03 iulie 2018, 16:05 Istoria 2268

Evoluția politică a Basarabiei în perioada dintre cele două războaie mondiale (Foto)

"Ceea ce trebuie însă relevat este că, în Europa Central-răsăriteană şi de Sud-est, lăsînd la o parte Cehoslovacia, ţară de o adevărată democraţie, toate celelalte state cunoşteau regimuri semidictatoriale sau autoritare şi că, în această lume de orbi în ale democraţiei, România apărea ca acel chior din proverb, devenit împărat" (Florin Constantiniu).

Relativa democratizare a vieţii politice din România după Primul Război Mondial

Principala problemă din viaţa politică românească în perioada interbelică a fost lupta dintre democraţie şi autoritarism. La începutul anilor '20 se părea că sistemul parlamentar de tip occidental are perspective frumoase în România. Introducerea votului universal pentru bărbaţi făcea posibilă trecerea de la o guvernare oligarhică la alta – democratică. Acest lucru părea real şi de aceea că toate forţele politice principale declarau că pledează pentru calea occidentală de dezvoltare a ţării. Alegătorii şi-au exprimat, de asemenea, opţiunea pentru democratizarea societăţii.

În anul 1923 a fost adoptată o nouă Constituţie prin care se introducea votul universal egal, direct şi secret, interesul public se aşeza înaintea celui individual, puterea Legislativului sporea în raport cu cea a regelui şi au fost proclamate libertăţile cetăţeneşti în spiritul unei democraţii occidentale.

Dar realitatea era cu totul alta, iar în calea realizării acestor deziderate stăteau obstacole serioase. În primul rînd, s-au păstrat tradiţiile încetăţenite încă din sec. al XIX-lea, cînd masa largă ţărănească era supusă apatiei politice şi nu avea experienţă de participare la procesul politic, iar formaţiunile politice şi liderii lor luau parte la viaţa publică pentru a-şi soluţiona propriile problemele. „De îndată ce un partid – indiferent care – s-a aflat la putere, – scrie cunoscutul istoric român Fl. Constantiniu, – Constituţia a devenit pentru el literă moartă, căpătuirea clientelei electorale, avînd întîietate faţă de orice lege, inclusiv cea fundamentală. Respectarea Constituţiei a fost strigătul partidelor în opoziţie, nu cînd se aflau la Guvern. Siluirea voinţei alegătorilor a fost o practică obişnuită în perioada interbelică".

Iată cum a descris Grigore Gafencu, diplomat ilustru român, alegerile din perioada considerată încă de unii „epoca de aur" a democraţiei româneşti: „Mai grozavă decît năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sînt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de magistraţii români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită... S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut, mai ales s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute de mii de alegători. Îngrozită, populaţia se ascundea în pădure... Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de laşitate abjectă... Nici o conştiinţă nu s-a revoltat, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. Simţeam, în faţa acestei laşităţi generale sentimentul de ruşine care m-a cotropit cînd, după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale... Cîte gropi, cîte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională. Cîte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvîrşită de simţ al dreptăţii şi al demnităţii individuale".

Este semnificativ că Nicolae Iorga, prim-ministru atunci, cînd se petreceau scenele descrise de Gafencu, a răspuns la telegrama de protest a acestuia: „nu pot da de la o zi la alta moravuri bune". Recunoştea şi marele istoric, înrobit politicii, că astfel de procedee se înrădăcinaseră adînc în viaţa politică românească.

Situaţia politică a Basarabiei în componenţa Regatului Român

După alipirea Basarabiei la România organele de administrare locale au fost înlocuite cu cele româneşti. Printr-un şir de decrete regale şi legi asupra ţinutului a fost extinsă legislaţia românească şi sistemul de drept al Regatului Român. Formal Basarabia a fost egalată în drepturi cu celelalte provincii, în realitate însă lucrurile stăteau altfel. Practic, pe parcursul întregii perioade de guvernare românească în ţinut, cu excepţia unui răstimp de 5 luni, a fost menţinută starea de asediu. Numai în primii şapte ani au fost ucişi peste 18 mii de adversari ai regimului existent în Basarabia. Mii de oameni au fost judecaţi şi privaţi de libertate.

