— Socot că nu e nici un rău să mă întovărăşeşti într-o vizită amicală.

— Ba nu; oi merge singur mai târziu... Acum du-te tu şi-i spune...

— Ce?

— Ce ţi-a spune inima.

— Dar biletul meu... nu mi-l dai? întrebă copila, zâmbind.

— Îl vrei?

— Ba nu; ţine-l la tine pentru ca să nu-l pierd. Şi zicând aceste, Alina ieşi râzând, sprintenă şi gratioasă ca o floare înaripată.

Rămas singur, Alexis deschise din nou biletul, îl reciti mai multe ori şi-l sărută. Apoi el se puse a se primbla de-a lungul camerei, gândind la vizita ce avea să facă Margăritei şi închipuindu-ş i o convorbire amoroasă cu dânsa, convorbire compusă de fraze perfecte şi conforme cu dorinţele sufletului său.

Acea vizită multaşteptată avu loc a două zi, însă el se simţi atât de tulburat în prezenţa Margăritei, că uită toate frazele ce le pregătise şi convorbirea se ţinu asupra unor obiecte cu totul indiferente. Noroc pentru el că ochii lui avură o elocvenţă rară şi grăiră, aparte, cu ochii Margăritei despre un obiect mult mai interesant, de starea inimii lor. Astfel, când buzele trandafirii ale copilei ziceau că stăpâna lor petrecuse în linişte zilele de pe urmă la ţară, frumoşii săi ochi protestau în contra acestei inocente minciuni şi declarau că a lor stăpână murea de dor de a se întoarce la Iaşi pentru ca să se apropie de Alexis, şi ochii acestuia exprimau o fericire nemărginită, o recunoştinţă adâncă, un amor demn de îngereasca fiinţă ce purta nume de floare. Asemene vizite se repetau ades, graţie legăturilor amicale ce existau între Margărita şi Alina şi care înlesneau dese întâlniri între Margărita şi Alexis, atât în salonul dnei Dorian, cât şi în alte saloane din Iaşi, pe la vizite, pe la serate, pe la teatru, pe la baluri. Ambele amice erau nedespărţite pretutindeni, şi Alexis, profitând de această nedespărţire, vedea în toate zilele pe Margărita, şi cu cât o vedea mai mult, cu atât el îi descoperea mai frumoase calităţi şi se exalta mai tare în simţul adorării sale. Prezentul era aşa de strălucitor, că răspândea raze aurite chiar pe întunecimea viitorului, şi acel viitor se arăta lui Alexis ca o lume nouă, plină de încântări şi de dorinţe realizabile... Într-un cuvânt, Margărita şi fratele Alinei plutiră în regiunile cereşti, pe aripile visurilor fermecătoare ale iubirii şi aspirau la unirea soartei lor prin sacrele legături ale căsătoriei. Însă!... O! cuvânt fatal! piatră nesimţitoare, pe care vin de se zdrobesc proiectele şi sperările omului! Ce geniu răuvoitor te-a pus în calea dorinţelor noastre!...

Alexis fu obligat a se absenta din Iaşi, timp de o lună, fiind trimis de tatăl său la Bucureşti, şi în lipsa lui se dărâmă palatul feeric al visurilor sale!

O amică a dnei Dorian, una din acele dame care după ce îmbătrânesc îşi impun misia de peţitoare, găsi de cuviinţă a se ocupa de căsătoria Margăritei şi propuse de mire pe un nepot al ei, dl M., care într-adevăr unea toate condiţiile de poziţie, de avere şi de bună educaţie. Propunerea conveni sub toate privirile dnei Dorian, şi aceasta exercită toată influenţa sa de mamă asupra Margăritei pentru ca să obţie consimţământul ei.

Sărmana copilă cercă în zadar să lupte în contra destinului care-i ucidea fericirea. Zile şi nopţi întregi ea plânse lacrimi amare, dar nu avu putere să refuze rugămintea maicei sale când o văzu în genunchi, cerându-i sacrificiul tinereţilor şi al inimii... Margărita se cunună cu dl M., zicând un adio dureros iluziilor veselei junii!

V

Câteva zile în urma cununiei, Alexis trimise Margăritei un mic medalion smălţuit, ce cuprindea frunze din florile buchetului compus de dânsa pentru iubitul ei (precum s-a văzut în capitolul 1); şi tânărul primi în aceeaşi zi din partea iubitei lui o mică cruciuliţă de briliant ce din copilăria ei, purtată la sân, fusese martorul misterios al tuturor simţirilor inimii sale de vergină.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Primăvara sosi! .. . cu dânsa veni timpul de plecare în străinătate pentru Alexis. El făcu o vizită de adio Margăritei, dar nu avu norocul de a o găsi singură; salonul ei era plin de persoane străine. În zadar el prelungi vizita lui vreo două ore, cu sperare că i s-ar prezenta ocazia de-a zice iubitei sale un cuvânt neauzit de nimeni altul decât ea! Salonul, departe de a se deşerta, se umplea încă mai mult de vizitatori, şi atât Alexis, cât şi Margărita erau munciţi de un neastâmpăr sufletesc pe care de-abia îl puteau ascunde în ochii străinilor.

