De la Piatra, Alexis se decise a merge la moşia unde se găsea Margărita de câteva zile. El sosi acolo pe o minunată dimineaţă de primăvară şi se coborî în grădină pentru ca să aştepte momentul fericit în care va vedea pe iubita lui singură, căci astă dată bărbatul ei era absent. După o rătăcire prelungită prin aleile şi prin desimea parcului, el căzu pe o laiţă la umbra unui stejar bătrân şi cercă în zadar să aline bătăile inimii sale; minutele-i pareau lungi, verdeaţa naturii posomorâtă, cântecul păsărilor monoton, când deodată, prin un efect magic, totul se înveseli în ochii lui! Soarele deveni splendid, verdeaţa frunzelor şi a gazonului se învioşă, ciripitul păsărilor se schimbă în armonie plăcută, căci Margărita intrase în grădină.

Îmbrăcată într-o rochie albă de gază, tânăra femeie venea iute prin o alee nisipită şi strălucea ca o apărire cerească în umbra deasă a copacilor. Alexis, uimit, se sculă şi se repezi înaintea ei, mâinile lor se strânseră tremurând şi ochii lor se umplură de o lumină aurită.

— Ai venit, zise ea cu glas febril, inima-mi spunea că ai să vii!...

— Am venit, răspunse el, căci nu mai puteam trăi fără să te văd. Zicând aceste, ei se apropiară de un boschet şi se puseră pe bancă. Cine poate inventa o limbă atât de expresivă care să fie în stare de a descrie lămurit simţirile sufletelor lor, când ei se văzură amândoi singuri în misterul acelui boschet de flori? Bucuria, mirarea, uitarea suferinţelor trecute, îmbătarea fericirii prezente şi chiar o tainică timiditate se concentrau la un loc cu aspirările cele mai înfocate ale amorului. Tăcerea lor avea o elocvenţă nerezistibilă, şi privirile lor aveau electrice luciri.

— O! Margărită, scumpă Margărită! zise în fine Alexis; aş vrea să mor în momentul acesta, pentru că nu cred să găsesc în viaţa mea alt moment mai divin. După atâtea suferinţe te văd singură, te admir în deplină libertate şi pot să-ţi spun cât te iubesc şi câtă înrâurire ai asupra soartei mele...

— Ah, amicul meu! replică Margărita cu tristeţe; daca ai muri, nu mi-ar rămânea multe zile de trăit!... căci sunt foarte nenorocită, şi datoriile mele de soţie nu-mi permit a realiza visul inimii mele. Mă iubeşti, Alexis, o ştiu, şi aceasta este singura mea mângâiere în viaţă, însă... Ea tăcu şi plecă capul plângând.

— Te înţeleg, iubita mea; legăturile căsătoreşti nu-ţi permit a dispune de soarta noastră; ele sunt ca nişte ziduri nalte, care ne despart pentru totdeauna... Ce-mi rămâne dar de făcut mie, care nu pot suferi mai mult viaţa fără tine? Să şed în ţară ca să fiu necontenit martorul fericirii altuia? Nu, nu-mi simt destulă mărinimie pentru asemene sacrificiu, nici destulă putere pentru a răbda asemene chin.

— Şi ce ai de gând să faci? întrebă ea, ridicându-şi ochii plini de lacrimi.

— Nu-mi rămâne decât să mă depărtez de tine şi să mă duc în fundul lumii!

— Iar să mă laşi singură? strigă ea, apucându-l de braţ cu o mişcare convulsivă, iar să te arunci în valurile periculoase ale vieţii vagabonde? Ce-oi să mă fac eu în lipsa ta, când ştii că de când mam măritat nu am nici o mulţumire alta decât aceea de a te vedea din vreme în vreme?

— Ascultă-mă, dragă Margărită, replică Alexis, cuprinzând-o cu braţele şi lipind-o de inima lui, numai Dumnezeu ştie câtă iubire mi-ai inspirat şi câtă amară desperare se adună în mine când gândesc a mă depărta de tine; dar ceea ce vreau să afli este că te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decât pentru mine şi că nici un sacrificiu pe lume nu m-ar opri de a-ţi asigura liniştea şi a-ţi feri reputaţia de clevetirile străinilor.