Au devenit cunoscute procesele judiciare asupra unor numeroase grupuri de oameni, care s-au ridicat la luptă cu arma în mînă pentru libertatea Basarabiei: „procesul celor 108", „procesul celor 48", „procesul celor 270" etc. După înăbuşirea răscoalei de la Tatarbunar a fost intentat „procesul celor 500", despre care a comunicat lumii întregi în romanul său „Călăii" marele scriitor francez Henri Barbusse. De menționat perioada deosebit de dificilă creată pentru populația activă, nimicită metodic de autoritățile ocupanților, care au contribuit la fel și la decăderea economică a regiunii, sporind sărăcirea considerabilă a acesteia.

Deja în primele zile ale ocupației jandarmii români au executat 45 de țărani: delegații ai celui de-al 3-lea Congres Țărănesc al Basarabiei, care a avut loc la Chișinău. Apoi au fost arestați 58 de membri ai Sfatului Țării, adică ai Parlamentului Republicii Democratice Moldovenești (proclamată la 15 decembrie 1917 ca parte a Republicii Federale Democrate a Rusiei), care s-au opus anexării Basarabiei la România. Unii dintre ei au fost împușcați. Locul acestora în sală a fost ocupat de susținătorii autorităților române. Decizia "Sfatului Țării" de aderare la România la 9 aprilie 1918 a fost luată sub amenințarea armelor, astfel 47% din delegați, aproape jumătate au votat împotriva aderării.

La 1 februarie 1919, în timpul înăbușirii răscoalei de la Hotin din nordul Basarabiei de către trupele române (în prezent: regiunea Cernăuți din Ucraina și regiunile nordice ale Moldovei de astăzi) în urma atacului de artilerie au fost distruse 22 de sate, fără proces de judecată au fost împușcați 500 țărani și locuitori ai mediului urban, inclusiv 165 lucrători feroviari de la Gara Ocnița. Mulți au fost întemnițați sau trimiși în exil. În total, în timpul revoltei au fost uciși 11 mii de oameni. Circa 50.000 de refugiați s-au mutat pe malul stîng al Nistrului.

Pe 27 mai 1919 a izbucnit o rebeliune împotriva forțelor de ocupație din Bender, după înăbușirea căreia 150 dintre participanți au fost uciși, inclusiv 19 persoane − "procesul celor 108", desfășurîndu-se la Chișinău. Ocupanții i-au masacrat pe feroviarii din Bender, care au fost împușcați, de asemenea, fără judecată. Pentru înăbușirea revoltei a fost folosită armata franceză colonială formată din algerieni „zouaves", folosiți pentru operațiuni contra insurgenților.

În timpul înăbușirii revoltei din sudul Basarabiei, de la Tatarbunar (în prezent: regiunea Odesa a Ucrainei), din septembrie 1924 au fost uciși 3.000 de răsculați. După revoltă autoritățile românești au inițiat "Procesul celor 500", care trebuia să demonstreze că rebeliunea era nu altceva decît "mîna Moscovei". În apărarea celor arestați au pledat membri proeminenți ai intelectualității europene: Henri Barbusse, Romain Rolland, Albert Einstein, Theodore Dreiser, Bernard Shaw, Louis Aragon, Thomas Mann și mulți alții.

Basarabia, fiind considerată provincie a României regale, potrivit jurnalistului român antifascist Scarlat Callimachi, era pentru oligarhia guvernamentală o "colonie cu aborigeni de rasă inferioară, iar de aici necesitatea de aplicare a metodelor coloniale de guvernare". Puterea executivă în regiune era asigurată de guvernatori, numiți de rege, care aveau împuterniciri dictatoriale. Comandantul forțelor de ocupație din regiune avea și el împuterniciri extraordinare.

