— Ia, bine, fac ce vezi, dobitocule, răspunse olăcarul.

— Calul e al meu.

— Zi că a fost al tău.

—Uită-te la cărţulia vameşului, zise cu turburare, armeanul, scoţând din sân un petec de hârtie.

— Uită-te la cartea domnească, răspunse râzând olăcarul scoţând din brâu un alt petic de hârtie.

O grămadă de ţigani pe de o parte, o grămadă de ţărani pe de alta se grupară cu zgomot în giurul împricinaţilor noştri.

— Eu, eu, eu sunt vornicul satului, zise cu gravitate un ţăran gros şi nalt, abordând pe olăcar. Aşadară, răspunde-mi tu, cu ce drept iei calul lighioaiei ăştia!

— Eu, eu, eu sunt olăcarul domniei, răspunse curierul maimuţând gravitatea vornicului. Aşadară, citeşte tu această carte domnească.

— Ce scrie în ea?

— Caută şi vei vedea...

— Eu nu ştiu carte.

— Nu ştiu nici eu.

— Apoi dacă-i aşa, poţi lua calul, băiete.

— Mulţumim mătăluţei...

Olăcarul încalecă, profitând de prerogativa curierilor domneşti de a putea apuca la trebuinţă orice cal particular.

— Ce veste de la Suceava?

— A murit vodă.

Zicând aceasta, olăcarul dispăru în direcţiunea Siretului,

— A murit vodă! a murit vodă! repetară toţi cei prezinţi, făcând cruci.

Ţăranii reîntrară în berărie şi se încăierară la bătaie. Ovanes se văieta turceşte asupra hoţilor de moldoveni.

Ţiganii se retraseră în şatre, ţinură un consiliu estraordinar, la care Mihu luă, fireşte, o parte activă, şi deciseră

În unanimitate ca în aceeaşi noapte să se mişte cu grabă spre Suceava unde neorânduielile ce urmează totdeauna după moartea domnilor le vor permite a dezvolta toate talentele lor naturale;

Capitolul IX

în care se arată privilegiile fetelor fecioare la străbunii noştri.

Vro trei zile după intrare în dregătoria domnească, Luca, pe care şchiopătarea sa după întâmplarea din Codrul Cosminului îl înzestrase cu porecla de Cârje, puse mâna pe patru ţigani, ce se încercaseră pe la miezul nopţii a trece zidul grădinii pentru a pătrunde în palatul postelnicului şarpe.

Aceasta a fost prima izbândă poliţienească a noului vel-armaş.

Din cei patru ţigani, unul era celebrul Baro, dascălul lui Mihu în arta scamatoriei şi răpitorul calului armenilor Carabet şi Ovanes din capitolul precedinte; alţi doi erau băieţi între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, ieşiţi deja cu diplome de maturitate din şcoala lui Baro; cel al patrulea era un copil de vro nouă ani, care nu semăna deloc a ţigan, deşi soarele şi necurăţenia îi cam înnegriră faţa.

Un vel-armaş din acea epocă avea o putere nemărginită de viaţă şi moarte asupra tuturor ţiganilor domneşti. Principele nu se amesteca niciodată în nişte chestiuni atât de inferioare şi confirma fără nici o cercetare deciziunile vel-armăşiei asupra crimelor şi pedepselor ţigăneşti. Luca porunci armăşeilor ca a doua zi, la al treilea cântat al cocoşului, să înţepe pe cei patru furi în faţa Porţii ungureşti.

Ţeapa era un-stâlp de lemn, lung aproape de şase coţi, deasupra căruia se mai înălţa ca la doi coţi în sus o spiţă de fier, cu un vârf subţire şi foarte ascuţit, destinat a se înfige în trupul nenorocitului osândit, astfel că o jumătate de cot, cel puţin, îi ieşea prin spinare sau prin gât.

În acest mod, un domn sau chiar numai un vel-armaş lesne putea să-şi alcătuiască, pentru trebuinţa gustului său individual, o colecţiune umană destul de numeroasă, întocmai în felul acelor cabinete entomologice, in cari gândacii şi fluturii sunt înşiraţi într-o ordine foarte frumoasă cu burtele înfipte pe ace.

În ocaziunea despre care vorbim figurau numai patru ţepe, ba încă una din ele se deosebea prin o dimensiune pe jumătate mai mică în alăturare cu celelalte trei; iar stâlpii erau văpsiţi cu roşu, culoarea trandafirului şi a iubirii, după câte ne spun poeţii, vreau să zic acei poeţi cărora nu li s-a întâmplat a vedea vreodată o ţeapă.

Tot în haine roşii erau îmbrăcaţi călăul şi cei doi băieţi de ajutor ce se păunau în faţa ţepelor: toţi trei erau ţigani, căci pe atunci numai această viţă de oameni, câteodată şi cea tătărească, avea în România prerogativa de a purta înalta sarcină de gâde.

În jurul ţepelor şi al călăilor spaţiul era încins cu un lanţ de fier, păzit de cătră mai mulţi armăşei, pentru ca poporului privitor la spectacol nu cumva să-i poată veni pofta sau de-a uzurpa dreptul domnesc de graţiare, sau de a-şi însuşi autoritatea oficială a gâdelui.

În giurul lanţului sta armăşeii sau slugile armăşeşti, artileria ţării, compusă pentru cea mai mare parte din feciori de boieri, în timp de războaie prepusă la păzirea şi îndreptarea tunurilor, iar în zile de pace însărcinată cu menţinerea ordinii publice.

Lângă călăi, sau, mai bine zicând, lângă ţepe, cu mânile legate, cu capetele plecate, despoiaţi de haine, cu feţele ce le-am putea numi palide să nu fi fost negre, sta cei patru vinovaţi.

Copilul gemea şi plângea.

— Taci, afurisitule! strigă Baro, străpungându-l cu o cătătură scânteietoare de furie. Taci! Tu ne-ai adus în casa postelnicului, tu ne-ai învăţat să trecem zidul, tu ne-ai făcut această ruşine, ş-apoi tu plângi!

Poporul, de toate clasele, breslele, sexurile şi vârstele, grămădit împregiuru lanţului ce-l despărţea de cei osândiţi, izbucni într-o singură zgomotoasă hihotire, auzind despre ruşinea ţiganului.

Vătaful armăşeilor, care îi conducea în lipsa vel-armaşului, rădică mâna în sus, strigând: