să fie, pre tiranul Vidra din epitropie să scoaţă. Sfîrşitul tutu ror, într-acelaşi an, oct. 230 pomenitul Istoriograf a Afroditii de la cetatea Deltii (căci vrăjitorii acolea era) cătră vecinul celor de la Lacul-Dracilor, o carte într-acesta chip scriia:„Istoriograful Afrodiseu, descîntătoriului de la Lacul-Dracilor, sănătate! Pentru vinirea noastră vii şti că cu sănătate la cetatea Deltii am sosit, unde toate nevoinţele noastre, carile pentru alcătuirea păcii am cheltuit, în vînt aruncate şi în zădar luate le-am aflat, de vreme ce dumnealui Corbul, în vreme ce noi giură mînturile cu iscălituri şi cu peceţi întăriiam, atuncea el cu mijlocul vrajitoriului despre crivăţ la vrăjitorii cei mari de la Delta un baier trimisese, a căruia descîntec să cuprindea ca vrăjitorii cu toţii pentru primeneala Vidrii învoind, asupra unei jiganii streine (carea din Ţara Îngemănată ieste) a dobitoacelor epitropie să arunce. Vădzind aceste, împotriva sfintelor giurămînturi, a Corbului fapte (a cărora de proaspete, precum să dzice, încă singele le pică), pre cît am putut, cu multe mijloace am silit şi deodată mintea vrăjitorilor într-altă parte am întors. Cătră acestea nu puţine şi celea ce să cad cătră Corb am scris. Nedejduiesc că şi pre dînsul din rătăcită calea carea ţine a-l îndrepta să-l pociu. Iară de nu, cum mai curînd, pen tru tot adevărul, ştire viţi avea."

Cătră acestea, o, priietine Şoaime, dzice, alta şi mai minu nată şi în păgînătate încă mai afundată Corbul ispitiia. Că pre aceiaşi vreme, foarte pre ascuns, pre Aspida de Palestina la Vidră trimisese, pentru ca cu tari giurămînturi înşelînd-o, vechiul prieteşug să înnoiască, dzicea. Şi iarăşi într-acea dată epitropiia dobitoacelor cu mijlocul vrăjitorilor asupra jigăniii de la Ţara Îngemănată a isprăvi siliia. Deci acmu socoteşte, o, priietine, cîte împletecite vicleşuguri şi cîte spurcate de giurămînturi călcături Corbul totdeodată cătră trii chipuri făcea. Ce poate fi dumnă dzăiasca parahorisis slobodzind, ca cu vreme răutatea mai cu asupră să plinească. Atuncea ceva după poftă a isprăvi neputînd, cîtăva vreme lucrurile în tăcere au stătut. Acestea ale Corbului viclesuguri un hirograf a Brehnacii le întăriia (carile la Gru madzii-Boului în mîna Inorogului cădzusă), în care să cuprin dea că în curîndă vreme toată monarhiia pasirilor mare răzsipa şi prăpădeniia Filului şi a Inorogului aşteaptă.