În Basarabia ocupată domnea un regim al fărădelegilor strigătoare la cer, fiind încălcate nemilos drepturile fundamentale ale omului. Deosebit de crud și sălbatic era regimul la sate. În martie 1932, într-un articol publicat în ziarul francez "L'Humanité" scria: "Jandarmul – este, de facto, stăpînul satului, jandarmul poate aresta țăranul direct în cîmp, să-l bată, să-l arunce în temniță ... Asupra meleagurilor noastre poate fi în mod justificat aplicate spusele lui Herzen că în fiecare jandarm e un rege neîncoronat, iar regele e un jandarm încoronat".

Documentele mărturisesc că mişcarea comunistă antiromânească era sprijinită şi dirijată de Cominternul din Moscova. Dar, ea putea avea succes numai în condiţiile unui regim urît totalmente de populaţie, cînd existau condiţii favorabile interne pentru mişcarea revoluţionară şi subversivă. Toate acestea l-au făcut pe cunoscutul ziarist american Cyrus Sulzberger, aflat în România în ajunul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, să scrie în memoriile sale: „Dacă a existat vreodată o ţară care să merite o revoluţie, aceasta a fost România de atunci".

În primii șapte ani de ocupație românească în Basarabiei au fost uciși 32 de mii de civili, de foame și boli au murit aproximativ 200 de mii de oameni. În timpul ocupației am fost supuși torturii 207 000 locuitorii din Basarabia sau fiecare al zecelea dintre locuitorii săi, din care mai mult de 22 de mii au murit. Inaccesibilitatea obținerii ajutorului medical, foamea și malnutriția duceau la îmbolnăvirea cu tifos, tuberculoză, pelagră și dizenterie. Rata mortalității în Basarabia a crescut de 3-4 ori.

Dezvoltarea socio-economică a Basarabiei în componența României

În anii 1918-1940, România și-a ocupat locul printre țările care se dezvoltau cel mai dinamic în lume. În perioada anilor 1932-1937 venitul național a crescut cu 70%. Țara a creat o industrie de construire a mașinilor autosuficientă, a început să introducă tehnologii avansate. Au început să funcționeze fabrici, care produceau toate tipurile de mașini și echipamente agricole pentru producție și de prelucrare a petrolului, producția comercială a motoarelor electrice, autobuze și chiar avioane. Către 1938 România, în plan economic, a încetat să mai fie o țară agrară - industria constituia aproape o treime din venitul național, cedînd doar puțin în fața agriculturii. Ponderea produselor industriale în import a scăzut de la 65% în 1930 la 33% în 1939 - mașinile și echipamentele importate erau înlocuite cu cele de producție proprie. Ca urmare, a început să scadă cererea veniturilor din petrol ale țării, iar extracția de petrol putea acum să nu mai fie forțată ca în anii precedenți. Se consolidează investițiile naționale în capital - în 1916, iar ponderea companiilor românești reprezenta 20% din economia națională, iar în 1939 - 63%.

În ceea ce privește venitul național pe cap de locuitor România și-a întrecut vecinii săi din Balcani: Bulgaria și Grecia, precum și Portugalia, Ungaria și Polonia. 80% din populație erau analfabeți, în țară ieșeau ediții periodice cu un tiraj de 4,5 milioane de exemplare, erau circa 350 de mii de radio.

În componența României regale tendința generală în economia Basarabiei era caracterizată prin procese de stagnare.