— Şi ce-mi pasă de clevetirile lor, strigă Margărita; amorul nostru e mai presus decât răutatea oamenilor. Tu mă iubeşti, Alexis... lumea îmi este indiferentă.

— Te iubesc cum meriţi de-a fi iubită, scumpa mea! ca pe o fiinţă îngerească, care a deşteptat în sufletul meu cele mai gingaşe şi mai nobile simţiri. Amorul ce ai aprins în mine a deschis înaintea mea raiul unei fericiri la care nu-mi este permis de a aspira, căci în poarta acelui rai stă îngerul virtuţii, blând şi frumos ca tine. Tu ai făcut pentru mine ceea ce numai providenţa era în stare să facă, mi-ai dat o nouă viaţă, şi eu nu pot să-ţi arăt recunoştinţa mea decât numai prin sacrificiul inimii mele. Trebuie să fug de tine pentru ca să rămân demn de tine.

— Nu vreau! Nu vreau să mă laşi singurătăţii! Nu vreau să mă paraseşti pradă suferinţei! suspină Margărita, plecându-şi capul pe umărul lui Alexis. Uimit, nebun de dragoste, tânărul depuse o înfocată sărutare pe fruntea iubitei sale. La acest contact fierbinte ea se trezi din ameţeala ce o cuprinsese, se smuci din braţele lui Alexis şi, cu ochii rătăciţi şi cu glasul tremurător, ea zise:

— Ai dreptate... trebuie să ne despărţim... de ai rămânea mai mult, simt că aş fi pierdută... Adio! şi vru să se depărteze. Alexis o ţinu de mână.

— Adio! adăugă el. Adio pentru totdeauna!

— Pentru totdeauna!... Ah! Alexis, acest cuvânt e moartea pentru mine! şi, nemaiputând rezista îndemnului inimii sale, Margărita se aruncă în braţele lui Alexis. Buzele lor se încleştară într-o lungă şi voluptuoasă sărutare. Sufletele lor se întâlniră în acel dulce sărutat, şi soarele străluci mai splendid pe limpedele senin al cerului. În curând, Alexis luă calea străinătăţii!

VII

La Galaţi, unde era să se îmbarce pentru Viena, el scrise următorul bilet Margăritei şi i-l trimise la ţară:

„Scumpa mea Margărită!

Când vei întreprinde vreo călătorie depărtată şi te vei găsi ca mine în momentul de a părăsi patria ta, vei cunoaşte una din simţirile cele mai amare şi vei afla atunci câtă mângăiere gustă bietul călător adresând ultima lui gândire fiinţei ce iubeşte. Acest adio al inimii în ora plecării cuprinde un amestec de jeliri dureroase şi de tainice prevestiri, care îl mâhnesc adânc şi îl înfiorează, căci i se pare că zice adio pentru totdeauna !... Fericit acela care într-un asemene moment găseşte în fundul inimii sale o imagine frumoasă, un suvenir drăgălaş, un nume adorat cărora să poată închina comorile sufletului său! Nu ştiu, cât pentru mine, ce-mi rezervă destinul şi cum are să fie viitorul, dar ce ştiu bine este că, zicând acum adio ţării mele, simt o dulce mângâiere de a gândi la tine, îngerul meu, şi de a-ţi trimite în aceste rânduri tot ce este mai gingaş, mai nobil, mai iubitor în inima mea.