Acestea şi ca acestea ei bine adeverite avîndu-le, ce ca cum nu le-ar fi cunoscut ascundzindu-le (că arătarea neprieteşugului fără folos corăbiierilor să asamănă, carii în vremea furtunii chivernisa la corăbiii lăsind, căci din liman au ieşit, unii pre alţii vina aruncă şi pre sine a vremilor cunoscători, iar pre alţi necunoscători arată), la ce fortuna şi vremea le-ar sluji păzindu-să aştepta. Într-aceia vreme din părţile Mesopotamiii, un vrăjitoriu prea mare a vini să tîmplă (că părţile Persiii cu vrăjile şi maghiile vestite sint), într-a căruia timpinare Filul cu Inorogul ieşind şi vrajea oarece ispitind, aflară precum voia vrăjitoriului spre bunăvoie să pleacă, de vreme ce, ce fel de mreje să le împletească ar pofti întrebîndu-i, ei pre Corb în nemică atingînd, mreaje asu pra Vidrii să le împletească răspunseră. La carea vrăjitoriul dzisă, precum în cale fiind, cinii de mreajea ca a aceia a împleti gata nu-i sint, iară la cetatea Deltii mărgînd, fără greş, precum cere rea le-a plini să giurui. Deci după porunca vrăjitoriului, Filul cu Inorogul la cetatea Deltii mărgînd şi acolea întîi cu istoricul Afrodisău împreunîndu-să, toate vicleşugurile cele mai denainte ca cum nu le-ar fi simţit să arăta. Şi aceasta nu cu proastă so coteală (ce unde norocul pizmuieşte toată socoteala bună să sminteşte), de vreme ce socotiia că vădzind Corbul că vrăjitoriul le priieşte şi precum mreje asupra Vidrii a le împleti vremea şi ceasul pîndeşte, cîndailea de tot de răutate şi de pizmă să va părăsi, şi ce ţinea zugrăvit, cîndailea ar întoarce în adeverit. Ce vrăjmăşiia Corbului cea nedomolită nici pînă într-atîta a să opri au putut. Că acmu, în strîmptori vădzindu-să (că largul altora strîmptoarea lui ţinea), la alt chip de vicleşug alergă şi pe bie tele jiganii carile lîngă dînsul era fugite, în taină chemînd, brîncele în loc de peceţi să-şi puie şi un hirograf cu rugăminte la vrăjitoarea cea mare să trimaţă îi îndemna, ca, milostivindu-să, de supt tiraniia Vidrii să-i scoaţă. Jigăniile, săracele, încre dinţîndu-să şi după undelemnoase cuvintele lui muindu-să, ce în hirograf s-ar fi scris nu ştiia (că hirograful pre limba vrăji toriului scris fiind, jiganiile nu o înţelegea, ce numai ce plăzmuit le tălmăciia, aceia ştiia). Iară într-adevăr mai mare jalobă asu pra Filului decît asupra Vidrii să cuprindea şi precum uniia din tre dînsele epitropiia să isprăvască să ruga. Aşijderea Corbul, despre partea sa, nu puţine căpuşi pline de singe proaspăt tri masă (căci neamul vrăjitorilor, din fire cărnurilor şi singiurilor cu mare lăcomie ieste dat).

Deci Filul cu Inorogul puţinele dzile la cetatea Deltii zăbo vindu-să, de pre semne începură a cunoaşte că mintea vrăji toriului de o parte de lăcomie, iar de altă parte pentru a sa bez cisnicie ieste lovită, de vreme ce, precum neputinţa acoperindu-şi, aşe vremea din dzi în dzi urnind, dzicea: „Eu mreajea fără pre pus voi împleti, numai nişte stele foarte trebuitoare stau cani departe, carile peste puţine dzile apropiindu-să, lucrul după pofta voastră să va săvîrşi." Filul oarecum fluturate cuvintelor vrăji torilor a să încredinţa începusă (căci el mai avea nişte vrăjitori mai mici, carii, pentru ca să-l îmbunedze, precum vrajea spre bine merge îi dzicea). Iară Inorogul mai cu de-adins îmblînd şi prici na zăbăvii mai din rădăcină cercînd, pentru hirograful şi mita carele Corbul la vrăjitoriu trimisese ştire luă, şi aşeşi, în mîni încăpîndu-i, preste tot îl citi (că Inorogul slovele ce era pre lim ba vrăjitoriului putea citi). Şi îndată mărgînd, pre Fil de poves tea hirografului ce vădzusă înştiinţă.

Nu puţin de aceasta Filul să tulbură şi cătră Inorog dzisă: „Eu mai am, frate, un vrăjitoriu, carile, precum socotesc, în vrajă nu mă amăgeşte, la carile, în ceastă sară mărgînd, voiu întreba de poate hirograful carile au trimis Corbul vreo trecere a avea." Şi aşe, Filul la acel vrăjitoriu mărgînd (carile în lapte de oaie şi în spata caprii a căuta foarte bine ştiia) şi de lucrurile ce audzisă întrebîndu-l, el răspunsă:„Asupra ta, dzice, vrăjea rău nu arată, iară asupra Inorogulul mai vîrtos în ceastă sară din singură gura vrăjitoriului celui mare m-am înştiinţat precum Corbul cu mari sume de giuruinţe toată vrajea spre rău i-au întors, pre carile pînă mîni (precum astrolaviul mieu arată) sau în izgnanie îl vor trimete, sau şi altă ceva mai rău îi vor face."