Situația în viața economică a regiunii a fost agravată de ruperea economiei basarabene de piețele Rusiei și Ucrainei pentru comercializarea produselor (mai ales agricole), stabilite de monopolul vamal al statului român la achiziționarea materiei prime (piele, lână, tutun etc.). Basarabia a fost transformată într-un apendice agrar al României regale, piața de desfacere a producției industriale și monopoliilor străine. În industria regională predomina producția artizanală mică. Conștientizînd faptul că aflarea Basarabiei în componența României regale avea caracter temporar, antreprenorii nu erau interesați în dezvoltarea forțelor de producție din regiune. Din 1928 pînă în 1937, investițiile în industrie au rămas aproape neschimbate, cu o tendință de reducere: de la 790,8 milioane lei în 1928 pînă la 782,3 milioane lei în 1937.

În mod constant se înrăutățea structura industrială a regiunii. O creștere oarecare a producției acesteia s-a datorat, în principal, industriei alimentare, în timpul reducerii concomitente a producției altor domenii ale industrii. În anii 1937 ponderea produselor alimentare era de 92,4%, în timp ce cea de textile - doar 1,5, cea de prelucrare a metalului, pielii, cea a materialelor de construcții, a produselor chimice – 0,04-0,8 %, a celei prelucrătoare de lemn - 2,7%.

În mod constant în anii 1919-1937 cota Basarabiei în ponderea producției industriale a României regale scădea. În industrie ca și în comerț, agricultură, se făcea simțită permanent insuficiența creditului. Acesta era scump și avea caracter cămătăresc, ceea ce afecta viața economică a regiunii. Tarifele înalte pentru transportările feroviare, stabilite pentru Basarabia, reduceau posibilitățile economice ale antreprenorilor locali. De exemplu, taxele pentru transportarea unui vagon de făină din Basarabia erau de aproape trei ori mai mari decît conform tarifelor în vigoare pe teritoriul României, iar prețul transportării uleiului de floarea soarelui, respectiv cu 91-105% mai scump.

"Chiar și în cazul în care toate celelalte condiții ale dezvoltării economice ar fi fost la fel - menționau industriașii basarabeni în anul 1939 - această unică diferență ar fi fost suficientă pentru a pune întotdeauna provincia noastră într-o poziție inferioară".

Distrugerea industriei din regiune a dus în mod inevitabil la o reducere a muncitorilor, care erau la producere −5,4 mii în anul 1925, numărul lor scăzînd pînă la 3,5 mii. În 1937 declinul industriei a dus la declinul orașelor Basarabiei, a cărei populație în perioada anilor 1918-1939 ani a scăzut cu 14,4%.

În criză cronică se afla agricultura - ramura principală a economiei Basarabiei. Reforma agrară în anii 1918-1924 a reînviat, de fapt, ideologia marilor proprietari de pămînt. Potrivit reformei moșierilor li se lăsau nu mai mult de 100 de hectare de teren arabil, cu toate acestea, ei folosind o serie de trucuri, își păstrau marile moșii. În anul 1931 rămîneau încă 367,8 mii de gospodării țărănești, care nu primiseră nadeluri. Prin decret regal erau împroprietăriți cu pămînt ofițerii, oficialii administrației Basarabiei, preoți, foștii membri ai Sfatului Țării. Odată cu restabilirea moșiilor erau menținute și formele medievale de gospodărire în agricultură, era practicată pe scară largă darea pămîntului în arendă, a cultivării în parcele.

Daune mari agriculturii i-au fost aduse de criza agrară prelungită. În timpul agravării dramatice a acesteia au scăzut prețurile la produsele agricole, iar pînă în 1938 acestea așa și nu au ajuns la nivelul acelora din anul 1929. Înrăutățirea stării generale a agriculturii Basarabiei a determinat o scădere a productivității industriei de creștere a animalelor.

Nu pe cea mai bună poziție se aflau și alte domenii ale industriei agrare - viticultura și horticultura. Pînă la Primulul Război Mondial țărănimea basarabeană primea mai multe venituri din vînzarea fructelor proaspete și uscate, strugurilor și vinului pe piața rusă, iar cu pierderea acestora, ele au pierdut perspectiva de dezvoltare în continuare. În timpul anilor 1934-1938 suprafața livezilor din Basarabia a fost redusă cu aproape 16 mii ha.

