31 august 2018, 12:00 Arhitectura 126056

Casa tradițională moldovenesacă (Foto)

Arhitectura locuinţei tradiţionale moldovenești – planul, mărimea şi aspectul – au fost influenţate de condiţiile fizico-geografice ale mediului natural, de particularităţile şi specificul sistemului gospodăresc, condiţionate istoric şi social. Casa moldovenească a obţinut o formă unitară ca planimetrie şi volum, cu diferenţe zonale constructive, prezentînd afinităţi comune cu locuinţa formată la popoarele din estul Europei – români, ucraineni, bieloruşi şi ruşi.

Materialul perisabil din care au fost construite, precum şi progresul social şi tehnic, n-au îngăduit să se păstreze locuinţe mai vechi de două sute de ani. Cele mai vechi case cu arhitectură tradiţională din Moldova datează de la sfîrşitul secolul al XVIII-lea, şi aceasta datorită faptului că prezintă monumente istorice, cum ar fi casa memorială din Chișinău în care a locuit poetul rus Puşkin, casa lui Ion Creangă din Iaşi, statut care le-a păstrat structura materială.

Casa moldovenească are o formă unitară ca planimetrie, volume, indiferent de tehnica şi materialul de construcţie utilizat. Aspectul exterior era determinat de tencuirea pereţilor şi văruirea lor în interior şi exterior, ce dădea impresia unor construcţii din piatră. Chiar şi în cazul utilizării pietrei de carieră, piatra este tencuită cu mortar de lut şi văruită. La ultimul strat se adăuga culoarea albastră – „sineală” pentru a oferi casei aspect proaspăt.

Casa cu o singură încăpere este tipul arhaic reprezentat de casa monocelulară, întîlnită în unele sate mai retrase ca o locuinţă secundară de vară sub forma unei odăi, sau pentru bucătăria de vară, inclusă în perimetrul curţii gospodăreşti. Case alcătuite dintr-o odaie au fost construite în afara satului, pe teritoriul moşiilor, pentru a servi de adăpost în timpul lucrărilor la cîmp, dînd naştere la acele „Odăi”, care au devenit nucleul unor ulterioare mici aşezări gospodăreşti.

Casa bicamerală, alcătuită din tindă şi cămară, cu funcţia camerei de locuit, capată o dezvoltare longitudinală. Încăperile comunică între ele, dispuse într-un singur corp de clădire cu acoperişul unitar în patru ape. Tinda este mai mică decît cămara, fără ferestre sau cu o fereastră foarte mică şi fără tavan.

La casa cu două încăperi apare ca element arhitectural activ prispa, o destinaţie a căreia, în regiunile depresionare, era să protejeze fundaţia casei de umezeală, sau drept loc de odihnă, cum era la casele de la munte, unde era alcătuită din 1-2 bîrne instalate pe capetele cununilor de jos ale pereţilor. Prispa se construia iniţial doar numai de-a lungul faţadei principale.

Casa cu trei încăperi a apărut prin alipirea unei noi odăi de locuit la spaţiul central, realizîndu-se intenţia stăpînilor de a avea o cameră curată cu lucruri de preţ. Modificarea casei bicamerale în casă tricamerală s-a soldat cu o compoziţie spaţială simetrică în raport cu tinda amplasată central. Planul conţine trei încăperi, separate prin doi pereţi transversali, care divizează planul alungit al casei în încăperi de aceiaşi adîncime, dar de diferită lăţime.

În ultimii 20-30 de ani, casele construite din nou de generaţia mai tînără, comportă o arhitectură mai monumentală, accentuînd simetria clădirii şi accesul de onoare. Pornind de la casa cu trei încăperi, partea din mijloc este lărgită considerabil, utilizată drept salonul familiei, casa mare păstrînd funcţia de cameră sacră cu obiecte de preţ. Accesul în salon este soluţionat printr-o verandă cu geamuri, amplasată lateral, în acest scop fiind folosită partea anterioară a încăperii laterale, de unde se accede şi în camerele aflate în fundul casei. Pentru păstrarea simetriei faţadei principale, în partea opusă intrării este amenajată o verandă, folosită pentru accesul în casa mare.