Inorogul, macar că acmu aievea în vicleşugurile Corbului cădzut să simţiia, însă duhurile bărbăteşti nicicum gios lăsind, cătră Fil dzisă: „Eu, frate, pînă într-aceasta vreme duhurile înăduşindu-mi şi toate vicleşugurile Corbului, cum să dzice, cu coada ochiului căutînd, pentru voia ta le-am tăcut, pentru ca nu cumva vreo pricină de împiedecare lucrului tău să dau. Iară acmu, iată, singur toată inima Corbului, carea cătră noi are, poţi cunoaşte. De care lucru, de acmu înainte, după atîtea dovedite ispite, de mai ieste cu putinţă a îngădui, şi după atîtea călcături de giurămînturi, de frica păcatului de mai ieste cu cale cineva a să feri, socoteşte, şi ce cunoşti frăţeşte mă sfătuieşte. " La carea Filul răspunsă: „De acmu înainte păcatul acesta în sufletul mieu să fie, şi de-ciia, ce poţi a lucra nu te lenevi" (că dreptele giurămînturi a ţinea a evsevii<i>, iară de cele strîmbe a să teme a disidemoniii faptă ieste). Inorogul acmu din doaă părţi să amăgiia, în dreptatea lui sprijenindu-să, de o parte, căci cu mare îngăduinţă vicleşugurile Corbului tăcînd şi ca doară s-ar părăsi aşteptînd, cu mîna lăcomiii mai-mai la cea desăvîrşit primejdie îl adusese. Iară de altă parte, vicleşugurile Filului încă mai mari primejdii îi aşternea, că vădzind Filul că cu alt mijloc ceva a să isprăvi nu să poate, cu îmbunători cătră Corb şi cu vîndzăturile Inorogului priinţa a-i vîna a să ispiti începu. De vreme ce la toate sfaturile nedespărţiţi şi în frăţie sprijeniţi fiind, cu mijlocul Căprioarii de Araviia, de toate epihirimatele lui pre dulăi şi pre alalţi gonaşi înştiinţa. Ce acestea atuncea ascunsă şi neştiute cătră Inorog fiind, iară mai pre urmă, cu mare ruşinea Filului, la ivala a toată lumea au ieşit.

Aşedară, Inorogul într-un chip fără de nedejde sau izbînda, sau cea de tot pieire aşteptîndu-şi (căci mai mult pentru chi vernisala lucrurilor a chiti strîmptoarea vremii nu-l lăsa), îndată la vrăjitoriul cel mare ducîndu-să, de toate vicleşugurile, carile cu mita Corbului şi cu lăcomiia a altor vrăjitori i să gătesc, îi po vesti şi precum cu toţii pre dinafară cu mîzda otrăviţi fiind, sfat împreună au făcut ca cu descîntecele şi cu farmecele rugămintelor să-l ademenească, ca mreaja asupra lui să împletească. „Eu dară (dzice Inorogul) cu îndemnarea şi porunca cuvîntului tău, din munţii cei înalţi coborîndu-mă, aicea, la cetatea Deltii am vinit şi, precum singur bine ştii, că nu pentru altă, ce numai pentru ca mreaje asupra Vidrii să ne împleteşti. Iară Corbul, socotind că la noi cinstea epitropiii de va rămînea toate răutăţile şi vicleşugurile lui, carile cătră toată puterea voastră are, să vor des coperi, cu toată nevoinţa pre la toţi vrăjitorii sileşte ca ce rău ar fi mai mare, acela la cap să-mi aducă. Iată, acmu, precum viaţa, aşe moartea mea în mîna ta au rămas, cu carea după cinstea numelui tău şi sau după cum vii vrea, aşe fă."