Într-o poziție mai bună se afla viticultura. Din 1930 pînă în 1938 zona podgoriilor a crescut cu mai mult de 15 de mii de ha, ajungînd la 109 mii de ha. Însă s-a deteriorat structura podgoriilor. Pe parcursul acestor opt ani suprafețele locale vaccinate a celor mai multe soiuri de struguri comerciali au scăzut cu 20,9 mii ha, în timp ce cele de soiuri de calitate inferioară au crescut cu 36,2 mii ha, ajungînd la 80,9% din toate podgoriile din Basarabia. Procesul de degradare a viticulturii putea fi observat în întreaga Românie, iar pentru a o preveni au fost intervenții din partea statului, dar ele nu au adus rezultatele dorite.

Starea precară a economiei ținutului se reflecta direct asupra situației socio-economice a populației: a muncitorilor, țăranilor, artizanilor, funcționarilor mărunți, funcționarilor publici și intelectualilor. Șomajul era un fenomen constant. Prezența șomajului cronic le permitea întreprinzătorilor să reducă salariile, să se gîndească mai puțin la îmbunătățirea condițiilor de muncă la întreprinderi. Odată cu creșterea constantă a prețurilor la mărfurile de primă necesitate, creșterea costului vieții, nivelul salariilor lucrătorilor basarabeni nu le putea oferi o existență tolerabilă".

"Nivelul de trai al lucrătorilor este foarte scăzut, ei trăiesc în condiții insalubre, la marginea orașului, sînt subnutriți - citim în raportul inspectorului muncii or. Bălți. – de aceea organismele acestora sînt slăbite și sensibile la diverse boli".

Viața nu era mai ușoară nici pentru majoritatea familiilor țărănești, care erau urmăriți în permanență de datoriile față de stat, bănci și cămătari. Izbucnirea crizei agrare a exacerbat și mai mult această problemă. Sub influența nemulțumirii maselor țărănești Parlamentul Român în 1934 a primit "Legea cu privire la eliminarea datoriilor agricole și municipale", care avea ca scop reducerea datoriei cu 59%, cu achitarea sumei rămase pe parcursul a 17 ani și achitarea a 3% pe an.

Către sfîrșitul anilor 30 s-a înrăutățit și mai mult situația tuturor straturilor populației din regiune, care și-a găsit reflectarea în multe dintre documentele oficiale ale autorităților.

Într-unul din ele citim că "starea de spirit a maselor este alarmantă, cu fiecare zi crește nemulțumirea. Populația civilă și funcționarii de toate categoriile se plîng de viața care se scumpește, prețurile la produsele alimentare și mărfurile de primă necesitate, cum ar fi pîinea, carnea, lemnele, uleiul vegetal și altele".

În primul deceniu după 1918, în regiune au fost fondate aproximativ 40 de ziare. După instaurarea dictaturii regale în România toate ziarele basarabene publicate în limba rusă, au fost interzise.

În anul 1939 în Basarabia erau numai 29 de publicații periodice, tirajul cărora era de 56,7 mii de exemplare.

Atitudinea cercurilor conducătoare ale României față de moldoveni și alte grupuri etnice din Basarabia a formulat-o mareșalul român și șeful Guvernului (1918) Alexandru Averescu: "Ne dorim o Basarabie fără basarabenii" Spre deosebire de alte provincii ale României în Basarabia în timpul întregii perioade de ocupație s-a menținut starea de urgență. Scriitorul și politicianul proeminent din România Constantin Stere a definit politica moldo-română din Basarabia ca "un război necruțător împotriva celei mai pașnice provincii românești".

