Cu cât i-au fostu-i sâla,

Să-ș arate-n veci mila.

Și gloata sa cea svântă

Ș-au purtat fără smântă,

Prin locuri de pustie,

Făcând milă-n vecie.

Struncinat-au crai mare,

Război dându-le tare,

Mila duimnezăiască

Preste veci să-ș vestească.

Și ucisă crai bóinici,

Făcând pre-ai săi sfobodnici,

Cu mila sa cea mare,

Necuprinsă-n hotare.

Pre Sion Amoreanul

L-au ucis cu tot neamul,

Prin milă-ndurătoare,

Ce-i în veci stătătoare,

Și pre Og uriașul

L-au rumpt cu tot sălașul,

Mila dumnezăiască

Cu noi să văcuiască.

Țara lor cea sămață

Au dat să și o-mparță,

Mila lui să să vază

Preste veci lăsând rază.

Să o măsure-n șirul

Șerbul său, Izrailul,

Ca să-i fie moșie

Prin mila sa-n vecie.

Că la loc de durere

Ni-i Domnul mângâiere,

Și mila lui cea largă

Preste veci tot stă-ntreagă.

Și când ne vine greul,

Ne scoate din tot răul,

Că Domnul gând bun poartă În veci pentr-a sa gloată.

Care dă hrană-n țară, De iarnă și de vară, Și trimite dulceață Cu milă-n veci de viață.

Și să daț mulțămită Lui Dumnezău priimită, Că ceriul și pământul Cruță-n veci cu cuvântul.