Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu!

etc., etc.

(vezi pagina 278 în volumul Mărgăritărele)

Finind de a scrie această romanţă, Alexis depuse albumul sub ochii Margăritei şi zise:

— Iată versurile ce mi-a inspirat melodia d-voastră; cercaţi, vă rog, domnişoară, de a le cânta, pentru ca să vedem dacă se potrivesc pe măsura muzicii.

Doamna Dorian ieşise din salon ca să dea ordine pentru ceai.

Margărita citi versurile cu o gingaşă uimire şi mulţumi lui Alexis, asigurându-l că ele exprimau visurile şi aspirările inimii sale; apoi ea aplică melodia pe acele cuvinte şi le găsi conforme cu caracterul poetic şi înduioşător al muzicii.

— Ce titlu să-i dăm romanţei? întrebă ea cu o mică sfială.

— Fiindcă versurile mele au norocire de a vă plăcea, răspunse Alexis cu jumătate de glas, vă rog să primiţi pentru această romanţă titlul de Cântecul Margăritei.

— Primesc şi încă o dată îţi mulţumesc de plăcerea ce mi-ai făcut, replică Margărita, dând mâna lui Alexis şi lăsând a se destăinui în ochii săi simţirile care înfloriseră de curând în sufletul ei. Tinerii priviră lung şi cu dulce dragoste unul la altul, şi prin razele amoroase ale ochilor ei legară soartele lor împreună. Serata se continuă până târziu; iar când Alexis îşi luă adio de la dame, căci avea a pleca a doua zi dimineaţă, o umbră de mâhnire se întinse pe faţa lui.

— Dle Alexis, îi zise doamna Dorian, n-am nevoie să te îndemn a considera casa mea ca a părinţilor d-tale. Cred dar că-i veni ades să ne vezi la Iaşi, unde o să ne întoarcem în curând. Adio! Teaş mai opri aici vro câteva zile, dar trebuie să fii aşteptat acasă cu nerăbdare... Mergi de-ţi îmbrăţişează familia şi nu ne uita pe noi.

— Cât oi trăi, doamna mea, răspunse Alexis, îmi voi aduce aminte de orele preţioase ce am gustat aici şi... El nu putu zice mai mult, ci sărută mâna dnei Dorian, care îl sărută pe frunte, apoi se întoarse spre Margărita. Drăgălaşa copilă era cam palidă pe frunte.

— A revedere, domnule Alexis!... îi zise ea... Spune Alinei că o sărut de o mie de ori. . . A revedere!

— A revedere, bâigui Alexis, ameţit şi îndreptându-se spre uşă.

— Dar lui Giali nu-i spui nici un cuvânt amical? adăugă Margărita.

— Îl uitasem!... El se întoarse de la uşă, luă pasărea în mână, o netezi pe pene, îi adresă cuvinte dezmierdătoare, o sărută pe cap şi o dete Margăritei; apoi el ieşi urmărit de dna Dorian pân în capătul scării. Trebuie, oare, să descopăr un secret ?... Margărita, găsindu-se un moment singură în salon, sărută pe furiş capul fericitului Giali!...

IV

Alexis, după multe dificultăţi cauzate prin starea ticăloasă a drumurilor, sosi în fine la Iaşi, însă, deşi câmpiile erau acoperite cu mantia geroasă a iernii, lui i se părea că lumea-i înflorită ca în frumoasele zile din mai: însuşi croncănitul corbilor, singurele păsări ce zări el în cale-i, avea ceva armonios; căci inima lui deşteptată răsuna de acele tainice şi îmbătătoare melodii ce cântă amorul în anii tinereţii. Imagina graţioasă a Margăritei răspândea culori şi raze fermecătoare pe tot ce se arăta dinaintea ochilor lui, încât, deşi roţile trăsurii scârţâiau pin omăt, tânărul poet declama cu entuziasm:

În ţara mea dulce sunt drumuri de flori,

În dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori ! etc.

Reintrând în sânul familiei sale după lungi ani de absenţă şi introducându-se în societatea Iaşului, Alexis deveni simpatic tuturor persoanelor care-l cunoscură; părinţii lui erau fericiţi şi mândri de dânsul, căci el le arăta o afecţie respectuoasă, iar mai cu seamă sora lui, Alina, îi prodiga cea mai dulce şi ingenioasă probă de iubire, grăindu-i necontenit de Margărita. Ore întregi petreceau împreună, ea povestind şi repovestind toate incidentele vieţii de la pansion, şi el ascultând-o fără saţiu, căci Alina vorbea mai mult de amica ei decât de dânsa. Drăgălaşa copiliţă ghicise secretul fratelui său şi încet-încet devenise chiar confidenta lui.

Nimic mai gentil pe lume ca importanţa ce-şi atribuie o fetiţă graţioasă şi inteligentă, care surprinde un secret amoros; natura ei îngerească îi inspiră un tact delicat în toate cuvintele şi în toate faptele sale. Ea găseşte expresii dezmierdătoare, care dau glasului său o intonare mai dulce şi mai armonioasă; ea se transformă în geniul mângâierii!

Într-o dimineaţă, ca o veselă rază de soare, Alina intră în camera fratelui său şi îi zise, sărutându-l:

— Astă-noapte mi s-a arătat prin vis un înger frumos care mi-a vorbit de Margărita.

— Şi ce ţi-a spus? întrebă Alexis, zâmbind.

— Mi-a spus că amica mea se urăşte mult la ţară de o bucată de vreme, că ea cântă necontenit o romanţă foarte poetică şi că are să vie în curând la Iaşi.

— Draga mea Alină! zise Alexis, ridicând în braţe-i pe gingaşa lui surioară şi sărutând-o pe ochi; eşti tu însăţi îngerul care l-ai visat şi îmi aduci vestea cea mai fericită. . . Are să vie, zici?... când?... azi? mâine?

— Inima-mi vesteşte că a şi sosit! replică Alina cu o drăgălaşă maliţie.

— Sosit! răcni Alexis, devenind palid de uimire. . . Eşti sigură?

— Iată proba! adăugă copila, aratând un bilet mic şi elegant.

— Un bilet de la Margărita!

— Deschide-l şi-i vedea.

Alexis deschise iute plicul şi citi:

„Scumpa mea Alină!

Am sosit chiar acum de la ţară, unde mă luase urâtul: doresc să te îmbrăţişez. Vină degrabă pentru ca să te sărut pe tine mai întâi de celelalte amice; te aştept cu nerăbdare. Vină. Complimente fratelui tău din partea lui Giali.

Amica ta, MARGĂRITA“

Alexis simţea inima lui bătând puternic la vederea acestor linii scrise din repejune. El îndemnă îndată pe sora lui ca să se gătească şi dete ordin ca să înhame caii la cupet.

— Vii cu mine? întrebă Alina.

— Aş veni... însă nu ştiu de se cuvine... aşa de dimineaţă... Ce socoţi tu, dragă Alină?