Demn de remarcat în acest sens concluziile raportului subcomisiei parlamentare cu privire la anchetele efectuate în partea de nord a Basarabiei: "În județul Bălți bătăile au luat astfel de proporții, încît pare că acestea au devenit o întreagă sistemă de administrare. Bat militarii, jandarmii bate, colectorii de taxe ... Pentru a ilustra pînă unde s-a ajuns cu bătăile este suficient să menționăm că în comuna Mărăndeni nu a rămas aproape nici țăran nebătut. Inchiziția medievală ... din păcate și spre rușinea noastră au fost reînviate și de această dată de jandarmii români și agenții siguranței.

Persecuția bisericii

Precum menționează istoricul Petru Șornikov, a fost supusă prigonirilor Eparhia Bisericii ortodoxe Chișinău-Hotin. Mitropolitul Chișinăului și al Hotinului Anastasius (Gribanovski), Primul Ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, a condamnat actul de ocupație și a intrat în Comitetul pentru Eliberarea Basarabiei. După ce a refuzat să se dezică de Biserica Rusească Anastasie a fost arestat de autoritățile române și deportat dincolo de Nistru (dar chiar și fiind primul Ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, el a continuat să se considere Episcop legitim de Chișinău). Ocupanții tratau și mai dur clerul și fețele duhovnicești de la mănăstiri. Astfel au fost dur pedepsite maicile de la Mănăstirea Răciula pentru participarea la Liturghie în slavonă, jandarmii români l-au biciuit pe preotul în vîrstă din satul Horești, acuzat de complicitate la răscoală țărănească antiromânească, l-au torturat cu frînghii ude pînă și-a pierdut cunoștința, ca mai tîrziu chiar șă-și iasă din minți.

Autoritățile române au început epurarea în rîndul clerului basarabean. În Seminarul Teologic din Chișinău și alte școli a fost anulată predarea limbilor slavonă bisericească și rusă. Din biserici și biblioteci erau confiscate cărți în limba slavonă bisericească și rusă, preoților li s-a interzis să predice în limba rusă, chiar și în zonele în care moldovenii constituiau populația minoritară. În Gubernia Ismail, unde aproximativ 70% din populație o constituiau rușii, ucrainenii și bulgarii, comandantul trupelor române, generalul Știrbescu le-a interzis preoților să țină slujbe în biserici în absența jandarmilor.

Încercările Patriarhiei Române de a introduce în parohiile din Basarabia un nou stil de a ține slujbele au provocat răscoale țărănești în masă.

În vara anului 1935 astfel de revolte au cuprins județul Bălți, unde au fost trimise trupele Armatei Românești și Jandarmeria Română. La 19 august în timpul sărbătoririi Schimbării la Față a Domnului pe stil vechi, în satul Albinețul Vechi în urma confruntărilor populației cu poliția au fost uciși cinci țărani, iar 120 au fost arestați. În octombrie 1937 slujitorii bisericii Boris Binețki, Dmitri Stețkevici și Vladimir Poleakov-Stețkevici (viitorul arhiepiscop de Jitomir Benedict) au compărut în fața justiției. Șase luni mai tîrziu Siguranța a învinuit de "panslavism" un grup enoriași ai acestor preoți. În anul 1938 a fost capturat călugărul Leon (Talmazan), care agita pentru stilul vechi. Persecuțiile naționaliste s-au intensificat după venirea la putere a regelui Carol al II-lea. Sinodul Bisericii din Ucraina le-a interzis preoților chiar să-i spovedească pe enoriași în orice altă limbă, decât cea română, ceea ce a devenit pentru o mare parte a populației echivalentul excomunicării de biserică.

Constantin Stere despre situaţia politică a Basarabiei în cadrul României regale

În Basarabia au avut loc mai multe „acte de jaf cu mîna armată, asasinate şi alte crime săvîrşite de diferiţi reprezentanţi ai autorităţilor... Fapt grozav în toată puterea cuvîntului este regimul însuşi căruia este supusă Basarabia. Trei milioane de suflete trăiesc în afara legii şi sunt, în mod normal, la discreţia oricărui agent administrativ de la cel mai de sus pînă la cel mai de jos. Toate garanţiile unei vieţi cetăţeneşti organizate şi ocrotite de legi lipsesc. Un stat modern nu se poate înţelege fără acest minimum de garanţii. Basarabia nu cunoaşte nici una.

