„Buciumul“ II 1864, numerele 246-249, 25l - 253, 255, 256, 258, 260, 264, 266, 268, 27l, 274. Versiunea nouă în „Revista literară şi ştiinţifică“, 1876, numerele 2, 3, 4. Ambele versiuni neterminate.

Partea I

Capitolul I

în care se arată cum, murind o babă, băiatul a pierdut pe tată.

Era pe la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare. Postelnicul şarpe, încungiurat de o ceată de voinici călări, se întorcea de la Cracovia, unde fusese trimis pentru a combina o alianţă antimusulmană între Moldova şi Polonia.

Acum ei ieşiră din Cernăuţi şi se apropiau de codrul cunoscut pe atunci sub numele de Cosmin, unde astăzi se află satul numit româneşte Molodia, şi botezat nemţeşte — nu ştiu de ce — Frantzthal, adecă „valea lui Franţ“, ceea ce se cam aseamănă cu luleaua românului, pe care neamţul ca să nu se zică că-i furată, a prefacut-o în „pipă“

Soarele apunea şi cele de pe urmă ale sale raze se culcau somnoroase deasupra uriaşului codru, întins pe un şir de dealuri şi colnice, văi şi văgăune, ce păreau de departe a fi ca un singur arbore acoperit cu milioane de frunze.

Postelnicul era un om de vro treizeci şi cinci de ani, foarte scurt la stat, dar atât de spătos, încât pe umerii lui lesne s-ar fi putut aşeza două capete şi, mai ştii! ar mai fi rămas loc, poate, pentru un al treilea; iar în voluminosul său piept ar fi încăput nouă suflete, după vorba poporului.

O barbă neagră, tăiată rotund împregiur, unduia pe zaua de argint a postelnicului, împodobită— zaua, nu barba — cu flori sculptate; lungi plete, cam creţe şi stufoase, şerpuiau de sub o cuşmă de samur în patru colţuri cu un ciucur de catifea roşie; în fine, pentru a încheia portretul vom adaogă neşte ochi mici şi negri, un nas larg de şoim o frunte pătrată şi zbârcită şi buze foarte subţiri, ce abia se zăreau de sub arcul musteţelor.

Ceata trecea acum d-a lungul unui şir de movile albe, rădicate din grămezi de oase omeneşti: trista rămăşiţă a bătăliei în care

Ştefan-vodă măcelărise toată armata regelui, polon Ioan-Albert; neşte movile atât de trainice, încât după un secol serveau ele încă de călăuze pentru călătorii rătăciţi; O bătălie atât de neuitată, încât până astăzi ea a rămas ca o zicătoare în gura poporului polon:

Za króla Olbrachta poginela szlachta“ (sub regele Albert a pierit boierimea).

Postelnicul îşi opri calul — un bidiviu mic, păros şi ţeapăn ca şi stăpânul său— şi-şi întoarse faţa cătră fruntaşul cetei, care purta steagul boierului: „un balaur negru cu aripe de argint pe câmp roşu“, de unde venea şi porecla „şarpe“

— Măi Lucă! zise postelnicu, arătând cu mândrie la piramidele de oseminte. Aici ne-am bătut cu leşii.

— Aici! repetă junele stegar, nalt, uscat şi palid, pişcân-şi galbena mustaţă.

— Am ucis şi eu în acea ziulică vro zece!

— Vor fi fost mai mulţi.

— Dar şi tu te arătaşi voinic, copile; n-am ce zice!

— Apoi de...

În acest minut vro câteva săgeţi, repezite de pe un deal, au spintecat aerul, unele şuierând dasupra capetelor ceţei, altele înfigându-se în pământ, una mai nemerită, oprindu-se la piciorul flegmaticului Luca, tocmai când el rostea: „apoi de“...

— Hoţii! zise stegarul, fără să-l fi turburat, cât de puţin durerea neaşteptatei rane; trecu stindardul în mânile unui cetaş de alături, zicându-i: Mai ţine-l şi tu, Iorgule! Scoase piciorul lovit din scara de stejar a şelei — numai boierii aveau pe atunci dreptul de a purta la şea scări metalice fi rupse jumătatea săgeţii, lăsând cealaltă parte înfiptă în carne.

— Hoţii! a repetat ceata.

Şi-n adevăr, prezenţa hoţilor era cu atât mai lesne de ghicit cu cât în genere finitul domniei lui Ştefan cel Mare se deosebea prin o neînchipuită înmulţire a numărului haiducilor, mai cu seamă în partea nordică a Moldovei, încununată cu munţi nestrăbătuţi şi codri verguri. E destul a zice că unul din căpitanii hoţilor, celebrul Mihu Copilul, despre care vorbeşte poezia noastră naţională şi cronica polonă a lui Martin Bielski, izbutise a aduna sub povăţuirea sa nu-mai puţin de zece mii de haiduci!

Necurmatele războaie ale lui Ştefan-vodă, luând necontenit pe ţărani de la sapă la-armă, au sărăcit cu desăvârşire clasa de jos a poporului, pe care o mai apăsau şi boierii, căci domnul cruţa foarte mult aristocraţia ţării, organizată după modelul feudalităţii ungare şi polone. Aşadară, toţi acei ce simţeau în piepturile lor bătând inime de zmeu alergară la frunza verde a codrului, sub al cărui adăpost-se puneau a pândi şi a tăia pe neguţătorii drumeţi, mai cu seamă turci şi armeni, şi pe avuta boierime.

Postelnicul şarpe, prin o mişcare iute ca lovitura fulgerului, aţinti ochii asupra culmii dealului, apoi scoase sabia şi strigând:

„după mine!“ se răpezi cu toată ceata în goana calului în direcţiunea de-unde au venit săgeţile.

O a doua împroşcătură de săgeţi a răsturnat de astă dată la pământ doi din ceata postelnicului, care el însuşi abia scăpa numai mulţumită armurii sale; dar când ceata ajunse în vârful dealului şi spera a descoperi, în fine, pe misterioşii duşmani, ea n-a văzut altceva decât un copilaş ca de opt ani, cu păr roşietic, care se juca în iarba.

— Al cui eşti tu? îl întrebă postelnicul.

— Al tatei, răspunse băiatul, uitându-se fără frică la călăreţii ce-l încungiurară.

— Şi cine-i acel tată?

— Un pui de zmeu.

— Un hoţ?

— Ba hoţ eşti tu!

Postelnicul rădică pe copil şi-l aşeză înaintea sa pe cal.

— Mulţi haiduci sunt aici în codru?

— Douăzeci şi patru

— Cine e căpitanul lor?

— Drăgan Bărbuţă-Scurtă.

— Unde sunt ei acuma?

— S-au dus în ceea parte, răspunse copilul, arătând la dreapta.