Marinarii au un obicei foarte poetic. Pân-a nu se arunca în pericolele mărilor, ei merg de ornează cu flori altarul Maicei Domnului, dinaintea căruia îngenunchează şi se roagă. Eu, a cărui soartă seamănă cu a lor, am aceleaşi crederi ca dânşii şi îmi place să încunun scumpul tău suvenir cu toate minunile cele mai graţioase ale închipuirii şi cu toate dezmierdările unui amor nemărginit. Adio dar, Margărită! Adio, îngerul meu!... Plec muncit de o cumplită durere, dar oricum să fie, sunt mulţumit de a sacrifica fericirea mea în favoarea liniştii tale, căci, precum ţi-am declarat din viu grai, te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decât pentru mine. Dacă socoţi însă că merit o recompensă, fă ca să o găsesc în Paris, sub forma unui răvaş scris de tine cu toată încrederea şi sinceritatea amorului puternic ce m-a supus ţie pentru viaţa întreagă. ALEXIS V.“

Iată răspunsul Margăritei, ce găsi el la poşta din Paris:

„Scumpul meu Alexis,

La iubitul răvaş ce mi-ai scris din Galaţi, mă grăbesc a-ţi trimite aceste rânduri; nu ţi le trimit însă ca o recompensă, precum zici, ci ca o rugăminte şi ca o destăinuire. Află, scumpul meu amic, că dacă m-am ferit de amorul meu în timpul cât te găseai aproape de mine, a fost pentru că simţeam cât de puternic domnea el în sufletul meu şi pentru că nu mă credeam în stare de a rezista îndemnurilor lui; dar de când te-ai depărtat, de când al tău adio a deşteptat în sânumi durerea despărţirii, simt că am nevoie de toată dragostea ta pentru ca să mă susţie în cruda singurătate în care m-ai părăsit. Acest adio, care cuprinde un sacrficiu atât de mare din parte-ţi în favoarea liniştii mele, a adus o dulce apropiere între noi şi mi-a dat o vie încredere în amorul tău, amor devotat, mare şi nobil ca inima ce-l conţine.

Iată, dragul meu, taina ce de mult doream a-ţi descoperi; ea îţi va explica tot ce a putut să-ti pară neînţeles în purtarea mea către tine. Spune-mi dar acum că nu mai păstrezi nici o îndoială asupra simţirilor mele, încredinţează-mă că te depărtezi de mine pătruns de fericirea ce gustă tot omul care se ştie iubit!

Ai văzut cum soarta nemiloasă a stins visul cel mai frumos al juniei mele. Trebuie să mai adaug că neîmplinirea acestui vis de fericire m-a aruncat într-o descurajare adâncă? O! scumpul meu Alexis! fericirea mi s-a arătat de departe ca o fantasmă înşelătoare şi a dispărut iute din ochii-mi, pentru ca să o jelesc cât voi trăi! Sperarea m-a părăsit, şi nu mai văd înaintea mea decât un orizont întunecat.

Crede-mă, Alexis, trist e lanţul ce te leagă de mine! Singura idee ce mă susţine este că fiinţele care trăiesc fără nici un ţel în viaţa lor mor în floarea tinereţii... Fie ca şirul zilelor mele să se curme cât mai curând, dacă sunt condamnată de legile sociale a trăi făr’ de tine!

Adio !... Aud pasuri în sală... de-abia pot găsi un minut unde să fiu singură cu suvenirul tău... Adio! îţi trimit în acest adio partea cea mai iubitoare a inimii mele zdrobite.

MARGĂRITA“

Alexis citi printre lacrimi acest răspuns duios al iubitei sale şi, cu lacrimile în ochi, el scrise următoarea epistolă şi o expedui surorii lui, cu rugăminte de a o înmâna Margăritei:

„Scumpa mea iubită!

Scrisoarea ta e de natură a nebuni pe un om de fericire; ea conţine cuvinte de acele ce vibrează în inima lui, îl încântă, îl înduioşează şi îl înalţă mai presus de ceilalţi oameni... Şi, însă, trebuie oare să spun întregul adevăr?... După ce am citit-o de multe ori, după ce am analizat fiecare frază, fiecare cuvânt, am descoperit în ea o mâhniciune atât de mare, că toată veselia mea s-a stins într-o clipă. Tu îmi vorbeşti de fericirea ce produce încredinţarea de a fi iubit în lume şi, cu toate că această cugetare ar trebui să fie pentru tine un puternic apărător în contra suferinţei, totuşi, scrisoarea ta respiră o descurajare fără margini. Eşti tristă! tristă până a te gândi la soarta celor ce mor în floarea tinereţii!... Cum vrei dar ca după o asemene mărturire din parte-ţi să mai pot fi fericit?... Nu, draga mea; am fost crud înşelat când m-am crezut în stare de a răbda chinurile despărţirii. Zicându-ţi adio, am sperat că voi asigura liniştea vieţii tale şi chiar, poate, pe a mea, dar văd că în zadar am pus o lungă distanţă între noi doi! Departe de tine, inima mea se luptă cu dorul neîmpăcat, dorul care cuprinde o lume întreagă de suferinţe. Şi cunoşti şi tu, Margărită, acel chin ce sfâşie inima şi ştii cât e de crunt!