Orice basarabean poate fi oricînd arestat de orice agent al forţei publice (în special originar din România de peste Prut), ţinut la închisoare după plac... Libertatea presei? Nicăieri cenzura nu serveşte mai mult pentru a acoperi „netrebniciile" administraţiei ca în Basarabia. Justiţia independentă şi imparţială? S-a pierdut pînă şi noţiunea de justiţie. Un om poate fi condamnat şi executat cu procedura cea mai sumară de către „tribunale" improvizate, necunoscute de nici un text de lege în condiţii pe care popoarele civilizate nici pe timp de război nu le-ar putea tolera.

Şi cînd lipsesc garanţiile legale de libertatea individuală, libertatea presei, justiţia independentă şi imparţială... ne putem mira că în Basarabia viaţa, onoarea şi averea cetăţenilor sînt la discreţia celui dintîi ajutor de subprefect, jandarm rural sau chiar a oricărui caporal-şef de echipă? Grozăviile izolate care pătrund în presă sînt un produs fatal al acestui regim. Toate „anchetele" şi „sancţiunile" nu pot da nici un rezultat şi n-au nici o însemnătate, cîtă vreme rămîne în picioare oroarea sistemului însuşi, pe care nici negrii din coloniile africane nu-l pot invidia... Dar unde ar putea fugi negrii din Basarabia de urgia unei administraţii, care zice că i-a mîntuit de jugul rusesc?

Mulţi ne vor spune că regimul excepţional din Basarabia e necesar pentru a stîrpi „banditismul" şi „bolşevismul". E o concepţie naivă... Niciodată nu se poate stîrpi banditismul, dacă administraţia nu se bucură de simpatia şi sprijinul populaţiei. Dar populaţia din Basarabia din toate straturile sociale vede un duşman în orice reprezentant al autorităţii. Şi cine omeneşte ar avea drept să-i aducă vreo învinuire pentru aceasta? Mai mult. Actele de banditism şi „bolşevism" chiar cînd nu sînt de-a dreptul inventate, pentru a justifica menţinerea regimului excepţional, sînt de cele mai multe ori un produs al acestui regim. Un om torturat, jefuit, a cărui cinste familiară a fost grozav atinsă, în neputinţa de a găsi nicăieri dreptate, în urma unui act de desperare adesea nu mai are altă ieşire, decît calea tradiţională a haiduciei, calea pădurii. Dar Basarabia nefiind în Africa, pentru a putea trăi, el iese din cadrul vieţii normale, sîntem în faţa unui „bandit" sau „bolşevic" în toată regula...

Ce orbire ne-a adus la infernul de astăzi din Basarabia? Cine avea interesul să semene în suflete deznădejdea şi ura împotriva regimului românesc? Şi unde ne va duce acest sistem de ocârmuire?" (Stere C. Singur împotriva tuturor. Chişinău, 1997, P. 302-304).

Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române

Basarabia, după anexarea la România, a fost obiect de dispută între România și Rusia, iar ulterior URSS. În anii '20 Guvernele Român şi Sovietic au negociat permanent problema Basarabiei, dar nimeni nu şi-a schimbat poziţia iniţială. Astfel, în septembrie-octombrie 1921 a avut loc conferinţa sovieto-română de la Varşovia, iar în martie-aprilie 1924 – la Viena. Aici delegaţia sovietică a propus o variantă de compromis: populaţia ţinutului, prin intermediul organizării unui plebiscit, să-şi hotărască singură soarta – ori rămîne şi în continuare în cadrul României, ori se uneşte cu U.R.S.S. sau creează un stat propriu independent. Însă partea română a respins iniţiativa Guvernului Sovietic.