Vrăjitoriul, macar că pentru delungarea vremii asupra mrejii Vidrii şi ştire avea şi voinţă, însă pentru ca vreun nalgiosul Ino rogului să să facă, nice ştiia, nici poftiia. De care lucrul cătră Ino rog într-acesta chip grăi: „Credzi, dzice, ca într-această dată şi alt vrăjitoriu să să poată afla, carile mreji, de carile te temi tu, să poată împleti?" Inorogul dzisă: „Ba ştiu, dzice, că altul mreaje ca aceasta să împletească puternic nu ieste. Numai mă tem că cu ademeniturile altor mai mici vrăjitori să nu te buiguieşti şi singur tu mreajea să nu împleteşti."

Vrăjitoriul dzisă: „De acesta lucru, pînă eu pre acestea locuri mă aflu, frică nu avea, nici că pentru lăcomiie cinstea datului cuvînt îmi voi vinde grijă să porţi. Aşijderea, adeverit să fii că, cursul stelelor şi vîrtejirea ţircălamurilor cereşti de-mi vor agiuta, în curîndă vreme mreaje asupra Corbului voiu împleti şi aripile lui cu sămnul cel de biruinţă în mîna ta îl voi da. Însă întîi plata ce-mi va fi de la tine trebuie să ştiu". Inorogul acestea de la vrăjitoriu audzind, macar că peste toată îndămînarea vremilor giuruinţa peste putinţă a să plini cunoştea (ce cele ce să iubăsc şi pre lesne să cred şi mai tare să nedejduiesc), însă decît prieteşugul cu vicleşug ascuns, neprieteşugul aievea cu Corbul a ţinea mai de folos a fi socoti, şi aşe, hirograful (de carile am pomenit) în mîna vrăjitoriului au dat. „Acesta hirograf, o, iubite priietine, îmi dzicea, cu vreme la mîna Corbului au vinit, în carile toată puterea argumenturilor ţ-ai pus, cu carile pricina vrăjbii dintîi asupra mea a fi să dovedeşti şi precum eu călcătoriul giurămîntului şi vîndzătoriul prieteşugului să fiu fost să ade vereşti. Ce acmu, precum vedzi, lucrurile adeverinţii într-alt chip să au (că podoaba şi chizmirea minciunii în chiteala scornită şi în voroava tocmită stă; iară fiinţa adevărului în singurile lucruri precum ieste singură să adevereşte)."

Atuncea eu (dzice Şoimul cătră Corb) ca acestea, ca cum necredzute cuvinte ar fi, din gura Inorogului audzind, i-am dzis:„Adevărat arătoase socotele aduseşi, o, priietine, şi cu împodobită voroavă în zugrăvala chipului adevărului le arătaşi. Însă mă tem că, după apofthegma carea singur mai pomenişi, fiinţa adevărului în lucruri a arăta, precum să poci a crede, nicicum pociu." El mi-au răspuns: „Toate lucrurile între muritori, carile pentru adevăr sau pentru minciună prepus aduc, izvoditorii legilor supt doaă dovede le-au supus; una ieste carea prin mărturisirea a chipuri vrednice de credinţă să face, alta carea, prin hirişile scrisori şi hirografuri, dzisele tăgăduite adevereşte. Deci cît pentru lucruri ca acestea, carile între noi s-au lucrat, s-ar socoti, poţi cunoaşte că alte chipuri streine pentru trebuinţa mărturisirii, la mijloc a să pune, nici cu cale, nici cu putinţă au fost (căci toate pre cît mai cu taină să putea să lucra), de unde aieve ieste că toată putinţa dovedirii în scrisori şi hirografuri rămîne. Deci, de-ţi voi arăta, o, priietine, a Brehnacii şi a pomenitului Istoriograf scrisori, carile ale mele dzise să întărească, atuncea ce vii giudeca?" Eu, de acestea nicicum macar nedejduindu-mă, precum „ce va pofti adevărul, aceia voiu giudeca" i-am dzis.

La aceasta el mi-au răspuns: „Să nu cumva în prepus întri, o, fîrtate, că doară mutînd vreme dovedirii, mutarea sentenţiii voiu să fac. Ce într-adevăr să ştii că eu acestea scrisori într-această dată, precum aşe de treabă să-mi fie în minte nepuind, lîngă mine nu le am. Iară la a doa împreunare, fără greş, de faţă vor fi."