Crede-mă, însă, că el e mai puţin dureros decât durerea ce simt gândind la tristeţea ta.

Iubirea mea pentru tine este un cult de adorare şi dar numai dacă te-aş şti fericită, aş putea gusta vreo slabă alinare. Imaginea ta, strălucitoare şi veselă, ar răspândi asupra singurătăţii mele luciri mângâietoare, dar, întunecată sub vălul mâhniciunii, ea întunecă lumina zilelor mele. O! scumpa mea Margărită, fă ca amorul meu să fie pentru tine un soare splendid; fii zâmbitoare, fii radioasă la razele lui, şi astfel îţi promit să uit prezentul, uitându-mă chiar pe mine însumi.

Dacă ai vedea ce se petrece în sufletul meu, ai fi mândră că ai deşteptat în el atâtea mari şi frumoase simţiri: iubirea, dorinţa gloriei, devotamentul, indulgenţa şi aspirarea către un viitor ce ţi l-am hărăzât numai ţie. Tristeţe sau veselie, toate îmi vin de la tine, căci în fiecare din cugetările mele tu domneşti singură şi singură ai o drăgălaşă înrâurire. Ai produs în mine o înviere morală şi îţi sunt dator mai mult decât cu viaţa, îţi sunt dator cu dezvoltarea calităţilor inimii mele.

Ah! dacă am trăi pe timpul zânelor, pe când aceste graţioase zeităţi protejau destinul celor ce se iubeau şi când ele ne-ar fi adunat la un loc pe amândoi, cu ce mândră aureolă de fericire aş corona fruntea ta! Cât de bine aş şti să realizez visurile tinereţii tale! Ce inspirări minunate aş undi în zâmbetul tău! Ce nume strălucit de poet aş dobândi pentru ca să fiu demn de tine. Viaţa împreună ar fi pentru noi doi o comoară nesfârşită de cele mai gingase simţiri, de cele mai fierbinţi dezmierdări. Lumea nu ar mai exista pentru noi şi noi nu am mai exista pentru lume, căci am uita tot, şi chiar pe noi înşine ne-am uita în beţia încântătoare a amorului!

Câte minunate visuri de aceste am făcut în cursul călătoriilor mele! În frumoasele seri ale primăverii, pe când pluteam pe Dunăre, de câte ori închipuirea mea te-a adus lângă mine pe podul vaporului şi, prin efectul acelei iluzii drăgălaşe, măreaţa privelişte a Carpaţilor îmi părea de-o mie de ori mai poetică. La Dresda am vizitat cu tine galeria de tablouri. În vreme ce mă primblam în saloanele muzeului, te simţeam rezemată pe braţul meu, şi admirarea mea pentru tablourile artiştilor renumiţi creştea, căci tu mă făceai să descopăr în ele frumuseţi necunoscute de mine până atunci. Ce să-ţi spun, iubită Margărită? în prezenţa minunilor naturii, precum şi în faţa productelor geniului omenesc, inima mea te-a asociat la toate uimirile sale, şi pretutindeni iubirea mea te-a înălţat pe tine deasupra tuturor făptuirilor dumnezeieşti şi tuturor operelor care onorează geniul omenirii.

Astfel te iubesc şi astfet te-oi iubi pân-în momentul când mâna morţii mi-a închide ochii şi mi-a îngheţa inima.