Iuliu Maniu, prim-ministru între anii 1928-1930, considera că reluarea relaţiilor normale dintre cele două ţări depinde de recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a hotarului dintre ele pe Nistru, în timp ce Maxim Litvinov, ministrul sovietic de Externe, a respins la fel de ferm o astfel de condiţie, scrie K. Hitchins. Un factor care nu stimula tendinţa de a ajunge la un acord era şi lipsa unor relaţii economice serioase dintre aceste două ţări. Însă influenţa terţelor părţi le-a făcut cu timpul să-şi modifice poziţia. Asupra României au influenţat, în primul rînd, Franţa şi Polonia, cei mai apropiaţi aliaţi ai săi. U.R.S.S. a fost nevoită să-şi modifice poziţia, din cauza apariţiei pericolului fascist în Europa şi necesităţii creării, în legătură cu aceasta, a unui sistem de securitate colectivă pe continent.

Exemplul Franţei, care căuta să semneze un pact cu U.R.S.S. pentru menţinerea statu-quo-ului internaţional, a fost un stimul puternic pentru acea parte a elitei politice româneşti, care se baza pe Franţa ca principal garant al Sistemului de la Versailles. Exponent clasic al acestei linii a fost ministrul de Externe Nicolae Titulescu. La 9 iunie 1934 la Geneva el a făcut un schimb de scrisori cu Litvinov, prin care s-au stabilit relaţii diplomatice normale, dar ei nu au făcut nici o referire concretă la "Basarabia".

„Remilitarizarea Renaniei a dat lovitura de moarte politicii de securitate colectivă şi, implicit, celei a lui Nicolae Titulescu, supus unor critici tot mai acerbe, menţionează Fl. Constantiniu. Apropierea de U.R.S.S. era condamnată în ţară de o largă parte a spectrului politic... Coalizarea tuturor factorilor ostili lui Titulescu a dus la înlăturarea lui din Guvern" (29 august 1936)". Guvernul Sovietic a înţeles demiterea lui Titulescu drept semn că politica externă a României îşi schimbase cursul în favoarea Germaniei şi, în condiţiile deteriorării relaţiilor internaţionale de la sfîrşitul anilor '30, nici una dintre părţi n-a mai întreprins vreo încercare serioasă de apropiere reciprocă. Mai mult decît atît, cercurile conducătoare române şi-au insuflat o frică aproape iraţională în faţa Uniunii Sovietice ca „inamic ereditar, întotdeauna prezent, ca o ameninţare la existenţa ţării". Germania hitleristă le părea mai puţin periculoasă şi regele Carol a depus toate eforturile pentru a cîştiga încrederea lui Hitler.

La 26 iunie 1940 ministrul sovietic de Externe V. Molotov i-a înaintat Guvernului Român un ultimatum în care se cerea cedarea „Basarabiei" şi Bucovinei de Nord în decurs de 24 de ore. În notă era menţionat că anexarea Bucovinei de Nord era o recompensă a acelor pierderi care i-au fost pricinuite Uniunii Sovietice şi populaţiei „Basarabiei" timp de 22 de ani. Carol a cerut imediat ajutor Germaniei, însă nu l-a primit, fiindcă Hitler încă nu era gata de un război împotriva U.R.S.S., iar, în conformitate cu Pactul Molotov-Ribbentrop, nemţii au asigurat Guvernul Sovietic de „lipsă de interes" faţă de „Basarabia".

Conducerea politică a României regale a capitulat şi a cedat fără luptă aceste provincii pe care le considera „istorice româneşti". Uniunii Sovietice i-au fost cedaţi fără cea mai mică, fie şi simbolică rezistenţă, peste 50 mii km2 de teritoriu cu o populaţie de aproape 4 milioane de oameni. Dacă statul român considera Basarabia – „trup din trupul ţării" – atunci trebuia s-o apere cu orice preţ, cum îşi apără o mamă copiii. Ceea ce nu aperi, nu-ţi mai aparţine.