În fine, Alexis, desperând de a putea îndeplini dorinţa inimii sale, se pregăti de plecat; deodată, Margărita, inspirată de geniul amorului, ieşi iute din salon şi se întoarse în curând cu medailonul aninat la piept. Alexis îi mulţumi prin o căutătură plină de dragoste şi de recunoştinţă; apoi îşi luă adio şi plecă. Margărita rămase cufundată într-o dureroasă melancolie, în vreme ce persoanele adunate în salonul ei ziceau, vorbind de Alexis: „Original tânăr! în veci pe drumuri, în veci pe mare! Trebuie să fie înamorat!“

Alexis se porni de la Moldova în luna lui mart, luând pe sora lui cu dânsul pentru ca să-i arate minunile civilizaţiei în Germania, Francia şi Englitera, şi pe cât Alina se extazia la privirea acelor minuni, pe atât fratele ei era nesimţitor în faţa lor, căci gândirea lui zbura necontenit aiure, fiind preocupată de suvenirul Margăritei. În zadar gingaşa copilă căta să distragă mintea lui prin veselia caracterului ei, el zâmbea numai câteodată, şi chiar acea zâmbire era mâhnită.

Primăvara, vara şi toamna trecură fără ştiri de la Margărita, căci nici un răspuns nu veni de la dânsa la toate scrisorile ce-i adresase Alina din străinătate. Deşi ea promisese că va veni la Paris, bărbatul ei nu se găsi în poziţie de a îndeplini dorinţa ei de călătorit, şi prin urmare ea fu silită a petrece o mare parte din an la moşie. Pierzând deci sperarea de a o vedea în Paris, Alexis decise a se întoarce în ţară, mai cu seamă că Alina începea a simţi dorul de părinţi, şi pe la finitul lui noiembrie ajunse în Iaşi.

Revederea Margăritei cu Alexis fu pentru amândoi un izvor de chinuri, căci bărbatul junei femei se găsea faţă. După o lungă şi dureroasă despărţire, după o lungă şi fierbinte dorinţă de a se revedea şi a-şi comunica simţirile cele mai gingaşe ale inimii, soarta îi osândi a se prezenta unul altuia ca nişte străini şi a-şi cumpăni vorbele, şi a-şi ascunde uimirea de care erau cuprinşi. Conversaţia lor nu avu nici un interes, deşi Alexis, ca un călător nou sosit, avea multe de spus, multe observări de făcut asupra ţărilor ce vizitase şi mai ales asupra minunilor expoziţiei universale din Londra.

— Adevărat e, întrebă dl M. pe Alexis, că ai făcut un voiaj cu balonul?

— Adevărat! am avut curiozitate a cunoaşte impresiile unei asemene călătorii în aer.

— Cum? zise Margărita, v-aţi expus la un aşa pericol? şi nu v-a fost frică?...

— Frică? replică bărbatul ei, râzând. Amicul nostru e deprins să zboare prin nouri; în calitatea sa de poet nu se înalţă el în toate zilele prin ceruri, călare pe Pegas?

— Cu toate aceste, observă Alexis, nu aş fi îndrăznit poate a mă risca prin nouri, precum zice foarte maliţios dl M., dacă nu aş purta la sânu-mi un talisman nepreţuit, care mă apără de orice pericol. Margărita înţelese că Alexis făcea aluzie la cruciuliţa ce-i dase ea, şi toată figura ei se lumină de razele acelui soare tainic ce răsare în inimile iubitoare când ele sunt pătrunse de o neaşteptată fericire. Dl M., însă, începu a râde cu hohot şi adăugă glumind:

— Zău! Ai slăbiciunea a crede ca orientalii în puterea talismanelor?!

— Mărturisesc, răspunse Alexis, că am această slăbiciune.

— O! poet, poet, poet!

— Nu râde, dl meu, căci dacă ai fi avut norocire să capeţi un talisman ca al meu, şi mai cu seamă tocmai talismanul meu, te-ai considera omul cel mai ferice din lume... Bărbatul, intrigat, încetă de-a râde; Margărita zâmbi, aruncând lui Alexis o ochire expresivă; iar acesta, închinându-se, ieşi din salon.