Aşedară, acestea deodată pînă într-atîta scuturîndu-să, voroa va spre începătura păciuilirii am întors, dzicîndu-i: „Acestea cum au fost au fost (că între gîlceviţi pricea pentru dreptate şi pentru strîmbătate de ar lipsi, cu adevărat în lume nici gîlceavă, nici gîlcevitori ar fi). Iară de acmu înainte, în dragoste şi în prieteşug a întra, de vii pofti?" După care poftă el priimind, celea ce cătră tine cît de cu cuviinţă am scris şi cît de fără cuviinţă răspunsuri am luat, singur tu bine ştiindu-le, în zădar nu le voi mai pomeni. Iară cînd i-am dat ştire precum răspunsurile de la tine mi-au vi nit şi la a doa împreunare l-am poftit (ce blăstămat ceasul chemării aceiia, că atuncea ocara carea Hameleonul ne-au făcut vii fi ţiind minte), carile după datul cuvînt îndată viind, îndată hirografurile, carile ţinea în mînă, îmi arătă, din carile unul era cu scrisoarea Uleului şi cu iscălitura Brehnacii, iară altul preste tot hirişă a Is toricului Afroditei mînă şi scrisoare să videa. Acestea eu vă dzind, o, Coarbe, şi bine precum era cunoscîndu-le, ce mai mult să-i răspundz nici am avut, nici am putut. Însă precum să dzice cuvîntul, soarele cu degetul a astupa nevoindu-mă, îi dziceam:„Poate fi, nepriietinii de obşte, pînă într-atîta lucrurile au ames tecat, cît unul altuia cuvintele şi poftele a vă cunoaşte să nu puteţi. Iară acmu, cu mijlocul nevoinţii mele, bună nedejde am ca toate acestea, ştergîndu-să, să să uite şi la cea cinstită şi lăudată dragoste să vă întoarceţi." Atuncea dară, ţii minte, o, Coarbe, că vîrtos îmi scriiai, ca de nu într-alt chip, macar cu giurămînt de va putea fi, numai în silţă să-l putem băga, pravila locului nostru pomenindu-mi, carea învaţă (că spre biruinţa nepriietinului or ganul de sfînt şi de spurcat, nu să cearcă). Ce canonul acesta, macar că adevărat din topicească pravila noastră ieste şi tot nea mul nostru cu dînsa foarte să slujeşte, însă cît despre partea mea ieste, ce ieste cu dreptul să spuiu, într-această dată sufletul mieu a o suferi n-au putut-o, ce într-adevăr siliiam ca lucrurile acestea la ce-i cu cinste şi cu dreptate să vie. A lucruri, dară, svinte ca aces tea eu începătură făcînd, Hameleonul, spurcatul, cu dulăii în samă nebăgătorii, cîte vicleşuguri şi cîte scîrnave măiestrii i-au pus, pînă în fălcile crocodilului (precum bine povestea ştii) l-au dat. Din care primejdie sfînta lui dreptate a nu-l mîntui macar apusul soarelui a aştepta n-au putut.

Acestea, dară, şi altele ca acestea, la număr nenumărate şi în răutate nemăsurate vicleşuguri şi de cap primejdii, tu şi ai tăi asu pră-i nepărăsit aducîndu-i, cum Inorogul, o, Coarbe, dreptate n-au avut ca orice mai rău ar fi putut, aceia să-ţi fie şi făcut? Ce nu atîta a lui nevoinţă ieste de vinuit, pre cît a ta mare norocire de fericit, că nu socoteala ta cea dreaptă, ce norocul lui cel împotrivnic şi strîmb pînă astădzi lucrurile în norocire ţ-au arătat. Ce nu pînă într-atîta ieste de credzut fortuna norocului, o, Coarbe, carea, pre cum din bătrîni am audzit, numai aripi să fie avînd, dzic, iară nu şi picioare şi pe deasupra capului zburînd, după cel norocit ur madză, iar de tot pe dînsul a să pune nici va, nici, de ar vrea, în ce să să sprijenească are (că cine cu aripile norocului a zbura i să pare, cînd în piatra stăruielii a să sprijeni va, atuncea precum nici picioare neclătite să nu fie avînd cunoaşte).