— Ce talisman să aibă? întrebă dl M. pe Margărita când se găsiră singuri.

— Cine ştie ?... poate vreo cruciuliţă!... răspunse juna femeie, deschizând un album.

— Nu se poate... Alexis e crescut în Paris, şi Parisul nu-i fabrică de bigoţi. Mai lesne îmi vine a crede că a fi vreo viţă de păr de la o persoană iubită, căci poeţii sunt peruchierii amorului.

Margărita, supărată prin această observare ridicolă, se sculă şi se retrase în camera ei de toaletă, iar bărbatul ei începu a cânta încet şi se duse la un amic al său, unde îşi petrecea zilele cu jocul de cărţi. Iarna întreagă trecu fără ca ambii amorezi să aibă prilej de a se întâlni aiure decât la teatru şi la baluri, sub ochii unei numeroase adunări. Toate cercările lor de a se găsi împreună erau zadarnice, căci într-un oraş ca Iaşii, unde purtarea fiecărui e controlată de toţi, ei erau obligaţi a se feri cu multă luare-aminte de a nu da prepusuri. Prin urmare, vizitele lui Alexis în casa Margăritei se răreau cu cât iarna înainta, şi graţie acestei tactici ei reuşiră a păstra secretul lor neghicit de nimeni, însă numai Dumnezeu ştia câte suferinţe pătimeau ei în tăcere. Astfel anul 1852 găsi pe Margărita şi pe Alexis în luptă necurmată cu iubirea lor, iubire ce creştea cu atât mai tare cu cât ei căutau a o comprima.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când soarele lui mai aduse naturii o nouă întinerire, Alexis decise a merge să viziteze munţii şi mănăstirile Moldovei. El se duse la Fălticeni, oraş vestit prin iarmaroacele lui, şi deacolo la Slatina, unde piosul mitropolit Veniamin muri după retragerea sa din scaunul eparhiei. De aici, Alexis se îndreptă spre Târgul Neamţului prin Râşca şi se opri câteva ore pe ruinele cetăţii, ascultând în uimire glasurile tainice care şoptesc între ziduri cu suflarea vântului şi amintesc de gloria strămoşilor noştri.

Înspre seară, el apucă drumul ce duce la Agapia şi ajiunse odată cu noaptea în sânul acestei misterioase mănăstiri aşezată între munţi. Întunecimea, străpunsă de câteva raze argintii ale stelelor ce se iveau printre brazii de pe culmile înălţate, răspândea un văl de tristeţe asupra acelui sfânt locaş. Tăcerea adâncă ce domnea în el era îngânată prin curgerea pârâului Agapia şi prin ţipătul înfiorător al păsărilor de noapte, care zburau din clopotniţă pe streşinile mănăstirii şi de pe acoperiş în codri.

Alexis fu primit la arhondaric de maica iconoamă şi dus într-o chilie simplu mobilată ce se găsea în fundul unei tinzi întunecoase. Bătrâna călugăriţă îl întrebă de numele lui şi dacă avea neamuri în mănăstire. El răspunse că avea o vară primară, numită Evghenia S., pe care nu o văzuse tocmai din copilărie, şi că dorea prea mult să se întâlnească cu dânsa.

— Prea bine, fiule, zise iconoama; mă duc să-i dau de ştire c-ai venit; şi ieşi din chilie. Alexis se duse în balconul de lemn al arhondaricului, balcon care se prelungea pe dinaintea chiliilor de jur împrejurul ogrăzii. El se simţi pătruns de o melancolie adâncă privind vârfurile munţilor ce păreau a cădea pe mănăstire, biserica pierdută în întunericul nopţii şi zidirile acele tăcute, care serveau de locuinţă călugăriţelor. Din timp în timp, el zărea umbre negre ce se furişau de-a lungul galeriilor sau pe cărările care duc de la chilii la biserică şi i se părea că se găseşte sub impresia unui vis fantastic.

„Iată, zise el în sine, o colonie întreagă de femei, şi numai de femei, condamnate a duce o viaţă monastică, a stinge toate glasurile inimii lor, a opri zborul imaginaţiei, a-şi îngropa tinereţile, a se lipsi de mulţumirile lumii şi a trăi numai cu sperarea de a merita intrarea lor în rai! Curios şi puternic efect al bigotismului asupra omenirii! cum denaturează chiar legile dumnezeieşti!... Femeia a cărei misie pe pământ e atât de frumoasă şi sacră! femeia destinată a fi amantă, a fi soţie, a fi mamă, a fi mângâierea cea mai scumpă a omului, iată-o redusă la un rol contrariu naturii sale iubitoare, iat-o ajunsă în starea unei flori veştede, decolorate, fără parfum şi fără viaţă!“